Bucharest International Half Marathon (II)

AMR 2!

S-a anunțat însuși Jenică, cu tot cu legendaru-i aparat photo!

Hai, c-o sa fie mișto. Cică nici nu plouă!

I-auzi ia: http://www.wunderground.com/global/stations/15420.html

Față cu reacțiunea

Te-ai exprimat frumos, mon ami, coerent, articulat și argumentat, dar din păcate nu îți pot da notă de trecere. Pentru că iar ai făcut-o p-ăla care n-a înțeles subiectul. Metoda clasică a elevilor ageri la minte, dar leneși la studiu. Ne vedem în toamnă. Asta e!

Subiectul nu era „Oferiți o justificare a religiozității umane, în general, și a religiozității ortodoxe, în special”. Subiectul era: „Oferiți o justificare pentru includerea «genelor» în enumerarea «proletariat, luptă de clasă, gene» din textul lui Alin Fumurescu”. Atât.

Ce voiam să spun, dar te-ai făcut că n-ai înțeles: este prostesc, ridicol și descalificant să operezi cu astfel de mingicării pentru a-ți susține punctul de vedere (mă refer la Fumurescu, nu la tine). Și eu pot face asta: „Torquemada, Chiril din Alexandria, Fumurescu”, sau „Baba Cloanța, Bau-Bau, teorema lui Thales”, sau „Ceaușescu, Stalin, Darwin”, sau „Războiul Troian, Războiul Stelelor, Al Doilea Război Mondial”, sau „tarapa, blazer, kukri”. În toate aceste cazuri, trivializez, reduc la derizoriu forța unui argument (religiozitatea lui Fumurescu, corectitudinea unui instrument matematic, validitatea evoluționismului, istoricitatea unui război, existența unei arme) prin listarea lui alături de făcături.

Ce înțelege omul simplu, dacă eu îi spun că am doi prieteni imaginari (pe Jimmy și pe Gef) și pe tine, mon ami? El înțelege că tu nu exiști! La fel face și Fumurescu: pune genetica pe același palier de credibilitate cu marxismul.

Eu nu îți contest ție (și nici lui Fumurescu) sinceritatea sentimentului religios. Își contest lipsa de onestitate în susținerea punctului de vedere. Contest metoda „creștinească” a luării în derâdere a oricărui fapt ce nu se pupă cu viziunea creaționistă propusă de toate religiile (în afară de budism, dar nici ăla nu-i mai breaz, am să explic altă dată de ce). Contest ignoranța voită în care se complac persoanele religioase și refuzul lor de a se informa, fie și superficial, despre „ce mai e nou” prin științe ca geologia, astronomia, genetica și paleontologia. Sincer, nu înțeleg de ce vă e frică. Eu am citit și Biblia, și destule studii biblice, fără să mă simt degradat cu ceva. Tu de ce nu tratezi cunoștințele ateilor cu același respect cu care ateii tratează Scripturile?

Închei cu o amintire comună, a ta și a mea. La beție, într-adevăr. Dar am ținut-o minte și mă simt și azi la fel de jenat cum m-am simțit și atunci: „I-auzi una! S-au dat maimuțele jos din copaci și s-au făcut oameni, hă, hă, hă! De ce nu se dau și-acum jos, ca să se facă iar, dacă-i pe-așa?!”.

Bucharest International Half Marathon

AMR 3, copii!

Sunt deja 802 oameni înscriși la semi-maraton individual și 49 de echipe la semi-maraton ștafetă.

Hai c-o să fie mișto, numai vremea să ne țină.

The Blind Watchmaker

M-am apucat s-o citesc în original, ca berbecul. E grea al naibii (nici n-am pregătirea științică necesară, măcar că e scrisă cât mai ”popularizator” posibil). Revin cu un post detaliat cât o termin (cine știe când o mai fi și asta!!!).

Alin Fumurescu

 Acest post ar fi trebuit să se cheme „Despre religiozitate și despre alți demoni”, dar am preferat un titlu mai de impact, în dorința (meschină și diavolească) de a fi citit de cât mai mulți oameni, pentru că un titlu ca „Alin Fumurescu” este mult mai ușor de găsit cu un motor de căutare. 

