Din Rusia, cu dragoste

Fiecare european cu specificitatea lui. Nu zic ca romanii sunt genii, dar nici rusii nu se lasa!

Iata o demonstratie de arte martiale. Protagonisti, doi rusi (nu am si alte detalii). Materialul acesta mi-a fost trimis de un membru de baza al AFC-ului; ii multumesc!

Are si Grecku dreptatea lui!

Amicul Grecku ma avertizeaza repetat asupra unor defecte de care, zice el, nu sunt in stare sa ma dezbar. Ca as fi, de-o pilda, tampit, isteric, grafoman, incapac pe munte, permanent idiot in alegerea locului de gratar.

Nu comentez in rest, dar week-endu-ul trecut am facut gratar undeva pe lacul Pasarea, pe langa Branesti (fosta sosea spre Constanta). Pentru gratar, locul nu era rau, dar pentru scalda, lacul e catastrofa: e adanc de-o juma' de metru, restul e un foarte dens si racoritor namol!

Mandria nationala

Nu stiu cum se face, ca de la Michael Jackson am ajuns la Horicson si de aici inapoi la problema nationala, de parca n-as fi satul de ea. Dar din intamplare am citit o revista de femei (Tango, parca), mai isteata decat altele, unde semneaza si Simona Catrina; acolo e iarasi vorba de chestia asta, “mandria de a fi roman”, la care horicsonienii dau un raspuns net (“im-po-si-bil!”), iar nationalistii unul la fel de net (“e obligatoriu!”). Eu unul nu sunt nici una nici alta, si nu sunt nici Simona Catrina, asa c-am sa incerc un raspuns propriu.

Intai de toate, o problema de principiu: cum pe lumea asta nimic nu exista daca nu e pus intr-o relatie, la fel este si “mandria nationala”: fata de cine sunt eu mai breaz, ca sa ma tin mandru? Iar daca sunt un caca-maca, din nou, fata de cine?

Bun, din moment ce Romania e o tara europeana, cred ca singura comparatie decenta e cu alte tari europene, nu cu Statele Unite, Canada sau China (cum vad ca fac tot mai multi romani calatoriti, mai ales horicsonienii). Ergo, intre tarile europene, unde e Romania mea?
Pentru asta, propun sa impartim Europa in cinci categorii, in functie de trei criterii: istoria (id est istoria militara); contributia la progresul stiintific; contributia culturala. Uite cum vad eu tarile Europei, din acest punct de vedere:

Categoria 1: Anglia, Franta, Germania.

Categoria 2: Olanda, Spania, Italia, Suedia, Polonia, Rusia.

Categoria 3: Irlanda, Belgia, Portugalia, Austria, Croatia, Ungaria, Romania, Bulgaria, Serbia, Grecia, Turcia, Cehia, Lituania, Finlanda, Norvegia, Ucraina, Danemarca.

Categoria 4: Bosnia, Slovenia, Albania, Belarus, Slovacia, Islanda, Cipru, Malta, Estonia, Letonia, Elvetia, Muntenegru, poporul basc, Republica Moldova.

Categoria 5: Lichtenstein, Andorra, San Marino, insulele Faroe, Luxemburg, Vatican, teritoriul Kosovo, oblastul Kaliningrad, poporul rroma (tiganii), gagauzii, Transnistria, alte minoritati.

In concluzie, eu unul, ca roman, nu vad de ce mi-as tine coada pe sus fata de altii, dar nici de ce ar trebui sa umblu cu botul in pamant. Fac parte dintr-un popor mijlocas, aflat pe undeva pe la mijloc de clasament. Vorba lui Cartarescu, nu un roman a descoperit America, dar un roman a inventat stiloul.

Pe de alta parte, chestia asta cu mandria nationala mi se pare cumva gresita de la bun inceput: care este meritul meu? Cu ce-am contribuit eu la faptul ca, acum un secol si ceva, lui Petrache Poenaru i-a mers mintea si-a facut o inventie ca asta? De ce “mandria nationala”, pentru faptele unor conationali, ar trebui sa sa rasfranga si asupra mea?!

De unde si pana unde dreptul de a ma impauna cu meritele altora, doar pe criteriul etnic al apartenentei la un popor anume?

Nota: imi dau seama ca “impartirea pe categorii” facuta de mine nu ar placea multora: pai zi-i unui italian ca el e european de mana a doua, ca te mananca de viu!

