Schisma lui Sharky

Ma invita Sharky la ziua, in mod civilizat, cum face el: ma suna luni pe la trei si ceva dupa-amiaza, sa-mi zica de invitatia care era pentru sambata seara. Sambata care urma, nu sambata care trecuse! Vedeti? Asa se face o invitatie! Nu ca unii amici de-ai mei, care, maram: “Vii, ma, odata?! Ca de cand te-asteptam!”. Adica ma cheama la o petrecere demult inceputa, practic pe terminatelea!

Mda... asta e vorba aia, “Am plecat sa-mi caut slujba, da Doamne sa nu gasesc!”.

Bun. La paranghelie, Sharky merge di granda, ca de obicei, si umple mesele de mancare si de bautura. Ambele de clasa, nu trezitura, ieftinatura si rasuflatura, cum am mai patit pe la altii, care ma chemau si ma “omeneau” cu ce-aveau mai prost (nu vreau sa zic nimic, dar asa ceva mi s-a-ntamplat mai mult in Ardeal. Lume econoama!).

Dupa whisky-whisky-whisky, discutia ajunge (nu stiu cum) la Marea Schisma. Cool. Incet-incet, s-au conturat doua tabere: una condusa (urlator) de insusi Sharky, care zicea ca motivele Schismei au fost exclusiv politice (si economice, dar Sharky considera ca politica e determinata de relatiile economice). Cealalta tabara, mult mai redusa numeric, era condusa de Cristina, si sustinea ca au existat SI motive teologice, dogmatice, care au dus la Schisma, pe langa cele politice (pe care Cristina le accepta, dar le refuza ca explicatie exclusiva, necesara si suficienta).

Fara sa zic nimic (mi se cam impleticea limba in gura, ca nu rezist deloc la whisky, desi imi place sa-l beau – cand am, ca nu prea am), eu eram cumva in tabara lui Sharky, ca argumentul lui principal mi se parea simplu de inteles si irefutabil: cum de Schisma s-a petrecut atunci cand Roma (crestina) si-a revenit economic si a inceput sa emita pretentii politice?! Daca erau motive teologice (si erau!), de ce nu s-a facut Schisma mai devreme, cand Roma era un oras paraginit, fara letcaie, iar Papa umbla rupt in cur si traia din mila Constantinopolelui?

Pe de alta parte, admit ca tabara lui Sharky (cu el in frunte) nu stia aproape nimic despre diferendele dogmatice pe care le povestea Cristina: paine dospita versus nedospita, particula “Filioque”, parascovenii d-astea, vorbe goale. Nici eu nu le stiam, dar mi se pareau ne-esentiale pentru discutia in chestie. Care discutie s-a terminat in coada de peste, cum se termina discutiile la bautura, in stilul lui Stele si-l meu: “Taci ca esti prost!”, etc.

Dar pe urma mi-am facut temele si m-am prins ca Sharky s-a inselat si Cristina a avut dreptate: au existat SI motive teologice pentru Schisma. Oamenii de atunci gandeau altfel decat noi, iar pentru ei contau lucruri care pentru noi n-au nici un fel de importanta: cuvinte ce desemnau nimic. “Interpretari” ale Evangheliilor. Speculatii tembele despre natura Divinitatii. Daca Adam avea sau nu buric. Cati ingeri pot sta pe-un varf de ac. Si alte asemenea balarii – multe, foarte multe, nesfarsite!

Dovada? N-a fost o singura schisma. Au fost mai multe. Iar primele par sa fi avut motivatii exclusiv teologice, nicidecum politice! In 1054 a avut loc una dintre schisme, nu “Marea Schisma” cum am fost noi invatati – numai pentru ca ne-am nascut in spatiul ortodox. Daca ne nasteam armeni, siriaci sau etiopieni, puneam stampila de “Mare” pe alte schisme, nu p-aia din 1054. Mecanismul era acelasi: se facea un conciliu, s-adunau popii si discutau, pe urma cadeau la pace si scoteau o concluzie (dogmatica). Ai care n-o acceptau deveneau automat schismatici (sau “eretici”, cum s-a spus mai tarziu).

Schisme mai cunoscute: ariana (dupa conciliul de la Niceea din 325), apollinarica (conciliul de la Constantinopol din 381), nestoriana (Efes, 431), armeana (Calcedon, 451), origenica (al doilea Constantinopol, 553), maronita (al treilea Constantinopol, 681), iconoclasta (Hieria, 754), photiana (al patrulea Constantinopol, 870). Asta ultima a fost prima ruptura pe fata intre crestinii de la Roma si cei de la Constantinopol, ulterior cunoscuti sub numele de “catolici” si “ortodocsi”.

Excomunicarea reciproca din 1054 a fost doar bomboana pe coliva.

Rusalii

Pe bune: am facut un mic experiment. I-am intrebat pe colegii de birou de ce ne da statul zi libera pe 24. Toti au raspuns stereotip: pai, sunt Rusaliile. Da, bun, am zis eu, da' ce sarbatorim de Rusalii?!

Oha! Nu stia nimeni. Inclusiv subsemnatul. C-o fi, c-o plesni... ne-am sucit, ne-am invartit, dar pana la urma tot pe Wikipedia am ajuns. Si ce sa vezi? La Rusalii le zice in englezeste “Pentecost” (de la numele asta vine si Biserica Penticostala), care adica in greceste asta insemna “A cincizecea zi” (de la Inviere, evident). Totusi, Pentecostul asta n-are nici o treaba cu Invierea si de fapt nici macar cu Isus; e cu totul alta branza!

Chestiunea devine maram in felul urmator: Isus moare vineri si invie duminica, apoi sta iar cu ucenicii lui, ca sa-i invete in continuare (astia erau cam tampiti, pare-se: de trei ani se chinuia cu ei si tot nu le intrase nimic in cap!); dupa 40 de zile “pleaca” de tot (Inaltarea/Ascension), probabil scarbit de atata tampenie si lene mintala, dar la 10 zile dup-aia (deci la 50 de zile de la duminica Pastilor), Sfantul Duh se “pogoara” asupra celor 12 natarai (sau 11, in varianta ca Iuda deja se spanzurase – evanghelia dupa Marcu e neclara, iar celelalte evanghelii sunt manarite), care astfel se transforma din ucenici in apostoli. Va dati seama ce smecherie?!