Subiect: domnul Alin Fumurescu, un universitar american de origine română (adică un român emigrat în America), a publicat un articol pe site-ul Contributors, site pe care eu îl citesc cu religiozitate. Articolul se numește «... despre prostia „de dreapta” și prostia „de stânga”», iar autorul susține, în stil foarte propriu, o teză relativ clasică: „Decât prieteni mincinoși, mai bine dușmani pe față”. El, Alin Fumurescu, ca om de dreapta, susține că mult mai rău face cauzei adevărului un individ cu convingeri de dreapta, dar cu capacități intelectuale limitate (un „neajutorat”), decât unul cu convingeri de stânga, la fel de neajutorat. De ce? 

Pentru că, susține autorul, omul de dreapta își pune întrebări, pe când cel de stânga are pregătite răspunsuri. Și, adaugă Alin Fumurescu, este mult mai simplu să te prinzi de prostia unuia care „le știe pe toate”, decât de a unuia care, aparent, își pune același întrebări ca și tine. Pe scurt, Alin Fumurescu atribuie „recursul la autoritate” (ca mecanism cognitiv) oamenilor de stânga, rezervând „tradiția critică” oamenilor de dreapta. Unde este problema: Alin Fumurescu, orbit de lumea americană în care trăiește, identifică „oamenii de stânga” cu „ateii”. Iar pe cei de dreapta cu „credincioșii”. 

Numai că în Europa de Est lucrurile stau exact pe dos: ateii sunt de dreapta, iar ortodocșii de stânga. Nu am nevoie să demonstrez în amănunt această afirmație (o s-o fac, dacă mi se cere), pentru că toată țărănimea bigotă și tot pensionariatul urban votează cu stânga (PSD, în cazul României. La fel stau lucrurile și în celelalte țări din Est). Articolul lui Alin Fumurescu este plăcut la lectură, ca de obicei, și incitant, dar suferă (acest articol anume, nu scrisul lui Fumurescu în general) de o eroare absolut jenantă. O iau integral cu copy/paste, pentru a nu fi acuzat de citare trunchiată: „Când ești «de dreapta» trăiești în îndoială. Când ești de stânga, trăiești cu certitudini, cu explicații «științifice». Ca ideologie – și vă rog să nu mi-o luați în nume de rău, e o constatare – stânga e proastă. E proastă pentru că-și imaginează că are explicații: proletariat, luptă de clasă, gene”. 

Acest mic pasaj explică de ce nu reușesc eu să comunic realmente cu amicii mei credincioși: ei bagă în aceeași oală teoria marxistă cu teoria evoluționistă. Cumva, e de înțeles, pentru că în școlile comuniste, evoluționismul era predat ca o „dovadă” în sprijinul marxismului. Mica diferență, pe care Alin Fumurescu refuză s-o observe, este că marxismul a fost doar o teorie economică falimentară, pe când genetica e o știință concretă, nu o teorie bazată pe vorbe goale: oaia Dolly și ingineria genetică sunt fapte, nu vorbe. 

Din păcate, persoanele credincioase aleg în mod conștient să se comporte precum copiii mici: ceea ce mie nu-mi convine, nu există. Iar adevărul este ce îmi convine mie să fie adevărat. Uluitor este că Alin Fumurescu (ca și Petre Țuțea, dealtfel), privind aceleași fapte ca și mine, trage (cu bunăcredință, presupun), concluzii exact opuse: eu zic că persoanele religioase trăiesc în întuneric, iar ateii în lumină. Eu zic că religioșii sunt leneși care nu caută adevărul, iar ateii fac exact asta, sunt permenent în căutare de adevăr. Eu zic că religioșii au răspunsuri de-a gata, iar ateii pun întrebări. Eu zic că în 1963, când Watson, Crick și Wilkins au luat premiul Nobel pentru descoperirea genomului, sau în 1973, când același premiu a fost împărțit între Lorenz, von Frisch și Tinbergen (pentru consacrarea etologiei ca știință), specia umană a primit mai multă lumină decât în cei aproape 2000 de ani de creștinism. Este exact imaginea „în oglindă” pe care credincioșii o au despre atei. 