Moartea lui Michael Jackson

Disparitia lui Michael Jackson ridica cateva probleme. Nu insurmontabile, dar probleme! Sa incercam sa le dam de cap. Adica s-o luam cu inceputul.

In cartea “Despre limita”, Gabriel Liiceanu zice ca orice om are niste limite, niste “determinatii”, dintre care unele pot fi schimbate (asupra carora omul se poate razgandi), si altele imuabile (asupra carora nu poate). Iata-le:

Imuabile:

· Zestrea somatica (trupul)

· Zestrea mentala (mintea)

· Sexul

· Ascendenta (parintii)

· Rasa (culoarea pielii)

· Natiunea (“tribul”)

· Epoca

Modificabile:

· Locul

· Limba

· Religia

· Numele

· Clasa (casta)

· Libertatea

Acuma, treaba e ca, pe masura ce lumea s-a schimbat (sau “a progresat”, desi exista multe pareri contra), tot mai multe determinatii au fost puse in discutie. In societatile traditionale (sa zicem societatea agrara din “Morometii”), omul incerca sa-si schimbe doua, cel mult trei determinatii: clasa (adica incerca sa se imbogateasca) si libertatea (fie si-o “scadea”, bagandu-se argat, fie si-o “sporea”, ca Iocan de exemplu), si eventual locul (ca Paraschiv sau Nila). Dar cam atat.

In prezent, insa, oamenii cei mai ambitiosi ai lumii, sunt dispusi sa mearga foarte departe, atacand chiar si determinatiile socotite “imuabile” de catre filozoful nostru (unu-avem, cu asta defilam!). Pur si simplu, ambitiosul refuza sa fie ceea ce este, si alege sa fie ceea ce vrea el sa fie. Scurt pe doi.

Jackson si-a ales alta rasa. Renegatul si-a ales alt “trib”. Dana International si-a ales alt sex. Femeile se duc la plastician si-si aleg alt corp. Americanii se duc la cursuri de orice si-si aleg alta minte (adica un simulacru de minte mai buna). Gauguin si-a ales alta epoca, alt timp (ca el or fi multi, dar nu-i stiu eu). Marian (il cunosc personal), neputandu-si “alege” alti parinti, i-a renegat pe astia pe care ii are (la fel a facut si Luis Lazarus). Chiar si eu am fost atins de aripa funesta a ambitionismului: mi-am ales alta religie (enfin, neavand ce alege, mi-am renegat-o pe-a mea). Cat despre cei care-si schimba locul si limba (prin emigrare), sau numele (la starea civila, asa de smecheri - barbatii, sau de nevoie - femeile), astia-s puzderie, nici nu merita pomeniti.

Totusi, aceasta “revenire” (sau “corectare”) asupra determinatiilor primite, nu este gratis. Ea implica un cost. In cazul lui Michael Jackson, costul a fost scurtarea vietii – la el e evident. La ceilalti, insa, e mai putin evident, dar cu atat mai dureros.

Costul prim este respingerea. Atunci cand din negru devin alb, din ortodox ateu, din român devin “hispanist”, din barbat femeie, din gras slab, din prost destept si din sarac bogat – ma trezesc plutind intr-un limb, cum se zice, pentru ca am plecat dintr-o lume in care aveam un loc si am ajuns in alta in care ma trezesc respins. Femeile nu-i privesc pe transsexuali ca fiind femei, nici albii pe Michael Jackson ca alb, nici un savant nu-l priveste ca pe egalul lui p-ala care a facut si el un curs, Richard Dawkins nu ma considera si pe mine ateu, iar in ceea ce-i priveste pe saracii imbogatiti… pentru cine s-a inventat cuvantul “parvenit”?!

Pe de alta parte, costul secund este renegarea: aia dintre care ai plecat, prin “razgandirea determinantilor”, te privesc ca pe un tradator, un las, un dezertor – si cam au dreptate. Chiar daca n-ar avea, e greu pentru ei sa te felicite: “Ti-ai taiat ouale si ti-ai pus vagin? Bravo, la mai mare!”. “Ai gasit in sfarsit Mexicul, patria-muma? Respect, felicitarile mele!”. “Ti-a scos chirurgul 20 de kile de slanina si ai acum doar 80 de kile, nu mai esti grasa ca noi? Draga de tine, vino sa te pup!”. Etc.