E ca si cum eu, tolomac, raman corigent la matematica. Degeaba se straduieste profesorul si face lectii peste lectii cu mine, imi predica de pe munte, etc, ca io tot nimica nu-nteleg. El se da si peste cap sa explice, eu, tamaie! In final, el iese din clasa trantind usa, eu raman la fel de prost ca la-nceput, cand – trosc, bum! - el trimite harul peste mine si mintea mi se deztunericeste si-l pricep in sfarsit pe epsilon si toata analiza matematica mi se desluseste limpede ca lacrima!

Cu alte cuvinte, pleasca, neicusorule. Ce merit au ucenicii lui Isus in chestia asta? Nu se lipeste nimic de ei, dar vine Harul si-i scoate la vopsea! Gratis, pur si simplu gratis! Cu Harul asta (primit pomana, repet), ei vorbesc toate limbile, vindeca toate bolile, convertesc regi si popoare, ba mai si leviteaza! Toate pe de-a moaca...

Singurul care n-a avut parte a fost Pavel. De necaz, a-ntemeiat crestinismul.

Jan Palach, esti razbunat!

Intrebare: ce am sarbatorit noi luni pe 24, de-am avut liber de la serviciu?! Pai vedeti ca nu stiti? Ziua Nationala? Nu, ca aia e tot in mai si tot intr-o luni, dar pe 10, nu pe 24; Parada Homosexualilor? Nu, ca aia a fost sambata pe 22; independenta Eritreei? Nu, ca pe noi ne doare-n cot de Eritreea; Aldersgate Day? Nici, ca asta nu-i de p-aici. Atunci, ce, mosule?

Pai vedeti ca sunteti pa si pusi? Va-nvat eu: luni pe 24 mai 2010, noi am sarbatorit victoria Cehiei la hochei, care-a fost duminica. Dar Guvernul ne-a dat liber la toti, ca stia ca luni vom fi cu totii chiauni dupa mega-betia de duminica. Normal: la bucurie bea si omul un pahar de oarece!

Dar de ce ne-am bucurat noi atat de mult de cel de-al saselea titlu obtinut de cehi la hochei? Raspuns: noi ne-am bucurat pentru ca cehii i-au storcit cu bataia pe rusi in finala (scor 2-1), scotandu-le rusnacilor figurile din cap si intrerupandu-le seria de victorii la campionatul mondial. Poate ca idiotii de ivani inteleg si ei aluzia si se cara dracu' in Asia lor si ne lasa pe noi in pace!

Desi chiar de se duc unde si-ntarcat mutu' iapa, cehii tot n-o sa-i ierte in veci: nu l-au uitat pe Jan Palach. N-o sa-l uite niciodata, si bine fac: doar nu-s romani, sa uite de la mana pan-la gura! Catalin Nemes e uitat in Romania, dar Jan Palach nu va fi niciodata uitat in Cehia.

In concluzie: multumim Guvern roman pentru ziua libera, zicem “Brava, baieti!” hocheistilor cehi, uram un sincer “Sta-v-ar in gat!” tuturor rusofonilor, si mergem sa cumparam din timp seminte ca pe 11 incepe Mondialul de fotbal.

Bahtalo!

Bouvard et Pécuchet

Bai, m-am nenorocit! Am terminat azi ultimul roman al lui Flabert: "Bouvard si Pécuchet". O capodopera. Deci m-am nenorocit.

Uite cum vine asta: cand citesti o carte extraordinara, ti se taie original. Adica, ti se taie in a mai scrie si tu. Pai de ce sa scrii, ma? Ca sa faca lumea comparatii? Sa rada de tine si cu curul... ?!

Asta, una la mana. Dar, doua la mana: cine steaga ma-sii sa te citeasca? Dupa ce ca numarul cititorilor de carte e in cadere libera, cum sa-ti inchipui ca e careva atat de idiot incat sa te citeasca pe tine, cand il are la indemna pe Flaubert? Cu o capodopera - si nu exagerez!

Bai, stati, nu disperati, ca nu e dracul chiar asa de negru. Exista speranta. Dupa lectura lui "Bouvard si Pécuchet" mi s-a consolidat o parere mai veche, pe care n-am indraznit pana acum sa mi-o marturisesc nici macar mie insumi. Parerea consta in trei puncte:

1. Capodoperele literare sunt inaccesibile.
2. Capodoperele sunt plictisitoare.
3. Capodoperele sunt deprimante.

Nu dau acum alte exemple (Ulysses, Iliada, Procesul, Batranul si marea, etc), cand ii am la indemna pe cei doi imbecili (Bouvard si Pécuchet, buninteles). Cartea asta presupune o buna pregatire ca s-o poti citi, si nu numai literara, ci de cultura universala. Mai cere si un vast exercitiu al lecturii, pentru ca esti foarte tentat s-o abandonezi pe parcurs. Si mai e nevoie si de un psihic beton, de o mare incredere in sine, ca sa nu ramai trist si pesimist la sfarsit. Nemaivorbind de faptul ca nefericitul de Flaubert a murit inainte s-o vada publicata, deci cartea a aparut postum (1881).

Detaliu personal: cartea lui Flaubert seamana extraordinar, ca abordare, cu Berile de Aur. Doi prosti care se aventureaza intr-o "calatorie" de descoperire a lumii, asta e ideea. Care calatorie ("quest", cum i-am zis eu in Beri) se termina prost, evident.

Sigur, mai e si o mica, aproape insesizabila diferenta: "Bouvard si Pécuchet" e o capodopera, iar "Berile de Aur" nu prea e. Chiar deloc.

Dar astea sunt detalii, noi sa fim sanatosi si sa-l crestem mare pe Nea Nae, sa-l vedem publicat si recenzat! Oricum, ar fi cam greu sa ma opriti sa scriu, nu-i de ajuns niste Bouvarzi si Pécucheti d-astia. Ca sa ma opriti, trebuie sa ma-mpuscati - si nici atunci nu e sigur!