Sau, în memorabila exprimare a lui Țuțea: „O babă murdară pe picioare, care stă în fața icoanei Maicii Domnului în biserică, față de un laureat al premiului Nobel ateu - baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare așa, dihor”. Remarcabilă formularea. Primitivă, de Ev Mediu, dar plină de forță poetică. Din păcate, ceea ce era scuzabil și chiar de înțeles la Țuțea, datorită lipsei lui de acces la informație, e inexcuzabil la Alin Fumurescu, lector la Departamentul de Științe Politice a Universității Indiana din Bloomington, SUA.

Sărăcirea este bună!

Nu vreau s-o fac pe originalul, ci pastișez deschis acea găselniță publicitară, aia care încerca să ne vândă detergent (”Murdărirea este bună!”). Normal că-i bună, că pe-un copil curat n-ai de ce să-l speli cu detergent, îl speli cu săpun, și oricum, doar când începe să pută. Deci, pentru un fabricant de detergent, ecuația e simplă: copii curați = faliment.

Acum, ce vreau să zic cu ”sărăcirea” și de ce o asociez cu un lucru bun: noi, de fapt, suntem foarte bogați. Eu, care scriu gândurile astea. Tu, care mi le citești. Și eu și tu suntem suficient de bogați ca s-avem burta plină (altfel n-am citi, am fura găini și le-am mânca), suficient de bogați ca să fi beneficiat de o educație (altfel nu am fi în stare să citim), suficient de bogați ca să ne permitem alte preocupări decât acoperirea necesităților imediate (ce mănânc mâine, cu ce îmbrac copilul, cum plătesc chiria). Da, tu și cu mine facem parte dintre bogătașii speciei noastre: majoritatea o duce cu mult, mult mai rău!

Grija care ne fute pe amândoi este această recesiune care a urmat crizei din 2008 și care pare să nu se mai termine. Grija se referă la viitorul pe termen mediu, adică ”Vai, ce s-o-ntâmpla cu euro, ce s-o alege de Uniune, dar de greci, bieții de ei. Etc”.

Părerea mea: labă.

Ce vreau să spun cu asta: n-o să fie nimic insuportabil, în afară de scăderea nivelului de trai. Așa ceva e insuportabil numai pentru cei care nu-și imaginează viața fără bani – dar eu mi-o imaginez perfect. E insuportabil pentru cei care n-au supraviețuit comunismului românesc. E insuportabil pentru cei care n-au muncit cu mâinile. Sau pentru cei care trăiesc numai prin comparație (”De ce ăla să aibă mașină și eu nu?”). Dar, altfel, e perfect suportabil – a venit prosperitatea, s-a dus, va veni iar. Vorba ardelenilor: ”Ce dacă-i război, ce, n-o mai fost?!”.

Și ca încheiere: fără mișto, suntem niște ipocriți. Dacă n-ar fi săraci pe lume, cine ar ține în mișcare ”mașinăria lumii”? Cine ar face munca manuală, cine ar ocupa toate joburile blue collar?

De fapt, asta e marea frică, nu? Să ajungem noi acolo, așa-i?

Și dac-ajungem, ce?

Alt cuvânt din neoromână

”Nășărie”!

Adevărul despre Meciul Morții

Știu că în România nu se știe nimic (pe bună dreptate!) despre așa-zisul ”Meci al Morții” de la Kiev, din august 1942, dar toți românii au văzut filmul ”Escape to Victory”, cu (între alții) Pelé, Ardiles, Deyna, Booby Moore, Michael Caine și Sylvester Stallone. Filmul a fost făcut în 1981 și a fost difuzat la TVR înainte de Revoluție, așa că aproape toți oamenii de peste 30 de ani și-l aduc aminte. Chiar și eu. 

Teoria noastră era că-i vorba de un film de ficțiune; teoria oamenilor din Uniunea Sovietică era că-i vorba de un caz real, așa c-au făcut și ei niște filme (”A Treia Repriză” și ”Meciul Morții”), în care povestea era alta decât în filmul american: eroicii prizonieri sovietici sunt recrutați de ocupanți pentru un meci de propagandă, pe care urmau să-l piardă, alfel aveau să fie împușcați. Ei, însă, joacă meciul pe bune, îl câștigă și nemții îi execută pe toți. Ura, trăiască Stalin!