Ergo: ambitiosii sunt plini de vointa, da. Si nu admit sa fie opriti de vreun obstacol, da. Si au curaj sa-si asume schimbarea oricarei determinatii, da. Dar sunt dispusi sa plateasca si pretul? Pretul real, nu cel in bani?

Michael Jackson l-a platit. Voi, ceilalti ambitiosi, inca n-ati cerut nota. Las’ ca vine ea singura, fie c-o cereti, fie ca nu! Sa incheiem totusi optimist, cum ii sade bine ateului:

“Ambitiosi din toate tarile, uniti-va!” In jurul copârșeului.

Vivat ortodoxia!

Dupa lupte seculare, care au durat de cand ma stiu (adica de vreo treij’de ani), am gasit si eu un motiv sa fiu mandru de biserica ortodoxa: Biblia noastra e una dintre cele mai bogate!

Sa ma explic: cand scriam postul de ieri am nimerit intamplator peste un tabelas care prezenta numarul cartilor biblice incluse in canonul celor mai importante biserici crestine (catolica, protestanta, ortodoxa, slavona, etiopiana si copta); ei bine, nu mi-a venit sa cred cand am vazut ca ortodocsii sunt pe locul doi, dupa etiopieni, in privinta numarului de carti incluse in canonul Vechiului Testament! Am dat din coada ca un catel, m-am tavalit pe jos si am cantat “Treceti batalioane romane Carpatii”, ceea ce in mod normal mi se intampla numai la betie; ergo, eram intr-n fel beat de bucurie ca au facut si ortodocsii ceva bun, ceva care ii ridica deasupra altor biserici. Nu ca ar fi meritul meu, Doamne feri! Da’ m-am cam saturat sa ma simt ultima gaina cand trebuie sa zic ca in tara mea religia majoritara e ortodoxia, care n-a facut niciodata vreo isprava. E, uite ca a facut, si nu de azi de ieri, a facut de sute de ani, numai ca n-am stiut eu! Asa cum nu stie nimeni…

Ignoranta nu e o scuza – stiu. Dar mai stiu si ca efortul de a depasi starea de ignoranta e laudabil, asa ca nu ma simt foarte tampit ca nu am stiut chestia asta mai demult. Oricum, e ceva, sa pastrezi 52 de carti din 54 posibile… respect! Afara de Cartea Jubileelor si de Cartea lui Enoh, ortodocsii le-au pastrat pe toate; ergo, vivat ortodoxia!

Pe urma am nimerit pe alta pagina si am aflat ca in Vechiul Testament mai fusesera inca 27 de carti, dar p-astea nu le-a pastrat nimeni; s-au pierdut de tot. Pai va dati seama cat de multe informatii s-au pierdut odata cu ele? Si cat de multe conexiuni se puteau face, atat intre ele, cat si cu cele pastrate?

Aoleo si aoleo, biata specie umana. Pai daca nici cartile Bibliei n-au fost in stare sa le pastreze, la ce bun ar pastra puhoiul de carti care apar in fiecare secunda pe tot pamantul asta…?! La ce bun sa mai scrii, atunci?

Mai bine bei o bere, spargi o samanta si asculti un Nicolae Guta, neh?

Am facut si teologie!

Marti seara, pe o ploaie caldicica, cand tot omul se face muci la terasa (sau isi distruge ficatii cu whisky acasa-n hogeacul propriu), io faceam teologie. Nu amor, nu sex, nu tralalae pe coceni: te-o-lo-gi-e! Bine zic baietii, “dupa ce ca bei apa plata, mai umbli si la Dumnezeu, nenorocitule!”.
Trebusoara a fost pusa la cale de cei de la Fundatia Calea Victoriei, care au zis ca sa discutam despre “Chipul uman al divinitatii”; i-auzi! Adica daca Dumnezeu chiar arata ca un mos cu barba alba, sau nu. Interesant! Io am zis ca nu, dar m-am dus totusi, sa aud ce zic si altii.

A fost teribil de plictisitor: am cascat intr-una. Ce doi vorbitori erau buni si isi cunosteau meseria, dar erau filozofi! Asta a fost problema de fapt, si d-asta mi s-a taiat mie filmul. Pentru ca eu sunt filolog, nu filozof sau teolog – de aici, drama!

Despre ce este vorba: la filologi, obiectul muncii este textul (discursul, logos-ul). Indiferent cum e el, bun, rau, vechi, nou, vorbit sau scris, bine sau prost scris – nu conteaza. Dar trebuie sa existe un text. Altfel nu se poate.

