Breaking news

Dănel s-a făcut paletă în Silver Church.

Barbara Pease

Care după cum ziceam, madam Barbara e şi ea autoare. Măi să fie! Deşi faptul că io nu-s misogin este un adevăr universal recunoscut, totuşi am dubiile mele în privinţa autorlâcului acestei cucoane. Co-autorlâcului, ca să fiu corect. Impresia mea (bazată pe nimic, admit), este că ea îi este un fel de manager lui bărba-su, şi mai mult decât atât, un fel de ”antenă” a lui în privinţa preferinţelor publicului.

Mai concret: după cum se ştie, bărbaţii nu prea citesc cărţi (afară de homosexuali, dar nu de ăia vorbim acum). Cu atât mai puţin cărţi de ”armonia cuplului” (păi vă daţi seama ce miştouri şi-ar lua în cârciumă unul care ar recunoaşte că a citit aşa ceva?!). Astfel de cărţi sunt citite de femei măritate şi dezamăgite, care nu reuşesc să priceapă cu ce-au greşit de s-a ales praful de sperata lor fericire: idiotul a promis că se schimbă, şi uite că nu s-a schimbat deloc, tot mârlan a rămas, ca atunci când era terchea-berchea, burlac şi fluieră-vânt. Cum să-l aduc pe calea cea bună? Păi ia să văd ce sfat găsesc la cineva de meserie!

Şi aşa că se apucă să-i citească pe soţii Pease, marii specialişti. Toate bune şi frumoase, dar în ”De ce bărbaţii se uită la meci şi femeile se uită în oglindă” scrie negru pe alb că bărbaţii sunt prin natura lor poligami, adică infideli în căsătorie. Or, ipoteticei noastre cititoare nu-i convine să audă aşa ceva. ”Mârlan, mârlan, da’ măcar să nu umble lelea!”, cam asta e gândul ei. Ei bine, aici intervine coana Barbara!

Cum intervine dumneaei? Păi cu făcăleţul, cum să intervină! Jap-jap, două peste meclă lu’ bărba-su, care îşi bagă minţile în cap şi scrie o carte pe placul femeilor: ”El e cu minciuna, ea vorbeşte-ntruna”. Bunînţeles, nu mai scoate o vorbuliţă despre natura impulsurilor masculine (la fel de logice şi legice ca şi cele feminine, dacă-mi permiteţi), ci trage tare pe know-how-ul conservării şi îmbunătăţirii armoniei în căsătorie. Exact ce vrea să auză cititoarea noastră!

Care cumpără în disperare cartea asta, făcând din ea un succes mult mai mare decât ”De ce bărbaţii se uită la meci şi femeile se uită în oglindă” – meritul Barbarei, co-autoare la greu. Aşa se lucrează!

Cu toate astea, cartea e foarte bună, v-o recomand. Merită citită, categoric. Totuşi, nu pot să nu-mi aduc aminte de domnul plutonier Potârniche din UM 02525, care ne zicea: ”Mă băieţi, la civili şi la femei le spuneţi ce vor s-audă, c-aşa merge treaba-n civilie!”.

Allan Pease

Mă, cum să vă zic: Allan Pease este un foarte mare om. Şi ca orice om foarte mare, el a scris o carte de imens succes: ”De ce bărbaţii se uită la meci şi femeile se uită în oglindă” (bine, a scris el multe alte cărţi, dar p-asta am citit-o eu). V-o recomand, este genială. Şi dacă n-o recomand eu, se recomandă singură, că s-a vândut în zeci de milioane de exemplare, făcându-l pe Allan al nostru un om foarte bogat (nu suspinaţi, suflete milostive: el era deja un om foarte bogat şi înainte de a publica acest volum).

Ce mi-a plăcut mie în mod deosebit a fost că, în ”De ce bărbaţii se uită la meci şi femeile se uită în oglindă”, autorul a avut curajul să spună câteva adevăruri nu foarte uşor de acceptat: că bărbaţii şi femeile sunt profund diferiţi… că homosexualitatea (ca şi heterosexualitatea dealtfel) nu este o alegere, ci o pre-setare genetică… că mecanismul îndrăgostirii nu e nici pe departe exclusiv uman, ci e-ntâlnit la numeroase alte specii… că instinctele speciei noastre nu sunt rezultatul unui proiect divin, ci se explică complet prin biologia evoluţionistă… că specia noastră nu e nici monogamă, nici poligamă… hopa!