Mongol

Alt film rusesc din noul val (patriotism, recuperarea istoriei, montare grandioasa, viziune relativ obiectiva, etc), de data asta din 2007 ("Amiral" e din 2008). Nici asta nu-i rau, desi nu e totusi nu se ridica la nivelul celuilalt: da' sa fim cinstiti, epoca lui Genghis Han e mult mai putin documentata decat perioada 1917-1922! Adica Serghei Bodrov isi poate permite un scenariu oarecum mai fantezist decat Vladimir Valutsky (scenaristul lui "Amiral"). Pe de alta parte, nici protagonistii (Tadanobu Asano - Genghis si Khulan Chuluun - nevasta-sa) parca nu sunt chiar-chiar la nivelul lui Khabensky si al Boyarskayei. Bine, si jocul cerut de scenariu e altul, mai putin rafinat, mai dur.

Observatii: filmul e in mongola, nu in rusa; Asano si Chuluun nu sunt rusi (el e japonez, ea e mongola); filmul n-are nici o aluzie la istoria rusilor; sunt si scene de lupta, dar am impresia ca accentul cade mai mult pe peisaje, pe "aerul" Siberiei de Sud, decat pe filonul istoric (altfel bine respectat, pe cat a fost posibil).

Concluzii: daca nu sunt eu total nebun sau un visator incurabil (vanator de cai verzi pe pereti sau "maturator de praf de stele"), atunci filmul asta e un simptom al unei tendinte rusesti. As zice ca tendinta asta, despre care admit c-as vrea foarte mult sa fie viabila, e-un fel de "Drang nach Osten" rusesc. Adica rusii s-au prins ca in loc sa continue sa se screama sa rusifice Europa (care, fiind facuta popoare mai avansate decat rusii, nu vrea deloc sa fie rusificata), mai bine sa rusifice de-adevaratelea Siberia (ale carei etnii sunt mai inapoiate decat rusii). Nu ca pana acum Moscova s-a jucat; dar a zis ca se extinde pe trei fronturi, in vest (spre Europa), in sud (spre Oceanul Indian), in est (spre Siberia). Si n-a mers. Europenii nu i-au vrut pe rusi, pe care ii considera inferiori; rusii nu puteau sa creada asa ceva, dar in 1989 a devenit orbitor de clar si pentru ei. Cand au luat-o spre Ocean, iar s-au impotmolit: in 1979, in Afganistan. Nici tarile-tinta (Afganistan, Iran, Pakistan) nu i-au vrut pe rusi, considerandu-i inferiori (de data asta, din motive religioase).

In schimb, popoarele Siberiei, ramase neinfestate de Islam sau de europenitate, ar putea fi marea sansa a Rusiei. Nu stiu, poate. Dan Pavel, de exemplu, crede ca nici vorba de asa ceva, ca treptat vor dori si ele desprinderea de imperiul rusesc. Si asta e un scenariu posibil. Pe care, evident, si creierele ganditoare de la Moscova il au in vedere.

Filmul "Mongol", ca mijloc de manipulare, e unul din mijloacele de contracarare unui asemenea scenariu. Macar din acest motiv, si tot e un film care nu trebuie scapat.

Amiral

Am vazut si eu "Amiral" (sau "Amiralul", depinde cum vrei sa traduci; ca rusa nu are articol hotarat, deci si "Idiotul" lui Dostoievski poate fi tradus "Idiot", cum e titlul in original), si pot pentru ca sa spun cateva lucruri: e un film bun, cu bataie spre foarte bun; iti place, daca le ai cu filmele istorice (din punctul asta de vedere e beton); a costat mai mult de 20 de milioane de dolari, ceea ce inseamna ca a fost sprijinit de guvern (sau de Putin personal, de ce nu), ca nici un producator de filme din Rusia nu-si permite sa cheltuiasca atat; ca de obicei, jocul actorilor e ireprosabil (au rusii pacatele lor, dar in materie de arta dramatica sunt stralucitori) - Konstantin Khabenskiy si Elizaveta Boyarskaya, niste no-name-uri pentru mine pana acum, m-au convins pe deplin; si, last but not least, filmul mi se pare un simptom al mult-asteptatei "renasteri ruse". Acum, sa vedem dac-o fi sau n-o fi. Eu as vrea sa fie. O Rusie inteligenta, bogata si educata mi se pare preferabila unei Rusii sarace si disperate, gata de orice. Inclusiv de neocomunism sau alta nazbatie de-asta.

Bref: "Amiral", un film pe care-l recomand. Preferabil, totusi, daca nu stiti prea multe despre revolutia rusa si razboiul civil, sa stati un pic pe net inainte de a-l vedea. Altfel e greoi, ca atunci (1917 - 1922), a fost cam mare densitate de evenimente: "cele trei revolutii din Sankt Petersburg" (Kerenski, Lenin, Petrichenko), razboiul bolsevicilor (Tukhachevsky, Trotsky) cu polonii (Pildsudski), razboiul bolsevicilor cu ucrainienii (Petliura, Makhno), razboiul bolsevicilor cu albii (Kornilov, Wrangel, Denikin, Kolchak - asta este Amiralul din film), interventia aliata (Thompson, Ironside, Miller, Mitsue, Graves). Zapaceala mare, monser!

Ultimul discurs al lui Lech Kaczynzki

“Dragi reprezentanti ai familiilor celor ucisi la Katyn. Doamnelor si Domnilor. In aprilie 1940, peste 21.000 de prizonieri polonezi din lagarele si inchisorile NKVD au fost ucisi. Genocidul a fost comis la dorinta lui Stalin si la comanda celei mai inalte autoritati a Uniunii Sovietice.

Alianta dintre cel de-al Treilea Reich si Uniunea Sovietica, Pactul Ribbentrop-Molotov si atacul sovietic asupra Poloniei din 17 septembrie 1939 au atins un punct culminant terifiant prin masacrul de la Katyn. Nu numai in padurea Katyn, dar si in Tver, Harkov si alte locuri de executie necunoscute, cetateni ai celei de-a doua Republici Poloneze, oameni care au pus baza statalitatii noastre, care si-au servit patria cu tarie au fost ucisi.

In acelasi timp, familiile celor ucisi si mii de cetateni ai teritoriului rasaritean al Poloniei antebelice au fost trimisi in exil in locuri indepartate ale Uniunii Sovietice, unde suferinta lor indescriptibila a marcat drumul Golgotei Poloneze din Rasarit.