La filozofi, obiectul muncii e ceva care se cheama “fiinta” (eu nu stiu ce-i aia, da’ cica nemtii-i zic sein si francezii etre, asa c-o fi vreo chestie, mai stii pacatele?!). Smecheria e ca despre “fiinta” asta nimeni nu stie nimic, asa ca fiecare spune ce-i trece prin cap. Bun, daca eu nu stiu nimic si vorbesc, tu nu ma poti contrazice, ca nici tu nu stii nimic, heya? Asa ca rezultatul se prezinta sub forma aia de discutie ruseasca (“Ce e viata, Kolea?”. “Ce e omul, Sasa?”, etc), din care nimeni nu se alege cu nimic dar toti se simt foarte destepti ca au luat parte la ceva asa de savant.

Totusi eu n-am venit bou si-am plecat vaca, fiindca unul dintre vorbitori ( o femeie), cunostea limba ebraica si avusese acces la textul original al Vechiului Testament. De la ea am aflat cateva lucruri:

1. In Geneza, 1.28, cand Dumnezeu ii spune omului sa “stapaneasca” peste toate celelalte fiinte vii, verbul ebraic folosit este “iardu” care inseamna literal “a calca in picioare”. Interesant!

2. Tot in Geneza, prima propozitie are predicatul la singular dar subiectul la plural. O traducere riguroasa ar fi “La inceput Zeii (Elohim) a creat cerurile si pamantul”. Si mai interesant.

3. Acelasi plural (Elohim), care in Biblie e tradus ba “Dumnezeu”, ba “Dumnezeirea”, inseamna in ebraica pur si simplu “zeitati”, “fiinte supranaturale”, “zei”. Acelasi cuvant e folosit, mai departe in Geneza, si pentru “idoli” (dumnezei falsi), ba chiar uneori si pentru “ingeri” (intermediarii dintre Dumnezeu si oameni). Din ce in ce mai interesant!

4. Parintii bisericii, chiar si cei mai indrazneti (Erigena, chiar si Ieronim, desi asta era cam "pe linie") erau de fapt niste carnati, niste lasi si niste incurca-lume: atata s-au scremut sa impace si capra si varza, c-a iesit un talmes-balmes din care n-a priceput nimeni nimic, dar care, nu stiu de ce, a cucerit lumea: doctrina Treimii. Poate pe principiul etern-uman ca atunci cand ceva n-are nici un sens, suspectezi ca ar avea un sens foarte adanc, si te scremi sa-l dibacesti. Si daca nu, il inventezi!

5. In schimb, misticii evrei, cei musulmani (sufi) si cei crestini (Jakob Bohme, Meister Eckhart) au avut mai mult sange in pompite, asa c-au gandit problema dincolo de teologii oficiali (care, de conformisti ce-au fost, nu merita nici macar un scuipat in cap!). Misticii astia au ajuns cam toti la concluzii uimitor de asemanatoare (si similare cu ale budistilor, daca am inteles eu bine): renuntarea la eul propriu. Asta stiam si eu, de la antrenorul de judo care ne plesnea cu furtunul de cauciuc pe spinare, si ne zicea chestia asta. Cred ca era singura idee “zen” pe care o stia si el. Bine c-o stia si p-asta!

Bref: afara de vreo 10 sau 12 carti din Vechiul Testament (primele, inclusiv Macabei, etc; poate si un profet-doi, aia mai mari, Ieremia si Isaia, si alea ciudatele: Estera, Iov, Eclesiastul), si de 3 din Noul Testament (evangheliile sinoptice), restul Bibliei este facut din “pareri personale” ale unor bagatori de seama (profeti minori ca Habacuc, evanghelisti ca Ioan, apostoli ca Pavel, etc; niste neica-nimeni), care si-au dat si ei cu presupusul. Dupa aia e literatura de gradul doi (patristica), si trei (misticii), si in sfarsit teologia contemporana (adica de pe la Vatican II incoace), care a mai taiat coada vulpii si si-a admis limitele (in parte).

Desi tot nu m-am lamurit: daca are chip uman, Dumnezeu are barba sau se poarta ras…?!

Oamenii lui Nea Cornel

Nu era usor sa dibacit o poveste care sa explice spotul nostru cu Fagarasul (un fel de “the making of nea cornel”), dar nici din cale-afara de greu. Va asigur totusi ca intreaga echipa a participat la realizarea lui. Iata echipa, pentru a inlatura orice dubiu.

