Să fim penibili fără profesor

Se-nşală grav cine crede că teatrul e o distracţie pentru elite! Poate că aşa o fi prin alte ţări mai spălate, prin Bosnia, Bulgaria sau Kîrgîstan, dar la români teatrul e de toate felurile: şi mai aşa, şi mai aşa, pentru toate gusturile. Poţi vedea piese de toată stima, dar şi unele de toată jalea: evident, există public şi pentru unele, şi pentru altele, ca pe orice fel de piaţă. Spre nefericirea mea, am „izbutit” să ajung şi la reprezentaţii special gândite pentru prostime, de plâng şi-acum de banii daţi pe bilet. O să m-apuc cândva să fac şi-un clasament, dar cred că pe primul loc se bat piesele doamnei Rodica Popescu Bitănescu: Cinci femei de tranziţie o las pe altă dată, acum e vorba de Încă-i bine!*

Această „creaţie artistică” (mă rog...) se numeşte piesă de teatru, dar asta numai pentru că n-avem în limbă un termen mai precis. E de fapt un fel de şuetă cu public, un fel de show TV gen Familia Bundy, transplantat pe scena Naţionalului din Bucureşti (sărmane oraş, cu ce-ai greşit?). Imposibil de explicat firul acţiunii, pe motiv că nu prea există; imposibil de povestit şi altora poantele rostite de actori pe scenă, pe motiv că se pune lumea cu bătaia pe tine; imposibil de eutanasiat dobitocii din sală, care râd de se-nvineţesc la poantele alea, pe motiv că sunt prea mulţi (vă surprinde oare faptul că piesa are succes şi se joacă de trei ani încoace?!). Tot ceea ce poţi face, asistând la Încă-i bine!, e să-ţi faci o listuţă cu oamenii pe care vrei să te răzbuni şi nu ştii cum: e simplu, le recomanzi piesa doamnei Bitănescu. Eventual şi jocul actorilor, al lui Andrei Duban de exemplu, sau chiar al autoarei – dar după aia să ai mare grijă când traversezi pe zebră, că oamenii respectivi au să te treacă şi ei pe propriile lor listuţe.

MIHAI BUZEA

*Încă-i bine!, de Rodica Popescu Bitănescu, la Teatrul Naţional Bucureşti (TNB). Regia: Rodica Popescu Bitănescu. Cu: Rodica Popescu Bitănescu, Andrei Duban, Cezara Dafinescu, Irina Cojar, Ecaterina Nazare, Eugenia Maci, Eduard Adam.

Să ne facem că o facem

Piesa* este identică cu prima ei replică, măcar c-ar fi putut surprinde cu ceva mai isteț de-atât; dar de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. Bref, doi băieți și două fete se screm s-o pună, cum-necum, dar nu le iese nimic. Spre onoarea publicului, mulți au ieșit din sală în timpul spectacolului. Spre dezonoarea lui, ieșiții au plecat nu din cauza textului, ci din varii motive: unii ca să-și mai ia o bere, alții la fumat sau la toaletă. Scenariul izbește printr-un singur lucru, și anume prin strania lui tâmpenie. Avem următoarele personaje: nefututa 1, care cere să fie ”surprinsă” de soț (pe la spate, pe mașina de spalat, etc.); fraierul, agasat de sexul cu nevastă-sa, cu care oricum nu-i însurat; șmecherul, impostor de Vama Veche, bun de gură și deștept de-mpunge; nefututa 2, virgină obsedată, care sare pe toți bărbații, cum săreau prostanele pe Petre Roman, când eram noi mici. Nu zic de actori, care fac și ei ce pot, chit că nu pot prea multe (toți sunt teribil de tineri și de emoționați, plus că nu-i ușor să joci când publicul râgâie de la bere și nu-și închide telefoanele în timpul spectacolului!). Zic de singura replică care mi-a smuls un zâmbet: ”Recomand sexul de trei ori pe zi, în loc de mese”, spune șmecherul. ”Acu’ mă faci și grasă!”, vine replica nefututei 1.