Se pare că adevărul e undeva la mijloc, ca de obicei. Meciul a existat. Prizonierii sovietici l-au câștigat. Patru dintre ei au fost executați de germani. Restul, însă, a supraviețuit atât meciului, cât și războiului, dar nu au avut voie să spună adevărata poveste a meciului, pentru simplul fapt că ar fi contravenit propagandei sovietice, care încă din 1943 publicase în ”Pravda” o serie de articole despre acest meci.

Ce se petrecuse de fapt: în Kievul proaspăt ocupat de armatele germane, române, maghiare, italiene și slovace a fost înființat un mini-campionat de fotbal, la care luau parte două echipe germane, două maghiare, două ucrainiene și una română. Dintre echipele ucrainiene, una era formată din foști jucători de la Dinamo Kiev, și această echipă le-a bătut pe toate celelalte de le-a sunat apa-n cap (pe români i-au desființat cu 11-0, cel mai mare scor!).

Dar meciul despre care e vorba s-a jucat între această echipă ucrainiană (FC Start) și una din echipele germane, selecționata aviatorilor (Flakelf) și s-a terminat cu 5-3 în favoarea ucrainienilor. De data asta, meciul nu a mai fost arbitrat de un român, ca de obicei (românii erau preferați ca arbitri pentru că, nesimpatizându-și aliații germani și maghiari, tindeau să fie corecți, dar fără a trezi suspiciuni de filo-ucrainaism), ci de un ofițer SS. Ofițerul ăsta, deși i-a favorizat groaznic pe germani, nu i-a putut împiedica să piardă, iar chestia asta a luat-o personal: ca să nu bată la ochi, i-a lăsat în pace pe fotbaliștii ucrainieni, pe moment, dar a suspendat ”competiția” și după vreo lună i-a arestat, i-a băgat la zdup, i-a bătut cu mare cruzime (unul a și murit de pe urma bătăilor), iar pe restul i-a trimis într-un lagăr de concentrare. Acolo au mai murit trei dintre ei, exterminați cu gaz, alături de alte zeci de mii, dar cel puțin patru jucători (Mihail Putistin, Fedir Tiuciev, Mihail Sviridovsky, Makar Honciarenko) au supraviețuit lagărului și războiului. După căderea comunismului, de la ei s-a aflat adevărul despre ceea ce s-a întâmplat de fapt în Meciul Morții.

Iar eu mi-am permis să consider subiectul ca fiind destul de interesant pentru a-l povesti aici.

Examenul de om

Amicul nostru Iulius a propus, stilu-i inconfundabil, instituirea ”examenului de om”. Despre ce este vorba?

În primul rând, trebuie precizat că domnul Iulius nu este atât de nebun pe cât pare; atunci când îl asculți în direct, strângând halba-n mână cu nădejde (ca să nu i-o torni în cap), ai pur și simplu senzația că asculți delirul unui om bolnav, bătrânicios, un ”încremenit în proiect” a cărui evoluție spirituală s-a oprit undeva în anii '86 – '87, când era el dănac și-ncepuse să-i miroasă a muiere. Că lumea a evoluat extraordinar între timp, ce-i pasă amicului?!

Dar, însă. Dacă reușești să depășești prima impresie și să te concentrezi pe (bruma de) informație, atunci discursul lui căpătă sens. Mă rog, un fel de sens, nu spun că omul are dreptate, dar spun că, dincolo de enormitățile debitate, există (uneori) un gând. Acest ”gând”, acest punct de vedere, merită discutat; foarte puțini oameni sunt capabili să vină cu puncte de vedere care să surprindă, ca să nu mai zic că marea majoritate nu e capabilă să ”vină”, în cadrul unei discuții, cu o informație nouă, fie ea cât de mică.

Punctul de vedere exprimat de Iulius: specia umană are caracter ”lăcustian”: ajunge într-un spațiu cu resurse, devorează toate resursele și pleacă mai departe, lasând pustiu în urma ei. Exemple la îndemâna oricui: despăduririle din Insula Paștelui și din Islanda. În primul caz, efectul a fost cvasi-dispariția unei societăți cândva puternice și avansate (pascuanii, creatorii moai-ilor și ai scrierii rongo-rongo); în al doilea caz, societatea islandeză a fost pe punctul de a se prăbuși din interior, dar a fost salvată de avansul tehnologic (dezvoltat în altă parte): folosirea combustibililor fosili. Încă una sau două sute de ani să mai fi trecut, și islandezii ar fi trăit aceeași prăbușire socială ca și pascuanii.