Inteleg ca nu sunteti inca pregatiti pentru astfel de incercari, asa ca vom relua subiectul dupa ce parcurgem masivul Capatanii, unde vom filma de asemeni cate ceva. La belle equippe de atunci nu mai e disponibila, din pacate, asa ca vom merge in alta formula.

Pana atunci, sa revenim la oile noastre, ma rog, ale voastre: ce e de facut cand vrei sa scrii o carte…?!

"Asa e, Nea Cornele!"

Dragi prieteni, va provoc la un mic test de imaginatie: rogu-va, fiti creativi si concepeti o explicatie, in cel mult 100 de cuvinte, asupra a ceea ce se intampla in acest filmulet, si mai ales asupra motivelor pentru care batranul meu amic s-a suparat teribil pe mine (si nu i-a mai trecut de atunci, cel putin in privinta asta!). Desi tocmai ne trecuseram in palmares o mare realizare (nedepasita pana acum), si anume parcurgerea intregii creste a Fagarasului, din valea Oltului in valea Barsei (pt initiati, amanunte la linkul http://www.catavencu.ro/creasta_fagarasului-202.html).

Vizionare placuta si imaginatie fertila!

Vant de creasta

Mai, eu cand spun ca pe creasta nu e de joaca, pai va rog sa ma credeti ca stiu ce zic! Ascultati ce bine le zice vantul, si ganditi-va cum e cand la concert mai iau parte ploaia si grindina!

Amicii modulari, a doua si ultima parte

In chestia asta cu amicii modulari, parerile sunt foarte impartite: exista opinia cinicilor (din care tind sa fac si eu parte), care sustine e un dat natural si ca nu e nimic de facut. Pur si simplu, cu unii prieteni te poti distra intr-un fel, cu altii in alt fel, dar ca nu te poti distra cu toti in toate felurile. Exemplul cel mai bun e cel pe care-l vedem cu totii la nunti si la botezuri, cand fiecare grup face opinie separata de celelalte grupuri, iar interactiunea e aproape nula (cu exceptia agatamentelor organizate din timp). Ca om de la tara, pot sa va spun ca asa e si p-acolo: cand se faceau sarbatori mai mari, unde veneau mai multe sate (prin unele parti se numesc “nedeie”, la noi le spunea “maialuri”), exista o rezerva dusa pana la dusmanie intre cei din sate diferite. Foarte rar se spargea gheata, de obicei printr-o casatorie (precedata sau urmata de cate o bataie intre flacaii celor doua sate, al fetei si al baiatului).

Cealalta parere este a romanticilor, care sustin ca a gandi asa (“modularitate in prietenie”) este pur si simplu o deghizare a prieteniei interesate, in sensul “sunt prieten cu tine cat timp imi esti util la ceva, dupa aia du-te dracului”. Nu sunt de acord cu pozitia romanticilor, mi se pare inspirata din Alexandre Dumas, sau in cel mai bun caz din povestile cu zane. Viata reala e un pic mai simpla si mai lipsita de “visatorisme” d-astea. Admit totusi ca ar fi preferabil sa existe o lume mai frumoasa decat asta reala, si ca e pacat ca nu exista. Ma rog, trebuie sa ne facem treaba cu asta care e, chiar daca nimeni nu ne opreste sa visam la ceva mai bun. Rau e cand incepem sa confundam planurile! Cum zice Richard Dawkins: “Multi oameni nu disting ceea ce este adevarat de ceea ce le-ar place lor sa fie adevarat. Ei se numesc oameni religiosi”. Sau prea visatori, l-as completa eu.

Pe de alta parte, eu unul sunt perfect pregatit sa fiu considerat “amic modular” de catre multi (cei mai multi, de fapt), dintre prietenii mei: daca nu din alt motiv, macar pentru ca nu-mi pot permite sa merg in locuri prea scumpe (in care ei se simt ca acasa). Uitati-va si voi ce mutra fac cand dau de niste preturi care nu-mi convin! Pai voi ati merge intr-un loc de fite cu un rural ca mine…?!

In ultimul rand, nu zic ca nu exista o gramada de “suprapuneri”: sunt prieteni cu care merg si pe munte, si la biliard, si la bere. Sunt altii cu care merg in Vama Veche, la bere si la gratar. Etc. Ceea ce am bagat de seama, insa, e ca aceste exceptii SUNT exceptii, si ca e complet gresit sa le iau de modele: nu-i asa, Octi?