Cea mai tragica oprire pe acest drum a fost Katyn. Ofiteri, preoti, oficialitati, politisti, vamesi si gardieni polonezi au fost ucisi fara judecata si fara condamnare. Au fost victimele unui razboi cumplit. Uciderea lor a fost o incalcare a drepturilor si conventiilor din lumea civilizata. Demnitatea lor ca soldati, polonezi si oameni, a fost terfelita. Gropi ale mortii aveau drept scop sa ascunda pentru totdeauna trupurile celor ucisi si adevarul despre aceasta crima.

Lumea nu trebuia sa afle niciodata. Familiilor victimelor li s-a luat dreptul sa-i jeleasca in public pe cei ucisi, sa-i comemoreze cu mandrie. Pamantul a acoperit urmele crimei si minciuna trebuia sa o stearga din memoria oamenilor.

O tentativa de a ascunde adevarul despre Katyn – rezultatul unei decizii luate de cei care au pus la cale aceasta crima – a devenit una dintre temeliile politicii comuniste in Polonia postbelica: o temelie mincinoasa a Republicii Populare Polone.

A fost momentul in care oamenii au fost nevoiti sa plateasca un pret greu pentru ca stiau si-si aminteau adevarul despre Katyn. Totusi, rudele celor ucisi si poporul curajos au pastrat amintirea, au aparat-o si au transmis-o mai departe catre urmatoarele generatii de polonezi. Au reusit sa pastreze amintirea Katyn in perioada comunista si sa o raspandeasca in perioada Poloniei libere si independente. Drept urmare, le datoram tuturor respectul si multumirea noastra, indeosebi familiilor celor ucisi la Katyn. In numele statului polonez, va multumesc sincer ca, aparand amintirea rudelor voastre, ati reusit sa salvati o dimensiune extrem de importanta a constiintei si identitatii noastre poloneze.

Katyn a devenit o rana dureroasa a istoriei poloneze, ce a otravit timp de decenii relatiile dintre polonezi si rusi. Sa lasam rana Katyn sa se vindece si sa se cicatrizeze in sfarsit. Suntem deja pe cale sa realizam acest lucru. Noi, polonezii, apreciem ceea ce rusii au facut in ultimii ani. Ar trebui sa urmam calea apropierii dintre natiunile noastre, nu sa ne oprim sau sa ne intoarcem.

Toate circumstantele crimei de la Katyn trebuie investigate si dezvaluite. Este important ca nevinovatia victimelor sa fie confirmata oficial si ca toate dosarele legate de aceasta crima sa fie deschise, astfel incat minciuna Katyn sa poata disparea definitiv. Cerem acest lucru, inainte de toate, de dragul memoriei victimelor si al respectului pentru suferinta familiilor lor. Il cerem, de asemenea, in numele valorilor comune, care sunt necesare pentru a crea temelia increderii si parteneriatului intre natiunile vecine in intreaga Europa.

Sa omagiem memoria celor ucisi si sa ne rugam. Glorie Eroilor! Vie amintirea lor!".

Discursul nu a fost rostit niciodata. Textul lui a fost recuperat din epava aeronavei Tu-154.

World GP 2010, maine seara

Cica sunt asteptati 8.000 de spectatori. Mira-m-as sa vina atatia, da' mai stii pacatele...?!

Aproape sigur vine si Nicu Gheara. Te joci?

Nimic nou sub soarele mioritic

De când lumea nu s-a vazut ca un popor sa stea politiceste sus si economiceste jos; amândoua ordinele de lucruri stau într-o legatura strânsa; civilizatia economica e muma celei politice.

Daca în timpul când ni se promitea domnia virtutii, cineva ar fi prezis ceea ce are sa se întâmple peste câtiva ani, desigur ar fi fost declarat proroc mincinos.

Sa fi zis cineva ca cei ce promiteau economii vor spori bugetul cheltuielilor cu 40%; ca cei ce combat functionarismul vor spori numarul posturilor cu sutele; ca cei ce sunt pentru independenta alegatorilor vor face pe functionar sa atârne atât de mult de autoritatile supreme încât aceste mii de oameni sa voteze conform comandei din Bucuresti; ca se vor da 17 milioane pe drumul de fier Cernavoda-Chiustenge (Constanta n.r.), care nu face nici cinci, si ca patru milioane din pretul de cumparatura se va împarti între membrii Adunarilor; ca se va constata cum ca o seama de judecatori si de administratori în România sunt tovarasi de câstig ca banditii de codru. Daca cineva ar fi prezis toate acestea lumea ar fi râs de dânsul si totusi nu numai acestea, ci multe altele s-au întâmplat si se întâmpla zilnic, fara ca opiniunea publica sa se mai poata irita macar.

Nu exista alt izvor de avutie decât munca, fie actuala, fie capitalizata, sau sustragerea, furtul. Când vedem milionari facând avere fara munca si fara capital nu mai e îndoiala ca ceea ce au ei a pierdut cineva.

Mita e-n stare sa patrunza orisiunde în tara aceasta, pentru mita capetele cele mai de sus ale administratiei vând sângele si averea unei generatii.
Oameni care au comis crime grave se plimba pe strade, ocupa functiuni înalte, în loc de a-si petrece viata la puscarie.

Functiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricati, loviti de sentinte judecatoresti. Acei ce compun grosul acestei armate de filibustieri politici sunt bugetofagii, gheseftarii de toata mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducatorilor lor o supunere mai mult decât oarba.

Justitia, subordonata politicii, a devenit o fictiune.

Spre exemplu: un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasa, care se denunta. Acest om este mentinut în functie, dirijaza însusi cercetarile facute contra sa; partidul tine mortis a-l reabilita, alegându-l în Senat. Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale care calca fagaduielile facute natiei în ajunul alegerilor si trec, totusi, drept reprezentanti ai vointei legale si sincere a tarii. Cauza acestei organizari stricte e interesul banesc, nu comunitatea de idei, organizare egala cu aceea a partidei ilustre Mafia si Camorra, care miroase de departe a puscarie.

Mihai Eminescu

Parerea lui Samo

"Fii atent aicea, coae: Grecia, la o populatie ceva mai mica decat a Austriei, isi permita sa tina de 10 ori mai multi functionari publici! Ba, functionari publici, nu bugetari in general! Acum ai inteles, coita?".

Am incheiat citatul.

70 de mii o paine?!?!

Ba, a-nnebunit lumea! Cum sa coste, ma, saptezeci de mii o paine?!