Acestea sunt doar niște exemple (pe care, apropo, Iulius nu le-a dat: m-am gândit eu la ele, ca să-i fac teoria ”digerabilă”). Esențial e că Iulius spune că, din moment ce specia noastră este o calamitate pentru planetă, ea trebuie să apeleze la capacitatea ei de auto-organizare și să limiteze pagubele pe care le produce planetei. Adică să se înmulțească controlat și să folosească tot controlat resursele, pentru că altfel riscă să repete la nivel planetar tragedia pascuană: așa cum nici ei nu au fost în stare să plece altundeva după ce au pustiit insula (tăiaseră toți copacii, n-au mai avut din ce să-și facă bărci), nici specia umană n-o să poată părăsi planeta în cautare de alt cămin galactic, dacă până la momentul respectiv va fi epuizat toate resursele disponibile.

Dar cum să fie pusă în practică soluția ”controlului”? Părerea lui Iulius: oamenii nu pot fi lăsați de capul lor. Oricine are dreptul de a se naște (mulțumim, domnu' Iulius!), dar nu oricine are dreptul să și trăiască. Deci, ce facem? Păi, ce să facem: avem voie să ne naștem, avem voie să ne dezvoltăm până la o vârstă (16, 18 sau 20 de ani, Iulius nu s-a hotărât încă), după care ne prezentăm frumușel în fața unei comisii. Care ne decide soarta: trăim sau murim. Adică, mai clar: dacă eu, Gikă, nu conving comisia că sunt capabil să ”trăiesc comunitar” (să pun pe primul plan ”interesul comunității”, nu pe al meu personal), atunci comisia mă trimite la eutanasiere. Acesta este proiectul lui Iulius pentru a salva planeta de expansiunea prea rapidă a unei specii atât de hrăpărețe ca specia umană.

Desigur că Iulius nu spune nimic nou: ceea ce descrie el este exact mecanismul eugeniei imaginate de britanici (H.G.Wells, printre alții) și pusă în practică de către naziști (Die Endlösung). Nouă e însă (pentru mine!), ideea de ”examen”. Nu trebuie să fii prea deștept ca să te prinzi că Iulius personal va face parte din comisie. Și că eu voi fi primul dintre ”examinați”!

Am o întrebare la care amicul Iulius nu a putut să răspundă: cine decide care este ”interesul comunității”? OK, Iulius este examinatorul, am înțeles; dar cine stabilește grila de examen?

Are cineva răspuns la asta?

Nicușor Dan

Scrisoare deschisă: de ce am ales să-l susținem ca organizație pe domnul Nicuşor Dan pentru poziţia de Primar General al Capitalei

Centrul Român de Politici Europene a decis susținerea publică a domnului Nicuşor Dan pentru poziţia de Primar General al Capitalei. Vrem să-l susţinem pe Nicuşor Dan nu doar individual ca persoane ci ca organizaţie. Prin aceasta dorim să creăm un precedent pentru ca şi alte organizaţii să vină alături de Nicuşor Dan şi să-l susţină public, deschis, transparent.

CRPE militează activ pentru o Românie matură pe plan european. Europenizarea este obiectivul nostru fundamental. Dar nu poți avea o țară europeană cu o capitală ne-europeană. Ca cetățeni ai Bucureștiului simțim nevoia unei schimbări de perspectivă. Candidații propuși de partidele mari nu fac decât să intre în competiție cu proiecte pentru un București pe care l-ar fi construit și Nicolae Ceaușescu. Proiecte mamut de infrastructură propuse pentru nu se știe cine, ignorare aproape completă a nevoilor unui orășean modern: spații verzi, strategie de dezvoltare axată pe transportul public, spații pietonale. Bucureștiul este un oraș al mașinilor, iar partidele mari nu fac decât să agraveze problema prin strategiile propuse.