Amicii modulari. Azi, glume de la munte

E cam mare distanta intre horicsonism, anti-Americanism si teoria “amicilor modulari”, dar din pacate nu am de ales: in ultimul timp am iesit pe munte, asa ca sunt nevoit sa mai aman “the making of” Berile de Aur. Revin la subiect imediat ce termin cu amicii modulari.

Bref, teoria asta zice ca nu poti avea “amici universali”, buni pentru toate distractiile; unii sunt buni la un tip de distractie, dar varza la altele. Spre exemplu, cei cu care joci biliard sunt total incapaci pe munte, cei de pe munte sunt inadaptabili in Vama Veche, etc. Fiecare dintre noi isi are propriile exemple, nu e nevoie sa insist.

Ei bine, amicii cu care am fost in Piatra Mare reprezinta o problema: eu merg cu ei pe munte, iar ei au cu mine glume de bere (nu ca amicii de bere ar merge pe munte, Doamne feri!). Glumele de bere sunt genul ala de poante de moment, foarte taioase, care sa ii faca pe toti sa rada de unul mai mic si mai amarat (de obicei, de mine), ce nu poate face altceva decat sa “duca” hazul tuturor fara sa se supere. Daca se supara este exclus. Multi nou-veniti intr-un grup patesc asa, din lipsa de experienta: se isterizeaza la glume si se mira apoi de ce nu mai sunt chemati si alta data.

Ei bine, aici voiam sa ajung: la sfortarea de a face glume cu orice pret. Eu unul am soriciul foarte gros, n-am probleme, dar ma uimeste lipsa totala de umor a unora dintre “poante”, care denota nu buna-dispozitie, ci disperare (dupa parerea mea): “Michihausen, vezi ca lu’ magarita aia ii place de tine! E paroasa, cum iti place tie – smechere, te-ai scos, te-alegi cu o felatie!”; “Ia uitati-va, ba, la Michihausen, ce s-a cocosat de cand scrie pe blog! Si i s-au lasat si tzatzele!”; "Ba, ce mica e-a lui Michihausen!” (era vorba de lanterna, nota mea), “pai ba Michihausen, p-aia poti s-o tii in gura, ma, daca ai mainile ocupate!”, s.a.m.d.

Ha, ha. Extrem de amuzant, intr-adevar.

Si astia sunt amicii de munte. In postul urmator vi-i prezint pe cei de bere, cu nimic mai breji, cel putin din punctul asta de vedere.

Antiamericanismul

Sa vezi cata cafteala iti iei, dom' profesor: eu ma chinui de ani si ani sa adun gandurile astea, si de scris le-as fi scris pe sase coli A3 (!), si mata le strangi in sase randuri!

Citatul care urmeaza este din "Postmodernismul romanesc", editura Humanitas 1999, ISBN 973-28-0984-1, pagina 59.

"Tragedia neadaptarii este pretutindeni vizibila in lume la sfarsitul mileniului nostru. Resurectia nationalismelor, a tribalismelor de toate felurile si a fundamentalismelor, escalada antiamericanismului chiar in statele europene civilizate sunt raspunsul angoasat al unor popoare si indivizi in cazul carora teama de viitor a atins apogeul, asa incat singura solutie acceptabila li s-a parut refugierea in trecut. Sentimentul de intimitate, securitate si caldura umana pe care ti le dau credinta intr-o religie, o patrie, un neam (si care, impins la extrem, are drept costuri sovinismul, intoleranta si nationalismul) poate parea pentru multi, astazi, mai atragator decat impersonalitatea unei societati de o infinita si abstracta complexitate si cu o concurent sufocanta intre indivizi, asa cum o cere regula performativitatii".

A bon entendeur, salut!

Horicsonismul

Bunul nostru prieten Horicson are o personalitate atat de puternica, incat a dat numele unei mentalitati: horicsonismul.

Foarte scurt spus, horicsonismul e o combinatie de profesionalism, egotism si utilitarism dus la extrem. Adica, un horicsonian e de regula foarte bun in meseria sa (“asculta-ma pe mine, ca te-nvat de bine!”); se pune permanent in centrul lumii (“ce-mi pasa mie de tot ce nu sunt eu?!”); refuza si isi refuza orice activitate care nu aduce (pe termen scurt) bani sau placere (“la ce bun?” / “la ce foloseste asta?”). Calitati: vointa, ambitie, perseverenta de necrezut; bref, un adevarat stalp al societatii, o persoana de incredere si un bun contribuabil: un horicsonian nu se tine de revolutii…!