Fir-ati ai dracu' cu Megaimage-ul vostru! Si fie-al dracu' care-o mai cumpara ceva de la voi!

Clăparii Salomon mi-au tras clapa (reportaj nepublicat in Academia Catavencu)

Una din cele mai perene „legende urbane” pe care le ştiu e asta: clăparii Salomon se fabricau în România şi pe vremea lui Ceaşcă, dar în două fabrici separate. Una era la Oradea şi producea clăpari pentru piciorul drept (toate mărimile), alta era la Orăştie şi făcea clăpari de stângul. Ca să nu se fure, desigur. Dar cică oamenii noştri o rezolvaseră şi p-asta, iar între cele două oraşe se dezvoltaseră profunde legături de stimă şi prietenie (se „înfrăţiseră” avant la lettre). Mulţi ardeleni au tatăl din Orăştie şi mama din Oradea, spune-se (sau invers). Ca să verific povestea, am pus mintenaş mâna pe telefon şi-am început să sun la fabricile care lucrează cu francezii Salomonari.

La Gecomod din Timişoara sunt pasat de la un interior la altul, până dau de secretara domnului director. Secretara refuză categoric să se recomande şi acceptă cu chiu cu vai să-l întrebe pe domnia-sa directorul dacă vrea să stea de vorbă cu mine. Ăsta îmi transmite, prin secretară, că „nu e interesat de ofertă”, apoi secretara îmi închide. Revin ca s-o întreb de ce face pe speriata din pădure, dar îmi închide iar. Mai sun odată şi zic repede „Din fabrică se fură!”, apoi închid eu.

La Chimsport din Orăştie se repetă scenariul timişorean, cu observaţia ca secretara e încă mai disperată: n-are nici măcar curajul să vadă ce face nepreţuitul ei director, despre care ştie doar că „e foarte ocupat în perioada asta”. Dacă directorul era directoare, mai înţelegeam chestia cu perioada, că e omeneşte. Dar tipul e bărbat. Ce să mai zici?

La Witext din Lugoj nimeresc în plină termitieră: trei cucoane mă pasează de la una la alta, fiecare explicându-mi că nu vrea să-mi răspundă la întrebări ca să nu-şi pericliteze postul. În final receptorul e preluat de un bărbat plin de curaj, care după ce-mi ascultă prima întrebare, cât se poate de inocentă („Ce anume produce Witext?”), zice că preferă să nu spună nimic, decât să spună ceva greşit! Mda... masculinitate bănăţeană.

La Spumatim din Timişoara sună telefoanele în pustiu, că nu răspunde nimeni cu orele. O fi toată lumea în producţie, mai ştii? Poate că au comenzi peste comenzi şi nu mai prididesc să le onoreze, le-au băgat şi pe telefoniste la banda rulantă.

La Plastor din Oradea îmi răspunde doamna Lavinia Popuş, şefa de la marketing. N-are nici o problemă în a susţine o discuţie, semn că nu-i chiar totul pierdut în Transilvania. O întreb ce produce Plastor. Piese din material plastic, vine răspunsul. De când? Din 1914. Chestia asta mă ia prin surprindere, da’ îmi zic că-i de bine: dacă doamna Popuş lucrează acolo din 1914, precis ştie şi dacă-i adevărată legenda cu clăparii pentru piciorul drept! Fericirea nu ţine mult: „Noi lucrăm cu francezii de la Salomon numai din 1993 încoace”, mă luminează dânsa. „Şi, da, producem clăpari pentru ambele picioare! Nu numai clăpari, dar şi legături”, adaugă.

Aoleo, m-am ars. „Io am auzit că din fabrică se fură, aşa să ştiţi”, zic. Doamna Popuş e sigură că nu se fură. „Cum puteţi fi aşa sigură?”. Măsurile de securitate sunt foarte stricte, iar personalul e bine instruit. „Îi hingheriţi pe oameni!”, mai încerc eu.

Dumneaei râde: „Voi ăştia de la Caţavencu vă meritaţi reputaţia, d-aia nu vrea nimeni să stea de vorbă cu voi! Aici nu-i ca la Bucureşti, noi ne purtăm bine cu angajaţii noştri!”. Mă agăţ de asta: „Oricum nu prea mai aveţi pe cine hingheri, că Salomon s-a mutat în Ucraina şi v-a lăsat fără obiectul muncii!”.

Poate că i-o fi lăsat pe alţii, mă informează şefa marketingului Plastor, dar ei lucrează din plin, nici vorbă de aşa ceva. Încheie cu rugămintea de a scrie corect, adică ce-a zis ea, nu minciuni de regăţean, pentru că „şi noi citim aici Academia Caţavencu, aşa să ştiţi dumneavoastră!”.

Nouă meşteri mari, brichetari şi tocilari

Am plecat cu reportofonul după mine, să-i găsesc pe ultimii meşteri ai Bucureştiului, cei care sunt tot mai greu de găsit, de la an la an: reparatorii de ceasuri, pendule, păpuşi, fermoare, sifoane, brichete, umbrele, cizme, genţi, lansete, aparate foto cu film, radiocasetofoane, geci de piele. În al doilea rând, tocilarii, cojocarii, tapiţerii „la domiciliu”, precum şi marea lovitură pe care o visam: un ceaprazar! E clar că-n materie de meşteri din alte timpuri, un ceaprazar ar fi fost perla coroanei pentru reportajul meu.

Din păcate, n-a fost să fie. Puteam eu să mă dau şi peste cap, dar în oraşul ăsta sunt (vorba preşedintelui nostru) o mie de filozofi la un meşter particular. Tot ce-am dibăcit a fost un tocilar, doi cizmari şi-un „brichetar” la tarabă (adică avea doar o măsuţă pliantă pe post de atelier). Ceaprazar n-am găsit şi nici n-am aflat dacă mai există - sau a trecut de la clasificarea CR (critically endangered) la EX (extinct), cum zice Wikipedia.

Paranteză de tip „mic dicţionar pentru cei tineri ”: „tocilar” – meşter care ascute la tocilă orice tip de tăiş, de la topor la unghieră; „ceaprazar” – meşter care face cozoroace la şepci. Pentru alte nelămuriri, daţi un search pe G**gle.