Bucureștiul este un oraș agresiv, iar partidele mari nu fac decât să ni-l propună și mai agresiv, și mai bezmetic, și mai agitat. Bucureștiul are nevoie de un primar care să propună soluții curajoase, moderne și aliniate ultimelor tendințe ale urbanismului modern. Primarul Sorin Oprescu și Silviu Prigoană sunt socializați într-un București desprins din filmele de propagandă comuniste: blocuri, mașini, macarale care râd în soare și oameni ai muncii care îi adulează pe ei, activiștii de bine. Nu e neapărat vina lor, așa cu fost educați. Dar e vina lor că s-au oprit din citit prea devreme.

Lumea s-a schimbat, politicile urbanistice au trecut prin niște revoluții în ultimii 40 de ani, iar orașele mari europene merg în alte direcții decât o făceau în anii 1970. Bucureștiul nu a suferit această schimbare de direcție. Pentru că e condus de oamenii trecutului, cu ideile trecutului. Nicușor Dan este din altă specie. Este primarul viitorului București. Orașul conectat la Europa.

Știm că este greu. Știm că vă veți spune: dar care sunt șansele? Vă îndemnăm însă să gândiți nu util pe termen scurt, ci util cu adevărat: nu e nici o diferență între PDL-Prigoană și USL-Oprescu în termeni de politici urbanistice. Nu e nimic de pierdut. Doar de câștigat – măcar sentimentul că suntem mulți cei care ne dorim un altfel de oraș. Și acest sentiment ne va aduna împreună – pentru acum și pentru data viitoare. Nicușor Dan reprezintă cel mai bine acest sentiment.

Este un om care a dovedit dezinteresat că îi pasă de București. În timp ce alții se străduiau să-l distrugă, el se străduia să-i oprească. În timp ce alții vin cu rețele de afaceri care căpușează lucrările și serviciile publice, pe timpul său și cu banii săi Nicușor Dan a oprit deja ilegalități și abuzuri comise de autorități. A condus cea mai de succes organizație guvernamentală pentru politici locale – Salvați Bucureștiul. Merită sprijinul nostru.

Acesta nu este un pas spre politică. CRPE rămâne o organizație non-politică. Ca și Nicușor Dan. Susținând un independent cu viziune modernă și merite personale atestate, CRPE este coerent cu propria misiune. Nu suntem implicați în politicile urbanistice locale, dar ne putem spune opinia. Pentru că suntem și bucureșteni.

Colegiul director al Centrului Român de Politici Europene

How strong the new drahma will be?

How long left?

Văcărești

Cristian Lascu a publicat un reportaj de excepție în revista National Geografic, intitulat ”Delta dintre blocuri”. Pe baza acestui material, trei televiziuni, și anume Digi 24, PRO TV și Antena 1 și-au anunțat atenția de a face la rândul lor câte un reportaj TV cu același subiect. Nu știu când o să le dea PRO și Antena pe ale lor, dar Digi 24 îl difuzează duminică, de la 18:30. Vizionare plăcută!

Despre ce este vorba: în cadrul proiectului de ”sistematizare” a Bucureștiului (mai cunoscut printre locuitori sub numele de Ceaușima), venise rândul și cartierului Văcărești. Un cartier sărac, situat în sudul foarte sărac al orașului, își luase numele de la un delușor pe care se afla mânăstirea Văcărești. Între delușor și albia Dâmboviței se întindea o mahala mlăștinoasă, plină de căsuțe semi-rurale cu grădini mari, populată de bulgari și de evrei. Asta până prin anii '60, când evreii au emigrat și locul s-a umplut de țigani; de atunci datează și porecla ”Valea Plângerii” dată de bulgarii rămași, dat fiind că țiganii le-au cam distrus economia: cum sa mai cultivi zarzavaturi pentru piață, dacă noaptea ți se fură toate?!

Asta era situația când a-nceput Ceaușima, pe la mijlocul anilor '80. Toată zona dintre Șoseaua Olteniței și albia Dâmboviței a fost complet rasă de pe fața pământului. A rămas un peisaj postnuclear. N-a scăpat nici mânăstirea de pe deal. Zona mlăștinoasă a fost înconjurată cu un taluz de beton și urma să devină Lacul Văcărești, iar unde a fost mânăstirea s-au săpat niște fundații enorme, pe care urma să fie ridicat noul Tribunal.