MIHAI BUZEA

*Hai să facem sex, de Valentin Kasnogorov, la teatrul Arca. Regia: Felix Crainicu. Cu: Ioana Ernea, Monica Săndulescu, Radu Câmpean, Costin Cambir, Alexandru Zob.  

Regretnice la vârsta regretelor

Avem patru fete, la vârsta când încă femeile se cred „fete”, adică pe la treizeci de ani, cam așa. E, și se-adună ele frumușel în Vama Veche pe plajă, și-o pun de-o paranghelie (un fel de „pyjamas party”, doar că-n loc de pijamale e multă pileală și ceva iarbă), care se termină prost. Asta-i acțiunea piesei* de care vă zic.

Recunosc cinstit că m-am lăsat prostit: de când merg la teatru am văzut piese destule, și am pretenția că mă prind din primele zece minute. Nu dacă piesa e bună sau e proastă (că doar nu mă cred Dumnezeu sau Alice Georgescu), ci dacă o să-mi placă sau nu; n-am greșit niciodată. Adică nu greșisem niciodată până sâmbătă seara, când m-au lucrat fetele astea în foi de viță, că de rușine nici nu voiam să-mi scriu cronica, dacă nu zbiera la mine secretarul de redacție (lucru care nu-i stă-n caracter).

Începutul e jalnic, patetic, complet nefericit, în cel mai bun caz: chirăieli și țipete de gagici, d-alea excitate de bucuria regăsirii și a prieteniei feminine (în care oricum eu nu cred). Sunetele astea (nereproductibile grafic) sunt neplăcute auzului și când sunt emise de mucoasele de gimnaziu, dar din gurițele unor june de 30, sunt înfiorătoare. Provoacă fiori de neplăcere pe ceafă, în stomac și-n creierul mic, dacă mă-nțelegeți pe undeva. Mă uitam la chipurile celor din sală: toți bărbații aveau aceeași expresie pe care-o aveam și eu, de suferință, dor de ducă și păreau sfredeliți de hamletiana „Ce p. mea caut eu aici?!” întrebare. Chipurile spectatoarelor, însă, prezentau simptomele extazului: guri căscate, ochi căscați, râsete sinceroide, foieli încântate pe scaun, șoapte apreciative. Ba mă trezesc că mă ghiontește gagică-mea, din stânga: „Ia să mă duci și pe mine-n Vama Veche!”. Și de ce?! Ce putea fi așa fascinant în regretele trecute în revistă de vamaioatele improvizate: una regreta că făcuse sex c-un gay; alta, că nu făcuse; a treia, că n-apucase să stea șapte ani în Tibet cu Brad Pitt; ultima, că totdeauna simulase orgasmul – când, de fapt, marea șmecherie era să nu-l fi simulat niciodată... uau!

Uimitor, ultimele două treimi ale piesei m-au sorbit. Am „intrat” în lumea re-creată de actrițe, nu mi-a mai păsat de chirăieli, am râs, am zâmbit și m-am emoționat alături de toți ceilalți spectatori, care acum nu mai erau bărbați și femei, erau publicul. Și publicul ăsta s-a simțit și el parte din povestea celor patru artiste, dansatoarea, pictorița, cântăreața, jurnalista – interpretate de patru actrițe de care n-am auzit până acum, dar de care o să mai aud, în mod sigur.

MIHAI BUZEA

*Girl Power, de Sabina Grădinaru, la teatrul La Scena. Regia: Dana Voicu. Cu: Sabina Grădinaru, Raluca Botez, Ioana Ciorâţă, Iasmina Petrovici.

Lupii tineri cu corn în frunte

Mai văzusem piesa* lui Ionesco când eram mic, și culmea, tot la Comedie! Era o montare comunistă, plină de șopârle, ca să poată trece de cenzură: că, mă-nțelegi, „rinocerizarea” e o aluzie strict la alunecarea spre extrema dreaptă, spre mișcarea legionară… dar nu se referă la extrema stângă și la comunism, no!

Atunci n-am înțeles nimic și l-am pisat la cap pe taică-meu de l-am înnebunit, mai ales că nici nu putea să-mi lămurească limpede despre ce e vorba. De, i-era și lui frică în anii ăia, să nu care cumva să nimerească la beci, doar că n-am priceput eu ce-i cu Rinocerii!