Din pacate, acest tip de personalitate e realizat cu niste costuri. Lipsa de imaginatie, lipsa de umor, lipsa de curiozitate, pe de o parte; dogmatism, ranchiuna, ineleganta cand pierde, pe de alta. Fie-mi iertata comparatia, dar asa era Ceausescu.

Cum de am ajuns la creionarea horicsonismului? Pai de la nenorocitele astea de alegeri, uite cum! Eu am crezut ca odata ce “originalul” Horicson a plecat in America, horicsonismul se va stinge de la sine. Constat insa ca mai toti prietenii si cunoscutii mei sunt horicsonieni, cel putin din acest punct de vedere: “La ce bun sa ma duc la vot? Nu stau EI in mine, oricum…”.

Spre cinstea mea intelectuala, n-am sa omit a adauga: a mic, horicsonienii sunt oameni foarte ocupati; ba mic, ei simt perfect Zeitgeist-ul.

Majoritatea europenilor n-a mers la vot: Zeitgeist. Cinste horicsonismului!

Parapuf

Eram la gradinta, in grupa mijlocie, si am venit acasa plangand: “Ce-ai, ma?”, intreaba Liviu, care, ca student, statea in gazda la ai mei. “M-a batut Parapuf!”. “Pai de ce te-a batut?”. “Fi’nca l-am batut pe frati-su, care-i in grupa mica, si tot Parapuf il cheama”. “I-auzi! Si pe Parapuf al mare nu poti sa-l bati?”. “Nu, ca e mai curajos ca mine”. “Daaa? Pai atunci sperie-l cu ceva, zi-i ca e Bau-Bau in buda, o vrajitoare, ceva, sa vezi cum intra frica-n el si nu mai e asa curajos!”.

A doua zi am tot incercat sa-mi iau inima in dinti si sa sar la cafteala cu Parapuf, dar am esuat: stiam ca o s-o-ncasez iar. A venit masa de pranz, apoi somnul de dupa-amiaza, apoi trezirea. Copiii inca nu se dezmeticisera, eu m-am dus sa fac pipi, si cand am tras apa mi-am amintit de sfatul dat de Liviu; pe moment mi se paruse absurd, dar acum nu mai aveam nimic de pierdut, asa c-am navalit urland in dormitor: “E o vrajitoare la veceu! Ati auzit, ea a tras apa!”.
Copiii m-au inconjurat neincrezatori, ascultandu-mi relatarea: am intrat sa fac pipi, acolo era o vrajitoare care tragea apa la veceu, si eu m-am speriat si am fugit. Cum era? Pai, era urata si neagra! Matura avea? N-avea, dar zbura, adica plutea asa, deasupra podelei. Ti-a facut ceva? Nu, doar s-a uitat la mine si am fugit.

S-au conturat doua tabere: cea a scepticilor, condusa de Parapuf, care sceptici s-au dus in buda sa verifice; si cea a credulilor, compusa mai ales din fetite, care tindeau sa ma creada. A urmat o deliberare, in cursul careia s-a impus o fetita care nu suporta sa nu fie in centrul atentiei (am uitat cum o chema, am sa-i zic Fetita Alfa). Ea sustinea sus si tare ca si ea a visat-o pe vrajitoare in cursul somnului de dupa-masa, si ca “e rea!”. Ca dovada, s-a dus si ne-a adus, de la dulapul cu jucarii, un desen pe care il facuse in cursul diminetii, un desen tematic (“La tara la bunici”): o linie maro (pamantul), doua sperietori (bunicii), o casa (stramba), un pom verde si un soare galben. Soarele era in partea stanga sus a foii, dar ea se jura ca il desenase in dreapta sus – deci, vrajitoarea il mutase!