Dar, după căderea regimului, totul a rămas încremenit în timp, vreo 15 ani bătuți pe muche, după care lucrurile s-au urnit: pe locul mânăstirii Văcărești se află acum mall-ul Sun Plaza și spitalul regina Maria, iar fostul viitor lac a evoluat nestingherit într-o zonă sălbatică, cu câteva bălți (de fapt, japșe – bălți de mică adâncime), stuf, păpuriș, sălcii și pășune, plus câteva petice aride, cu aspect deșertic (acolo betonul e la suprafață). Cum s-ar zice, un ecosistem în lege! Evident, ”pus în valoare” de câțiva țigani amărâți și de niște ciobani care își pasc oile pe acolo în timpul verii. În rest, nu vine nimeni să se dea pe fundul lacului Văcărești.

Evident, în afară de mine. Am descoperit locul prin 1993 sau 1994 și de atunci mi-a devenit un loc familar de preumblare. Uneori mai văd câte un alt mizantrop care se plimbă, dar ne evităm reciproc. Mai sunt și câțiva pescari, bașca țiganii sus-menționați: asta e toată populația umană a celor 190 de hectare ale fundului de lac.
Vă dați seama că, în condițiile astea, viața vegetală și animală prosperă: e plin de dihănii. Mici, nepericuloase (în afară de câini), dar dihănii!

Dar, însă: nici vegetația luxuriantă și nici animalele sălbatice nu ar putea trăi acolo fără o sursă de apă. Iar această sursă de apă există, doar că pentru mine reprezintă un mare mister: e un izvor natural, sau e vorba de o țeavă spartă din rețeaua de alimentare a orașului? După debit, a doua ipoteză e mai plauzibilă; după faptul că ”izvorul” curge neîntrerupt de 25 de ani, îmi închipui că nicio rețea de alimentare nu-și poate permite asemenea pierderi. Poate doar una românească, mai știi păcatele?!

Nu mă întrebați ce se întâmplă când plouă și de ce, în 25 de ani, apa pluvială nu s-a acumulat astfel încât lacul să se umple: simplu, are evacuare. Există niște tuburi de scurgere (mari, de 2 metri diametru) care fac legătura cu albia Dâmboviței. Când se topesc zăpezile, pe acolo se devarsă ”surplusul” de apă, iar sistemul se autoreglează: japșele rămân japșe, iar zonele aride nu se înierbează.

Concluzie 1: urmăriți reportajul la TV sau cumpărați revista și citiți-l. Merită!

Concluzie 2: nu sunt nebun. Faptul că de atâția ani mă duc în locul ăsta, unde nu se duce nimeni, arată că nu sunt eu bolnav cu capul, ci am descoperit mai repede un loc magic, o mică minune a Bucureștiului.

Concluzie 3: dacă există vreo persoană care să cunoască răspunsul corect la întrebare (”Japșele au fost create de un izvor natural sau de o țeavă spartă?”), rog să mă informeze și pe mine. Reportajul lui Cristi Lascu e sublim, dar din el lipsește cu desăvârșire această informație.

Oarecum esențială. Și care constituie obiectul acestui post.

La Mulți Ani, România!

Bugetăreli fără comentarii

Socialism

Azi, Antonis Samaras versus Evangelos Venizelos. Boris Tadici versus Tomislav Nikolici. Nicholas Sarkozy versus Francois Hollande. Dreapta versus stânga. Pe cine pariem, asta-i întrebarea!

Din punctul meu de vedere, problema nici nu se pune, atâta timp cât ”stânga” europeană înseamnă ”socialism”, iar eu m-am născut și am crescut într-o colonie penitenciară care se numea ”Republica Socialistă România”. Socialismul ăsta, trăit pe pielea mea, era în plus și ”multilateral dezvoltat” - m-am lămurit, mulțumesc! Tot ceea ce îmi doresc e să am parte, cât s-o putea, și de capitalismul multilateral dezvoltat, că pe ăsta ”slab dezvoltat” îl tot experimentez din '89 încoace – și cu ăsta m-am lămurit, mulțumesc! Bun, deci punctul meu de vedere e clar: sus dreapta, sus capitalismul, sus democrația! Jos stânga, jos socialismul, jos autocrația!