Cel mai consistent dialog îl port cu domnul Nicu, brichetarul; în afară de a sta la poză şi a-mi da numele întreg, domnul Nicu este afabilitatea întruchipată: „Lasă, mă, că ştiu eu mai bine! Păi gaborii nu iau şi ei revista voastră, mă? Şi dacă îmi vede acolo faţa, păi n-o să vie roi pă capul meu să-şi ceară dreptul ca la balamuc?! Păi vezi că nu ştii nimica?”. Eu continui cu întrebările, iar dânsul cu lămuririle: „Şi acum dau dreptul, mă, c-aşa e lumea: io zic că dau prea mult, el zice că prea puţin! I-e frică să nu mă-mbogăţesc, ce? Să-l bag pă pizda mă-sii, arăt eu a şmecher, mă? Să-l văd io p-ăla care s-a-mbogăţit din umplut brichete!”. Încerc să aflu identitatea misteriosului „gabor” la care ajunge „dreptul” dat de domnul Nicu: „Ce-ai, mă, eşti nebun de-ntrebi? Păi tu crezi că ăla e dă capul lui, aşa? Dă şi el mai sus, ca toată lumea. Doar n-o să-şi dea foc la valiză”. Despre mersul afacerii, despre activitatea propriu-zisă: „Merge pă morţii mă-sii. Merge ca un căcat, aşa merge. Am clienţii mei vechi, cu brichete de firmă, în ăia stau. Aici pe stradă, toată ziua dacă pică un client, doi. Da’ mai stau şi eu la soare, că mi s-a urât. Mi-a intrat frigu-n oase”. Într-adevăr, domnul Nicu demult nu mai e tânăr, dar (nu ştiu cum!) în plină criză globală, el pare mai optimist decât alţii. Decât mine, de pildă.

Dorel şi Mihai au un atelier de încălţăminte, „reparaţii posibile şi imposibile”, cum sună reclama. Acceptă cu plăcere dialogul, dar sunt mai degrabă rezervaţi în aprecieri: „Ar mai fi cum ar mai fi, dacă guvernul ăsta nu ne-ar omorî cu impozitele. Una-două mai inventează câte-o taxă, uite-aşa din pălărie! Nu ştiu de unde dracu’ le scot. Alta acum: nu şi nu, că ţăranii care vând zarzavat în piaţă să-şi facă firmă! Cică „norme europene!” – fugi d-aici cu normele, că vor să-i jupoaie şi p-ăştia de piele. Da’ politicienii cu firme puse pe numele lu’ mă-sa şi tac-su, de nu dau un ban la buget? La ăia nu-s „norme europene”, ia zi?”. Despre administraţie: „Se vede câte ceva, de când a venit Piedone. Nu l-am votat, c-am zis că prea e gras, da’ uite c-a pus mâna şi se cunoaşte”. Despre eşicherul politic: „Am tot fost la vot şi-am votat cu dreapta, c-am zis că măcar nu-s comunişti. Da’ de-acum nu mai merg, m-am lămurit”. Despre duelul Teo Trandafir – Lili Mincă: „Două proaste”.

Nea Simu, meşterul care mi-a pus mie fermoar la hanorac, iar gagică-mii i-a ascuţit forfecuţele de unghii: „Nu pot să vorbesc cu mata până nu-mi dă voie patronul. Că afacerea-i a lui, io doar lucrez”.

Pensia medie lunara in Europa

Informatia mi-a fost oferita de d-l Constantin Alifanti, caruia ii multumesc si pe aceasta cale.

Augustin Buzura

Va supun atentiei urmatorul text, iesit din pana lui Augustin Buzura, cunoscut de mine doar ca autor al romanului „Fețele tăcerii”, desi opera lui romanesca e mult mai vasta (a scris, printre altele, romanele „Absenții”, „Orgolii”, „Refugii”, „Recviem pentru nebuni și bestii”, „Vocile nopții”, „Drumul cenușii”) si a avut un mare succes in epoca (anii '70 - '90). Astazi cartile lui sunt uitate, dar atunci trecea drept un autor nu numai de succes, dar si de valoare.

Acum, ca expirat, d-l Buzura e necajit si vede situatia foarte in negru. Dau mai jos copy/paste acestui text, care mi-a parvenit prin grija d-lui C. A., caruia ii multumesc si pe aceasta cale.

Romania: Locul ratarii de Augustin Buzura, ex-presedinte al Uniunii Scriitorilor din Romania (editorial din revista Cultura): 