Ei, aici a cam belit-o mister Pease, că-i om însurat. A spus el nişte adevăruri în carte, cu mult curaj, nimic de zis, dar totuşi curajul unui om însurat ţine până la uşa dormitorului, nu mai departe: aşa că probabil şi-a furat-o. A făcut şi el ce-a putut, a pus-o pe nevastă-sa pe copertă, co-autoare maram, a încercat s-o mai dreagă - nimic! Scorpia s-a pus cu bătăia pe el, parc-o aud: „Deci d-ăsta-mi eşti, nemernicule, beţivule, hai? Te dai savant şi umbli după coţohârle, mitocane?! Ţii conferinţe la studente, curvarule?! Om bătrân cu părul alb, nu ţi-ar fi ruşine, escroc scârbos! Specie poligamă, ai, porcule?! Boşorog libidinos şi împuţit! Pune mâna şi mai scrie una, în care să zici că oamenii sunt specie monogamă şi să-ţi iasă borfetul din cap! Schimb eu foaia cu tine, jigodie, casanova darwinist! Îţi dau eu evoluţionism peste cocoaşă, sifiliticule!”.

Ce să facă bietul om?! A scris continuarea de la ”De ce bărbaţii se uită la meci şi femeile se uită în oglindă”, a intitulat-o “Why men lie and women cry”, şi-a pus-o şi p-asta pe piaţă. Din nou, succes imens. Din nou, nevastă-sa co-autoare. Păi?!

Pyramus şi Thisbe

Băi, deci iar am fost la teatru! Ce să mai, o să mă fac teatrolog, că văd că e la modă: care cum rămâne şomer se face fie teatrolog, fie blogolog, fie filmolog, de nu mai poate omul să-şi sufle nasu-deşte fără să nimerească mucii pe câte un prostolog d-ăsta. Care te mai dă şi-n judecată, de-ţi ia şi cămeşa dupe tine! Ia să fac şi io aşa, cine ştie, poate mă-mbogăţesc din procese, că, slavă Domnului, avocaţi ştiu destui!

Şi mai cu seamă avocate…

Revenind la oile noastre, adică la piesa de teatru la care am fost, pot pentru ca să zic că nu-mi pare rău după banii de bilete. Pyramus şi Thisbe e o montare foarte ’oaţă făcută de Dabija la Teatrul Odeon (în care eu n-am mai intrat de ani şi ani, nu ştiu de ce, că doar e în buricul târgului, nu ca Teatrul Giuleşti sau Teatrul Masca). Am râs de m-am spart, am băgat şi ceva informaţii noi la căpăţână (bunăoară, de unde anume a scos regizorul din pălărie un astfel de text?! Că e Shakespeare curat, totuşi neam de neamul meu nu auzise de el!), am amirosit oarecum şi ce înseamnă postmodernism în teatru (nu că acum aş ştii să explic, dar orişicum), şi am primit şi laude de la oamenii pe care-i cărasem după mine (mai ales de la acest legendar Dănel): “Bravo, bă urâtule, te pricepi la piese, mă!”. Nu ştia, sărmanul, că eu luasem biletele la plesneală, neavând habar de nimic în legătură cu piesa asta: a fost singura piesă la care am mai găsit bilete, în rest n-am prins nici cotoare!

Acuma, eu zic să vă duceţi să vedeţi, şi dacă nu v-o plăcea, aveţi dreptul să m-alergaţi cu picioare-n cur toată Calea Victoriei, de la Splai până la Guvern. De povestit nu vă povestesc nimic, că au făcut-o deja alţii mai deştepţi ca mine: Alice Georgescu în Dilema Veche, Iulia Popovici în Observator Cultural, ba chiar şi toanta de Ileana Lucaciu pe blogul ei personal (trebuie s-o scuzaţi pe madam Lucaciu, că-i ardeleancă nu numai în nume, dar şi în spirit: are sensibilitatea unei curci şi umor cât o piatră de pavaj), unde mai găsiţi şi alte năstruşnicii, ca de exemplu faptul că i-a plăcut Leonce şi Lena! Ce să mai zici, multă lume necajită…

Da’ la Pyramus şi Thisbe să mergeţi neapărat!


p.s. Poate vreţi să ştiţi unde merg data viitoare? La Teatrul Evreiesc, mă, fost “Baraşeum”! Da’ ştiţi de ce? Că n-am fost niciodată acolo, de-aia!

Ce ziceţi, îl iau şi pe Julius… ?!

322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea

Am citit şi eu, în sfârşit, cele 322 de vorbe „memorabile” ale sărmanului. Aşa cum mă aşteptam, sunt o colecţie de gunoaie, din care poţi să alegi cu chiu, cu vai, vreo 10 sau 12 mai de Doamne-ajută. În rest, tâmpenii de om bătrân şi neghiob.

