Octombrie 2014, Fagaras

Trebuie sa fii foarte curajos si foarte ticnit sa mergi in Fagaras, in luna octombrie, fara mine. De ce? Pentru ca eu sunt cu norocul, iata de ce! In plus, sunt si prudent, poate chiar fricos, dar asta m-a ajutat sa raman in viata – nu spun nicio clipa ca aceasta mareata realizare ar fi fost posibila fara imensul noroc de care spuneam mai sus.

Dar Julius, amicul, este ros de invidie, si nu de azi de ieri, ci de ani si ani. Se simte pus in umbra de faima-mi planetara, in materie de munte, in general, si de Fagaras, in special. Asa ca, ce-i trece prin cap stimabilului? Ia sa pandim noi un moment in care Gika este in imposibilitate de a veni la munte! Da, da, asta e solutia! Gasim momentul, ne alcatuim o gasca, facem super-traseu si-l ardem pe fraier unde-l doare mai tare, adica la reputatie! Pe cai!

Nu se stie cum, nebunul reuseste sa-l convinga pe Van, care-l convinge pe Tilica, iar Tilica il convinge pe Cosmin. Nu am nicio explicatie pentru aceasta turbare colectiva! Singura ipoteza care care-o pot avansa e ca pur si simplu si-a bagat dracul coada, dar, ca ateu, nu pot lua in serios astfel de ipoteze fantasmagorice. Partea buna e ca Julius nu a reusit sa convinga si alti oameni (Andronake, Jan, Grecku) in a-l urma in acest seppuku montan, dar partea rea e ca seppukul a fost fara finalizare. Nu zic, ar fi fost pacat de Van, Tilica si Cosmin, dar pe de alta parte, va dati seama cu cat ar fi mai buna o luma fara Julius, decat una cu Julius?!

Bun. Sa derulam filmul pe repede-inainte. Se imbarca toti patru in masina zarghitului, ajung pana sub munte, acolo sunt preluati de un salvamontist care-i urca, pe patru roti, pana la nu stiu ce altitudine, de unde au fost nevoiti sa dea din picioare. Si da-i, si da-i. Vremea era buna (din pacate!). Au trecut padurea, au iesit in golul alpin al muntelui Dara, unde-au dat de-o stana janghinoasa

si-au campat langa ea. Din motive care nu se cunosc, cei patru muschetari nu aveau destula apa la ei, iar stana nu avea izvor (lucru nemaiintalnit, admit). S-au trezit sambata dimineata, au luat-o la pas, si da-i si da-i, au ajuns la primul varf (nu ajunge nimeni aici, ca-i in afara traseului principal)

si-au mers mai departe. Mergand, a inceput distractia. Pentru c-au intrat in jnepenis. Si da-i, si da-i. O zi intreaga. Prin jnepenis. Numai cine a fost pe munte isi poate imagina, vag, prin ce-au trecut nenorocitii in ziua aia. Eu, personal, nu pot sa-mi imaginez. Si, de fapt, nici nu vreau : ce, sa patesc si eu una ca asta, cine stie cand ?! Asa se-ntampla daca iti pui mintea la treaba si-ti “imaginezi” fel si fel de chestii; pana la urma, ti se si-ntampla, pe principiul “Tu poti sa nu crezi in diavol, dar diavolul crede in tine!”.

Gluma s-a-ngrosat spre sfarsitul zilei, cand cei patru cavaleri ai apocalipsei au urcat un horn ingust si abrupt, incercand sa scape din jnepenis. Au scapat. Adica, dupa hornul ala nu mai era jnepenis, din fericire. Din nefericire, insa, dupa hornul ala nu mai era nimic. Prapastie in fata, prapastie in stanga, prapastie in dreapta, hornul in spate. Si se facuse prea tarziu sa se-ntoarca. Si n-aveau apa. Iar Dumnezeu isi intorsese fata de la ei, trimitand soarele la culcare.

Ce era sa faca? S-au gospodarit cum au putut, pe varful ala de un metru patrat, si s-au culcat sub cerul liber, inghesuiti unii in altii, sa-si tina de frig si de frica.

 

Van, care nu scapa vreo ocazie de-a o face pe eroul, s-a culcusit la o juma’ de metru mai incolo, intr-o adancitura, ca sa le-arate baietilor cat este el de dur, de doarme cu curu-n jos. Din pacate pentru el, Oscarul a mers la Tilica, dar de-abia dimineata in zori, cand au vazut toti cum dormise,

jumatate pe stanca, jumatate suspendat spre prapastie, dracul stie cum de n-a cazut de-acolo (regret obstesc!).

Apropo de trezit in zori, e-aici si-o poanta: niciodata, neam de neamul lor de muntomani, nu s-au urnit acesti lenesi la o ora atat de matinala ca in duminica respectiva (19 octombrie 2014, a se consemna pentru eternitate). Soarele nici nu se vedea inca, dar ei fusesera foarte sprinteni, coborau deja inapoi pe horn

si o luau frumusel la pas, manati de-o harnicie cu totul suspecta, dar mai ales de o sete devoranta, innebunitoare (care-ar fi fost chiar ucigasa, sa nu fi fost cele patru rosii storcosite din pachetul cu hrana al lui Julius. Rosiile alea i-au salvat, cica!). Norocul lor ca n-au dat de apa, ci de zapada,

iar butelia primusului nu era goala, cum se intampla cand e Andronake cu noi pe munte. Dar, asa cum spuneam, la tura asta nu poate fi vorba de niciun fel de “noi”, cu atat mai putin de vreun “Andronake”!

Restul expeditiei este istorie: au coborat, au ajuns la locul de intalnire cu salvamontistul, ala i-a dus pana la masina lui Julius, iar masina pana la Bucuresti. Toate bune si frumoase, dar cine este doctorul Martoiu? Si de ce si-a facut, in interbelic, o cabana?!

Enigma persista! Dar o voi dezlega, promit solemn!