„Nu am nici o indoiala ca mesterul Manole a bantuit sub diferite pseudonime prin toti Balcanii ca, pâna la urma, sa-si ia cetatenie romaneasca si sa se stabileasca definitiv la noi, unde tragedia lui nu constituie exceptia, ci regula. „Trebuie sa-ti alegi locul unde vrei sa-ti ratezi viata”, spunea Cioran, iar aici e locul cel mai potrivit. În afara de începuturi, de lucruri neduse niciodata la bun sfârsit, de linsaje mediatice, ne mai reusesc, am spus-o deseori, înmormântarile. Si, mai ales, cele ale valorilor pe care le-am ignorat pe când erau în viata. La moartea lor: salve, militari, decoratii postume, cuvântari patetice urmate, în buna traditie daco-getica, de firestile petreceri. De vreo doua mii de ani încoace, Zalmoxe n-a avut încotro, se vede, a fost nevoit sa se obisnuiasca nu numai cu mirosul de vin, ci si cu cel de mici si sarmale. Si sa descopere si el, precum întristata adunare, ce mari valori i-au ajuns la sân. Acum ne aflam înaintea altui început. Nu ma gândesc la noul guvern – nou, partial, dar foarte vechi prin maniere –, ci la faptul ca lumea a trebuit sa înteleaga, în sfârsit, ca situatia este mult mai grava decât pare, ca bogati si saraci, specialisti sau ignoranti sunt obligati sa-si puna, cu neliniste, câteva întrebari despre soarta noastra, despre ce se va întâmpla mâine. Sau, cum aud tot mai frecvent: ce se va alege de noi? În ultimele zile, si nu chiar din întâmplare, mi-am amintit o întrebare rostita cu toata duritatea de Emil Cioran într-o carte de tinerete, Schimbarea la fata a României: „Doamne! Ce vom fi facut o mie de ani?! Toata viata noastra, de un secol încoace nu este decât procesul prin care am ajuns sa ne dam seama ca n-am facut nimic...”. Sigur, despre cele ce ni s-au întâmplat în cele doua milenii, nu este locul si momentul sa discutam. Trecutul a fost cum a fost, cu înaltari si caderi, dar cele ce se petrec în aceste zile ne fac sa ne întrebam cu spaima: „Doamne, ce am facut în ultimii douazeci de ani?”. Si, iarasi, fiindca nu avem de ales, trebuie sa ne amintim raspunsul filosofului, si anume, ca „nu avem nimic înapoi pentru a avea regrete”. Din nefericire, totul trebuie început iarasi, dar din alt punct. Fireste, daca vrem sa existam. De la mizeria comunista la cea capitalista, drumul a fost neasteptat de scurt, mai ales ca nu s-a facut absolut nimic pentru a ne determina sa o uitam pe cea dintâi. Cât despre cauze… sunt convins ca, oricât ar parea de ciudat, analfabetismul ne-a ajutat sa ramânem o insula latina într-o mare slava, dar a-l întretine în continuare, mi se pare înspaimântator. De doua decenii, nu facem decât sa ne cultivam cu îndaratnicie defectele. Învatamîntul, ignorat, supus unor neîncetate reforme, terorizat de politica si de subfinantare, este într-o situatie disperatã. Cartea nu mai intereseaza nici macar în vorbe. Demagogii au omis-o demult din promisiunile lor. Foamea si saracia nu au nicio legatura cu instructia si cu libertatea. De aceea, mai grava decât brutala criza economica, mi se pare criza morala. Nimeni nu mai raspunde de nimic, toti striga, ameninta si se urmaresc unii pe altii zi si noapte. De doua decenii, mahalaua s-a întins peste tot ca o pedeapsa. Politicienii de azi nu au fost capabili sa faca ceva pentru tara sau sa respecte legile pe care ei însisi le-au facut, ci se lupta pentru ocuparea micilor ecrane pe care nu-si mai au loc actorii si valorile adevarate. De „pe sticla” TV s-a condus si se conduce tara, de acolo s-a pronuntat justitia, acolo s-au frânt destine, s-au conturat biografii false, valori false, tara ajungând un rai al neispravitilor si haitasilor. Un trist fight club. Sau, pentru a ne mentine în limitele spatiului nostru spiritual, mi se pare mult mai convingatoare explicatia data de compozitorului german Flechtenmaher regelui Carol I, care a dorit sa afle de ce autorul Imnului intentiona sa paraseasca definitiv România: „Prea mult p...mo-tii, Majestate!“ Astazi, cred ca doar înjuratura ne mai apartine, caci în rest, s-a vândut tot si nu s-a pus nimic în loc. A disparut, cum încerca sa glumeasca cineva, chiar si praful de pe toba! E adevarat, am trait atâtia ani în minciuna si fals încât nu e de mirare ca adevarul nu mai este luat în serios si nu are asupra oamenilor efectul pe care ar trebui sa-l aiba. Criza începe sa ne deschida ochii, facându-ne sa întelegem ca eterna întrebare „Doamne, ce se întâmpla cu noi?“ îsi asteapta raspunsul. Exista, fireste, un scepticism al lasilor, o imbecila lene intelectuala, dar si o teama a celor mai multi de a înfrunta realitatea. Ma urmareste înca imensa iresponsabilitate a celor peste 73% dintre inconstientii sau disperatii, mai degraba, care-si doresc un conducator puternic. Si asta, dupa numai doua decenii de la împuscarea celuilalt. Sigur, toate sunt bipolare: plus si minus. Poate ca de dragul echilibrului în lume, noua, celor din Est, ni s-au dat mai ales raul, suferinta, orbirea. Si pentru ca l-am citat pe Cioran, nu pot sa trec cu vederea unul din avertismentele sale: „Tiranii sunt mari cunoscatori ai oamenilor. Nu sunt cretini. Ei stiu cum poti manipula oamenii, pâna unde poti merge. Un tiran imbecil, asa ceva nu exista. Tiranii sunt oameni care vor sa faca experiente, care înainteaza tot timpul, merg pâna la capat, pâna la momentul când totul se duce de râpa. Istoria e pe trei sferturi istoria tiraniilor, a sclavajului omenesc”. În loc sa învete din experienta altora, politicienii nostri izolati de lume repeta idei si momente asupra carora istoria si-a dat verdictul. Dupa dorinta de sânge proaspat, dupa lupta cu batrânii si cu bautorii de cafea, ar mai ramâne în arsenalul politic expirat înca un vis al Raposatului, care s-a îndeplinit abia dupa moartea lui: omul nou. Pentru cunoscatorii realitatii românesti, nu este un secret ca acesta a aparut abia dupa Revolutie. Si, mai mult, el ne conduce spre cele mai înalte culmi ale... capitalismului! Este la îndemâna oricui sa-l recunoasca: incult, agresiv, nesatul, mitocan, demagog, versatil”.

Vai de capul tău, maestre. Ai murit milog.

Credeați că glumesc?

Sunt învățăcel la tir cu arcul, ca să nu mai zic de Marcu.

Padibuz

Cum, ma? Nu stiti ce-i ala padibuz? Si mai aveti obraz sa-mi ziceti mie ca nu exista cuvantul asta, ca nu l-ati gasit in DEX?
Eroare, copii: padibuzul exista. Este un ciocan de plastic cu amortizor, un ciocan de jucarie. Termenul a fost inventat de Maximilian, omul care scria textele scenetelor jucate de Stela Popescu si Alexandru Arsinel (da, bine, stiu...). Iar sceneta cu padibuzul a fost jucata de ei, prin 1985, daca nu ma insel – acum, c-o fi c-un an mai mult sau mai putin...

La ce e bun un padibuz? Aflati in postul urmator. Sau, ma rog, asa cum apar ele pe blog, in postul precedent.

Istericale de primavara

Si azi sunt bursucit, da' ieri eram al dracului de si mai bursucit! Pai sa nu-ti bagi, vorba taranului?!

Intai de toate, smecherul de Paulica e in delta, la pescuit de stiuci: sta cu Doamne iarta-ma-n sus, se parleste la soare, suge din sticla de bere si da la peste. Trai! Io stau ca un sobolan in mansarda asta si scriu capodopere nemuritoare: “Trimite trei capace si poti castiga o sapca GRATIS!”. Misto meserie. Nu degeaba ne spune lumea “creativi” si ne exileaza prin mansarde: sa nu crape de invidie ceilalti angajati, d-aia! Fie-al dracu' daca n-a fost asa in toate agentiile prin care-am trecut eu: creatia, in pod sau in beci.