Totuşi, înainte de a-l judeca pe Ţuţea, să stau să mă gândesc un pic: cât timp şi ce cantitate de informaţie a avut el la dispoziţie pentru a-şi forma părerile lui cavernicole?

Păi n-a avut cine ştie ce: anii de liceu şi cei de facultate, plus ceva studii particulare după aia, când începuse munca şi cariera. Cam din 1920 până prin 1940, cel mult, cel mult! Pe urmă au început nenorocirile: razboiul, detenţia, torturile, amnistia dejistă din 1964, „libertatea supravegheată” pe care i-au oferit-o regimurile Ceauşescu şi Iliescu… rău!

Deci, să zicem, două decenii de formare. Dar cu acces la ce surse? Păi, clasicii greci şi latini, filozofii germani şi francezi, literaţii interbelici, profesorii care l-au format (la Cluj, totuşi oameni serioşi), întâlnirea cu Nae Ionescu, prietenia cu Cioran… puţin, slab, modest!

De ce zic asta? O zic pentru că o asemenea pregătire ar fi fost bună pentru un universitar sau politician român, într-o Europă ”închisă” în sine, dar democrată, dominată de o concurenţă franco-germană. Dar pentru o lume globală, dominată de internet, de limba engleză şi de concurenţa (nu tocmai democratică!) dintre Asia şi America de Nord, Ţuţea n-ar fi fost deloc pregătit. Şi nici n-a fost. Marea lui şansă a constat din întârzierea totală a României (cât a prins-o şi el, 1990 – 1991), o Românie care a încercat cu disperare să recupereze câte ceva din interbelic, măcar simbolic. Ţuţea părea un astfel de simbol interbelic, şi poate chiar era. Din păcate însă, interbelicul românesc era complet depăşit în 1991 – când tocmai se destrăma Uniunea Sovietică!

Pe scurt, Ţuţea a ratat complet întâlnirea cu postmodernul (ştiu că ştiţi, dar vă mai amintesc şi eu, că am încă în minte lucrarea de doctorat a lui Cărtărescu, ”Postmodernismul românesc”: noi toţi, dar absolut toţi, trăim într-o lume postmodernă. Că unii o acceptăm şi alţii nu, asta-i altă discuţie).

De asta Ţuţea pare prostovan, nătântoc, nănac: citindu-i cartea în anno domini 2010, ai senzaţia unei vizite la un muzeu de vechituri, sau mai degrabă la târgul păduchilor. În mintea lui, omul se percepea ca un brav tradiţionalist care se luptă cu moderniştii (atei, comunişti, securişti, el nu vedea nici o diferenţă). N-avea nici cea mai vagă intuiţie că, în numai câţiva ani de la moartea lui, modernişti şi tradiţionalişti la un loc aveau să fie măturaţi şi aruncaţi în uitare.

Şi cred că şi dac-ar fi ştiut, nu renunţa la părerile lui. Moşul era un Don Quijote, nu un Sherlock Holmes. Păcat numai de oamenii care şi acum îl percep ca pe o autoritate morală. Nici vorbă de aşa ceva.

Petre Ţuţea a fost un biet om strivit de vremuri, nu un maestru. Nasol pentru generaţia mea, dar noi am fost complet lipsiţi de maeştri. Şi asta se cam cunoaşte.

La Răsărit de Eden

Pe John Steinbeck îl ştiţi: e ăla cu ”Oameni şi şoareci” (ecranizare cu Gary Sinise şi John Malkovich, ca să fie clar şi pentru cei tineri, care n-au timp de citit). A mai comis Steinbeck ăsta şi alte romane celebre, a umflat şi un Nobel pentru literatură, mă rog, ca omu’. Dar acum vorbim de ”La Răsărit de Eden”, nu de alte prostii.

Cartea nu m-a surprins nici prin ideea centrală (reluarea ”americană” a poveştii biblice cu Cain şi Abel), nici prin grosime (e lungă şi are destule ”burţi”, cum se spune, dar n-aş zice că-s aşa enervante), nici prin vreun ”final neaşteptat” (astea sunt trucuri bune pentru alde Jo Rowling, nu pentru un Steinbeck!); m-a surprins însă prin ”americanitate”, stil şi personaje secundare.

Prin americanitate înţeleg trei lucruri: unu, religiozitate luată în serios, cu o profundă (şi populară) cunoaştere şi discutare a Bibliei; doi, o percepţie clară şi netă a identităţii naţionale (”suntem urmaşii celor mai curajoşi dintre oameni, care au ales să plece în necunoscut, în loc să moară de foame pe pământurile secătuite ale lumii vechi”); trei, combinaţia ciudată între mobilitatea internă (în condiţiile unei ţări cât un continent) şi ignoranţa în privinţa restului lumii (după câte am înţeles, orientarea lor e simplă: din nord vin canadieni, din sud vin ”latini”, din vest vin chinezi, din est vin europeni – dar toţi vin aici grămadă pe capul nostru ca să ne fure locurile de muncă!).