Așa că acum m-am dus plin de fiere (id est „revoltă anti-paternă”), decis să-nțeleg și să-mi placă. De înțeles am înțeles, cu plăcutul am avut ceva dificultăți. Admit că montarea e foarte bună, decorurile-s inspirate (adică minimale), actorii sunt tineri și dau din ei tot ce pot (să joci Ionesco e o șansă pe care puțini o au), iar muzica e ceea ce trebuie, adică te termină psihic. Totuși, totuși…

Necazul e că Rinocerii e o tragedie groaznică, aia-i. „Jurnalul” lui Mihail Sebastian e de-a dreptul vesel pe lângă ea, și știu ce zic, că aprope că mă apucase miorțăitul citindu-l. Există pe net (www.youtube.com/watch?v=9-nXT8lSnPQ) un filmuleț cu un om singur împotriva tancurilor. Asta vrea să spună și piesa lui Ionesco: ce simte cel care-i singur împotriva tuturor.

Cu diferența că respectivele cornute (rinoceri sau tancuri, tot aia) sunt foștii tăi prieteni. Adică cum e mai rău, vorba țăranului: „Că străinul îți scoate-un ochi, dar prietenul îți scoate doi”.

MIHAI BUZEA

*Rinocerii, de Eugen Ionescu, la Teatrul de Comedie. Regia: Cătălina Buzoianu. Cu: Mirela Gorea, Alexandra Fasolă, Alina Paţilea, Marius Gîlea, Alin State, Alexandru Zob, Daniel Haralambie, Filip Ristovski.

Pyramus & Thisbe 4 You

Pentru cine nu știe, teatrul Odeon (ăla de pe Calea Victoriei) va împlini la anul un secol de existență, așa că mă grăbesc să-i urez cele tradiționale, înainte să-l mulțănească alții mai cu ștaif, că teatrologi sunt pe toate drumurile. Nici eu nu știam prea multe despre el, dar am văzut o piesă* cu totul și cu totul meseriașă, care m-a convins: Odeon rules!

Mi-ar trebui spațiu cât colegilor de la Investigații, dacă ar fi să zic tot ce am de zis despre piesă; așa, însă, mă limitez la trei chestii:

unu, piesa nu e de găsit ca atare în The Complete Works of William Shakespeare (ediția Wells & Taylor), am căutat eu acasă. E vorba de un fragmențel de teatru în teatru, din „Visul unei nopți de vară”. Dabija îl ia și face din el un spectacol de sine stătător. O bijuterie, de fapt.

doi, actorii fac un tur de forță complet neforțat. Cred că rar vezi actori să joace cu atâta plăcere și convingere ca ăștia! Iar plăcerea lor de a juca e molipsitoare, ni s-a transmis și nouă în public, de începusem să învățăm și noi replicile și le spuneam (în șoaptă, sigur) odată cu ei pe scenă. Iar Pavel Bartoș a fost magistral în partea a treia, deși replicile lui nu le-am îngânat deloc!

trei, nu numai actorii și publicul joacă în piesa asta. Joacă și meseriașii din teatru, prin „meseriași” înțelegând exact asta. Iar ei primesc cele mai multe aplauze, nu știu dacă mai meritate decât ale actorilor, dar clar mai rare: de câte ori în viață e un mașinist aplaudat la scenă deschisă?!

Din acest motiv (și pentru că n-am spațiu) nu-i nominalizez și pe actori în caseta tehnică, ci doar pe tehnicieni: merită!

Așa cum piesa merită categoric văzută. Categoric! Și nu mă bănuiți că am procent din încasările teatrului, că n-am.

MIHAI BUZEA

 

*Pyramus & Thisbe 4 You, după William Shakespeare, la Teatrul Odeon. Regia: Alexandru Dabija. Cu: Cristian Dunăreanu (recuziter), Victor Cociorbă (mașinist), Dan Iosif (regizor tehnic), Nicu Coman (mașinist), Constantin Neagu (mașinist), Dumitru Neagu (recuziter), Ion Iosif (mașinist), plus actorii profesioniști.