La Popescu (“Concepto”, pe numele lui de firma), era o halima intrega: creatia era repartizata in dormitor. Asta era partea buna. Partea rea: creatia eram eu singur. Va dati seama ce vesela mi-a fost munca la Concepto, toata ziua singur cuc in dormitorul lui Popescu!

Ieri vine Marcu (un coleg de jos) la noi si incepe sa puna la cale o mare iesire la Sarulesti. La crap! Taceam din gura, ca sunt nou aici, da'-n sinea mea fierbeam! Va dati seama: Sarulesti, balta de concursuri internationale la crap!

Toate ca toate, dar macar treaba sa fi mers. De lucru aveam, proiecte sunt, dar artul mi-a fugit in lume (la propriu!). Artul (de fapt o “arta”) era ok, dar i se luase complet: a vandut tot ce-avea, si-a luat copiii si barbatul si-a plecat in Franta, sa locuiasca intr-o rulota. Cool. Iar eu am ramas ca prostul, cu textele facute si fara layouturi pe care sa le pun. Pai sa nu-ti bagi, vorba taranului?!

Cand am plecat acasa vedeam negru in fata ochilor. Ies in curte, si peste cine dau? Peste Marcu! Ce facea Marcu?

Tragea cu arcul. 

Salammbo

E clar: sunt masochist. Tre' sa ma duc la magazinul de specialitate si sa cumpar niste bice d-alea, pe urma sa angajez o muiere d-aia specializata (milf?!) care sa ma mutileze in bataie. Pai?

Adica draguta de Ela imi cere sa-i recomand carti bune, i le recomand, iar eu ce citesc in tren? Salammbo, de Flaubert! Incredibil. Buninteles ca m-am plictisit de moarte (roman istoric; actiune: razboiul mercenarilor, in Cartagina, intre primul si al doilea razboi punic. Palpitant, nenica!), si n-am inteles nici pana acum in ce consta “capodopereitatea” acestei carti, pe care au laudat-o criticii de-a ajuns clasica. Mie unuia mi s-a parut slaba, prea bombastica, prea lunga si prea plina de cuvinte extrem de rare (Patapievici zis “Nea Romica” e mici copii pe langa Flaubert). Adica bombastica, ce sa mai vorbim!

Singura explicatie pe care mi-o pot da este ca franceza in care e scrisa e de inalta tinuta. Nu stiu, poate. Ceea ce stiu e ca, in traducere, nu se pastreaza nimic din “inalta tinuta”. E pur si simplu o carte greoaie si infatuata.

Acum intelegeti de ce am nevoie de-un padibuz? Da, ca sa-mi dau cu el in... Doamne iarta-ma de cel Viclean!

La Multi Ani!

Doamnelor, domnisoarelor si domnilor,

cu ocazia Zilei Nationale a Romaniei (singura sarbatoare legitima si legala a statului roman), va urez un sincer "La Multi Ani!" voua tuturor ca cetateni romani, indiferent de varsta, sex, religie, etnie, orientare sexuala, politica sau fotbalistica. In aceasta zi care ne uneste pe toti, las deoparte chiar si micile mele idiosincrazii, si zic si eu cum m-a-nvatat un evreu batran: La toata lumea bine!

Bahtalo,
Gika

Stiintaazi.ro

Aflu și eu la spartul târgului că există și români interesați de ceea ce se întâmplă în laboratoarele lumii, nu numai babe care se bat la coadă la agheasmă sau nătărăi scufundați în televizoare.

Auzi auzi, cică site-uri ca physorg.com, sciencenews.org, sciencedaily.com țin lumea la curent cu ce mai e nou, iar stiintaazi.ro face acest lucru și pentru români. Uite, mă, că nu dracul chiar așa de negru!

Stiintaazi.ro

Aflu și eu la spartul târgului că există și români interesați de ceea ce se întâmplă în laboratoarele lumii, nu numai babe care se bat la coadă la aghiasmă sau nătărăi scufundați în televizoare.

Auzi auzi, cică site-uri ca physorg.com, sciencenews.org, sciencedaily.com țin lumea la curent cu ce mai e nou, iar stiintaazi.ro face acest lucru și pentru români. Uite, mă, că nu dracul chiar așa de negru!

Doar bărbații știu ce-i prietenia

Vă semnalez un articol excelent al Luciei Terzea-Ofrim, care, citind o carte (Une histoire de l`amitié) a unei franțuzoaice (Anne Vincent-Buffault), și dat în sfârșit seama de ce prieteniile dintre femei nu merg, sau mai exact, de ce fetele, devenind femei, nu-și pot păstra prieteniile: pentru că n-au gena asta!

Glumesc, desigur. Dar recomand cu căldură textul Luciei – îl puteți citi aici.

Enjoy!

Ortodocși din toate țările, rușinați-vă!

Eu de când spun asta! De când tot zbier degeaba, ca prostul, acest adevăr care se vede și din spațiu: dintre toate bisericile creștine (din Europa), cele ortodoxe sunt cele mai înapoiate. În Ucraina, România, Bulgaria, Serbia, biserica ortodoxă e una dintre cele mai retrograde instituții. Însuși faptul că aceste biserici nu sunt percepute ca organizații private, ci ca instituții de stat, arată halul lor de fățărnicie. Dar nimic nu se compară cu mizeria morală și tupeul incredibil al ortodoxiei din Rusia și a celei din Grecia. Pe lângă ăștia, popii noștri români par de-a dreptul civilizați!

Pentru că eu am renunțat la orice fel de religie, nu am dreptul să critic; nu numai o biserică anume, dar nici religia în general, sau creștinismul în particular – ar fi ca și cum aș înjura echipa Steaua, eu nefiind microbist! Nu se face. Dar vă semnalez deasemeni un articol (tot în Dilema Veche!) al Simonei Sora. Titlul este edificator (Predica de pe Munte – mistere și urlete în țara sfântă), iar autoarea are credit moral în critica ei, pentru că este ortodoxă practicantă, mai mult, „oiță” din turma părintelui Iustin Marchiș, acest spiritus loci de la Stavropoleos.

Enjoy!