Stilul lui Steinbeck e unic, dar l-aş putea asemăna, pe departe, cu cel al lui Hemingway: foarte dens, concentrat (cel puţin în dialoguri), cu enorm de multe trimiteri biblice (cele mai multe sunt greu de înţeles pentru europeni, sau cel puţin pentru mine!), dar cu unele lungi ”tirade” întreţesute printre schimburile de replici scurte.

Cele două personaje secundare care m-au fascinat sunt, desigur, Cathy cea amorală şi Lee cel chinez. Presupun că oricine citeşte East of Eden simte la fel, iar pasajele în care aceştia doi se desfaşoară sunt parcurse mai încet şi mai atent decât altele, cum mi s-a întâmplat şi mie, spre deosebire de alte pasaje (spre exemplu mi-e aproape imposibil să am răbdare la descrierile de natură, oricât mi-ar plăcea mie să mă flendur pe coclauri!).

Mă întreb de unde vine, totuşi, forţa scriiturii lui Steinbeck. Că doar subiectele lui sunt ”vechituri”, nu-i aşa, într-o lume vitezomană ca asta a noastră! Dar de aproape 100 de ani, cărţile lui continuă să fie citite şi savurate (sau contestate, după caz). Am o ipoteză, care fără a fi prea isteaţă, e măcar sinceră. Şi a mea proprie, aşa că puţină îngăduinţă, please!

Cu toţii ştim de picturile rupestre. Cel mai puţin ştim însă de ce le-au făcut oamenii primitivi. După părerea profesorului Lewis-Williams, e vorba de artă şamanică: un şaman aflat în transă (autoindusă) ”vede” diverse imagini ieşind pur şi simplu din stânca peşterii şi se apucă să le fixeze, suflând asupra lor vopseluri printr-un tub. Aşa cum un copil ”desenează” într-o carte de colorat. Ei bine, cred că un mare scriitor (e şi cazul lui Steinbeck), ”aude” vocile personajelor sale purtându-şi dialogurile şi le fixează în scris, pe cât de bine poate. La fel i se întâmplă în materie de peisaje, de interioarele locuinţelor şi chiar de îmbrăcămintea personajelor. Cu alte cuvinte, pentru Steinbeck, la fel ca pentru sălbaticul ăla din fundul peşterii, procesul de creaţie e mai puţin ”de creaţie” şi mai mult de copiere a ceea ce vede şi aude atunci când e în mână şi scrie.

Vreau să spun că forţa unei bucăţi literare vine din starea de transă a scriitorului ei?!

Da, exact asta vreau să spun.

Inglorious Basterds

Ca să nu mai rămân repetent şi anul acesta, hop că m-am dus şi eu la film: la mall, mânca-ţi-aş leafa! Păi ce, numai alţii să se frece cu neamul prost?!

Care-am văzut ultimul Tarantino, Inglorious Basterds, că de ăsta vorbeşte toată lumea, cică e filmul anului 2009 pentru România, la categoria ”filme străine” (la alea autohtone se pare c-o să iasă ”Poliţist, adjectiv” al lui Porumboiu). Aşa că m-am dus şi io, na, aşa, să vă intre apă în galoşi!

N-am să vă povestesc filmul, că nu e treaba mea. Dar am să vă zic două sau trei impresii sau, mai exact, reacţii pe care mi le-a indus filmul:

unu, marea indignare pe care am simţit-o pentru că ”ăia bunii” (Brad Pitt, the Basterds, etc) i-au numit tot timpul pe soldaţii germani ”nazişti”. Pe câte ştiu eu, naziştii erau un partid politic, şi nici vorbă nu poate fi că soldaţii germani să fi fost cu toţii membri de partid: unii erau, dar foarte puţini, o minoritate absolută. Păi nici mulţi generali germani nu erau membri NSDAP (National Sozialistischen Deutschen Arbeiter Partei), darămite imensa masă a trupei! Când am auzit prima dată acea declaraţie a generalului Lebed (“Tricolorul este steagul fasciştilor români“) am pus-o pe seama prostiei tipic ruseşti. Se pare că prostia tipic americană nu e cu nimic mai prejos. Sau cel puţin legile marketingului, “spune publicului ce vrea el să audă“!