Aceasta irefutabila proba materiala a existentei vrajitoarei a cucerit intrega asistenta, iar scepticismul lui Parapuf a fost maturat de valul entuziasmului popular: toti copiii au inceput sa vada dovezi ale vrajitoarei malversationiste, a carei principala ocupatie parea sa fie mutatul obiectelor: perdeaua era trasa pana mai incolo pana acum un minut, uite ca acum e miscata – vrajitoarea! Ghiveciul ala de flori nu era acolo azi-dimineata – vrajitoarea! Etc.
Fetitele au inceput sa planga, educatoarele nu mai stiau ce sa ne faca, asa ca ne-au scos in curte, sa ne potolim; eroare! A inceput vanatoarea dupa vrajitoarea cea rea. Fetita Alfa s-a autoproclamat Regina, ne-a numit Servitorii ei pe Parapuf si pe mine, iar restul copiilor, desi nu au primit denominatii individualizate, alcatuiau probabil “poporul”. Si da-i si fugareste vrajitoarea prin toti boschetii, cu urlete de spaima cand unul dintre copii o “zarea”. Numai ca smechera de vrajitoare era ubicua rau, ne scapa mereu, numai asa de-a naibii.

Cand au inceput sa vina parintii sa ne ia acasa, eram cu totii intr-o stare de excitatie vecina cu isteria; eu, cel putin, i-am innebunit pe ai mei cu vrajitoarea de la gradinita, pana a venit bietul Liviu de la cursuri si a dat sa explice chestiunea. Dar n-a avut credit la mine: da, zisese el ceva, dar vrajitoarea era pe bune, au vazut-o toti copiii! Si de desenul Fetitei Alfa ce avea de zis? Ala era tot o inventie…?!

Pana n-am incasat-o nu m-am potolit.

A doua zi toti copiii erau plansi: mai toti o luasera pe coaja de la parinti. Li se explicase, cu argumente contondente, ca nu exista vrajitoare. Tristete generalizata. Desenul era inca acolo, dar Fetita Alfa era la ananghie, statutul ei era periclitat. “Tata a zis ca in tara noastra nu e nici o vrajitoare”, a suspinat unul dintre copii, si in clipa aia am avut un moment de inspiratie, o strafugerare de geniu: “Poate ca era din alta tara!”. Zeci de priviri pline de speranta m-au atintit, era un moment critic, dar Fetita Alfa a fost la inaltime: “Si acum s-o fi intors in tara ei, ca uite ca nimic nu mai e miscat!”. Zambete fericite, oftaturi de usurare: rationalismul a invins, am scapat de vrajitoare (care exista, clar!), iar Fetita Alfa a devenit si mai alfa decat pana atunci.

Mi-am amintit ieri intamplarea asta de acum 34 de ani (un fleac, m-au ciuruit!). Dupa cum vedeti, memoria inca ma ajuta, afara de cazurile cand datorez bani (atunci isi face simtita senilitatea datorata varstei). De Parapuf nu mai stiu nimic, pot doar presupune ca are deja primii nepotei: tiganii traiesc mai repede.

Aveti aici, in nuce, geneza unei religii, cu toate ingredientele: o Autoritate Transcendenta (Liviu), un Ales (eu), un miracol (vrajitoarea), un Sceptic convertit, un Pavel oarecare (Parapuf), un Lider care sa explice inexplicabilul, un Augustin oarecare (Fetita Alfa), Fortele Reactiunii (educatoarele si parintii). Inmultiti cu un milion aceste ingrediente si obtineti o mare religie.

Ma refer, desigur, la religia mormona.

PNL: autogol a la Banel

Asa va trebuie, baieti: pai cat de prosti sa fiti, ma, sa puneti asa ceva in cap de lista?! Ce-aveti, ma, in capetele alea? Tar^tze?

Pai cum sa voteze oamenii o asemenea mutra de diriga comunista? Care-a fost procuroare pe vremea comunismului, adica baga lumea-n puscarie daca spunea bancuri?! Careia i se spune pe strada "hoata", de la scandalul ala cu nepoata?

Liberalilor, sunteti debusolati, ma. Pare rau, ca mie unuia chiar imi place de voi, ca n-ati batut palma cu securistii ca sa ramaneti la guvernare (puteati s-o faceti, dar n-ati facut-o, bravo pentru gestul de atunci). Dar cu candidatura asteia v-ati batut joc de propriul electorat, care merita mai mult. Prea ne-ati crezut prosti ca oile!

Iar a ramas Romania de caruta: in toata Europa, social-democratii si-au luat-o-n freza la alegeri, numai la noi au iesit invingatori. Sau ma rog, aproape. Cu largul vostru concurs, liberalii lu' tata!

Fire-ati ai dreacu' cu melcii vostri.