Bun, politică am făcut, acum să trecem la treabă: la fel ca mine au trăit zeci de milioane de europeni, care acum sunt adepți convinși ai politicilor de stânga. Cum se explică?

Prima explicație (și cea mai comodă) este interesul imediat, sau dorința de a profita pe termen scurt. Adică redistribuirea resurselor. Dacă eu n-am decât o chiflă, iar tu ai 15 chifle, ”soluția” e ca tu să-mi cedezi mie 5 chifle, că doar n-oi muri dintr-atâta lucru: oricum îți mai rămân 10. Asta se cheamă, simplificat, socialism. În fața promisiunii de a primi ceva, imediat, foarte mulți se gândesc ”WTF, de ce alții să profite de împărțeală și eu nu?!”. E o gândire simplă, ușor de înțeles și nu foarte interesantă.

A doua explicație e la fel de simplă și încă mai neinteresantă: eu sunt ăla care împarte chiflele. Evident că-mi convine să existe o ”împărțeală”, nu să nu existe, pe principiul ”Cine-mparte, parte-și face”. Principiul oricărui guvern socialist (și cu atât mai mult al unuia comunist, care tranșează problema de la rădăcină: ia toate chiflele). Banal.

A treia explicație, adică lipsa ei, e cu adevărat cea provocatoare: socialismul din convingere. Adică eu am 15 chifle și vreau să le împart, dar cu condiția ca toți cei care au chifle, multe sau puține, să facă la fel, ca să nu cad eu de prost (asta e diferența între un filantrop și un socialist: primul n-are o problemă în a cădea de prost, al doilea are). De ce?

Aici vin eu cu o ipoteză extrem de gicsoniană: nevoia de restart. Despre ce este vorba?

Cu foarte puține excepții (cam 5% din totalul omenirii, estimez), nimeni nu se simte bine în pielea lui. Nici eu, ca să fie clar! Într-un fel sau altul, fiecare dintre noi vrea ceva, simte nevoia de o schimbare. Tu vrei concediu. Altul vrea mărire de salariu. Al treilea vrea alt job (șomerul vrea un job, oricare!). Flămândul vrea mâncare, săracul vrea bani, adolescentul vrea sex, datornicul vrea bailout (ce-o mai fi și aia!), Dănel vrea una după ceafă. Et caetera. Esențial e că toți vrem schimbare. Dar schimbarea, dacă e doar personală, e riscantă: dacă eu schimb ceva, iar alții nu, și schimbarea se dovedește greșită – asta înseamnă că numai eu am picat mesa, alții stau și râd de mine și cu curul! Cum anulez acest risc, dar obțin totuși schimbarea, restartul? Prin generalizare. Atunci când dai un restart social, cum doresc socialiștii, ești acoperit din punct de vedere al riscului: dacă treaba iese urât, o pățesc toți, nu numai eu. Dacă iese bine, ies și eu bine, iar în plus am și imensul avantaj psihologic de a putea rosti vorbele magice: ”Vedeți? Păi nu v-am spus eu? E, cine-a avut dreptate?”.

”Și, ce”, parcă îi aud pe socialiști replicând, ”atunci să nu schimbăm nimic, niciodată? Asta vrei? Să încremenim toți for good and for ever, doar pentru că ți-e ție frică de schimbare, ca tuturor retrograzilor și fasciștilor? Ha?”. Nu, stângiști dumneavoastră, nu asta vreau. Când aveți voi chef de schimbare, schimbați! Dar nu pe banii mei. Nu vreau restart social. Nu doresc să fiu egalul vostru – dacă vreți egalitate, fiți egali între voi. Dați-vă restarturi personale, dacă țineți neapărat: fumați ceva, îmbătați-vă, plecați într-o călătorie, dați-vă demisia, oferiți-vă voluntari pentru vreo cauză, tăiați-vă cu lama, dați muzica mai tare, huiduiți la meci – orice doriți.

Și eu îmi dau restarturi, și chiar foarte des. Dar nu implic pe nimeni cu de-a sila: vrei să te gicsonizezi alături de mine? Bun, perfect, unge-ți bocancii și hai. Nu vrei? Și mai bine: du-te la miting.