doi, marea ruşine pe care am resimţit-o pentru faptul că m-am lasat manipulat cu atâta uşurinţă. Deşi filmul este o ucronie cap-coadă, apar câteva personaje istorice reale (Goering, Goebbels, Hitler, etc), plus unele inventate de Tarantino (fostul sergent Hugo Stiglitz, de exemplu). Aşa că primul lucru pe care l-am făcut, odată întors acasă, a fost să frec netul în căutarea lui Stigliz, fiindu-mi jenă că eu nu auzisem de el până atunci. Bunînţeles că n-am găsit nici un fel de Stiglitz, care nu a existat niciodată. Totuşi, eu m-am lăsat ca fraierul păcălit cu unul dintre cele mai vechi trucuri din lume, ”nu iese fum fără foc”, sau, în versiune Tarantino, ”ştiu că minţi, aşa că te cred pe jumătate”. Mare dobitoc mai sunt! Ăia de la SNSPA (fosta academie a partidului comunist, ”Ştefan Gheorghiu” – precizare pentru cei mai tineri) au stricat orzul pe gâşte încercând să-nveţe manipulare pe unul ca mine. Tolomac din fire, domnule!

trei, şi cu asta închei, marea simplitate cu care Tarantino îşi construieşte filmul: nici o şmecherie, nimic imprevizibil. Inglorious Basterds este un Tarantino pur şi simplu, fără nici o treabă cu the second world war. Dacă ar fi să găsesc vreun şpil, aş zice că: în Germania cifra ”3” se indică ridicând degetul mare, arătătorul şi degetul mijlociu, iar ”în restul lumii” ea se indică ridicând arătătorul, mijlociul şi inelarul.

Şi de la un asemenea răhăţiș Tarantino realizează un film pentru zeci de milioane de spectatori! Csf, ncsf: băiatul ăsta e cineva.

Leonce şi Lena

Iar am fost la teatru ca să mă fac deştept. De data asta, însă, n-am avut noroc: am intrat la piesă bou şi am ieşit vacă. N-am înţeles nimic, adică.

Pe scurt, piesa (Leonce şi Lena) mi s-a părut o tâmpenie cap-coadă, ”fără noimă” e puţin spus. Am fost absolut convins că e scrisă de vreun rus, după cât e de idioată, dar m-am înşelat amarnic: e scrisă de-un neamţ. Care cică e considerat un foarte mare geniu acolo în Nemţia lui, care dacă n-ar fi murit de tânăr (la 24 de ani, ăsta da, ghinion!), ar fi ajuns un al doilea Goethe. Se poate. Mie şi Goethe însuşi mi se pare cam tâmpiţel, aşa că ce să mai zic?!

Poate vă aşteptaţi să vă povestesc ”acţiunea” – gre-şit! N-am să povestesc nimic, că n-am chef să mă enervez la loc, şi aşa sunt un pachet de nervi. Tot ce zic e că cei cinci actori care duc piesa în spate (Lari Giorgescu, Crina Semciuc – aştia sunt Leonce şi Lena – Dorina Chiriac, Bogdan Cotleţ, Şerban Georgevici) îşi fac meseria cât se poate de bine, problema (din punctul meu de vedere) nu e la ei, şi nici chiar la regie (deşi e d-asta modernistă, stresantă uneori). Problema e la textul neamţului, care e un text slab, un text castrat, fără idee, fără forţă; tot ce are (poate!) interesant se pierde la traducere, iar în ceea ce priveşte ”găselniţele” de scenă… mai bine să nu mai vorbim.

Acuma, totuşi, se impune o întrebare: dacă Leonce şi Lena este o piesă atât de slabă, cum se face ca se joacă pe toate scenele lumii, în toate limbile, de mai mult de 150 de ani încoace?!

Nu cumva mi-o fi scăpat mie ceva esenţial? Adică, mai simplu spus, nu cumva oi fi eu un mare prost, şi nu-mi dau seama… ?!

Haiku de criză

Că de flori, mai rupi o cracă,
Da’ dă unde bani dă groapă?!

(auzită de la o ţigancă din mahalaua Dristorului)

Confesiunile unui cafegiu

Am citit cartea de memorii a lui Gheorghe Florescu, ”Confesiunile unui cafegiu”. Auzisem foarte multe lucruri bune despre acest volum, atât în presa literară (reviste pe hârtie şi bloguri), cât şi de la amici care o citiseră. Acum, că am bifat-o şi eu (la un an şi mai bine de la apariţie, dar aşa am fost mereu, un întârziat – în toate privinţele… las’ că-i bine, cine ştie, poate c-aşa o să trăiesc mai mult!), pot pentru ca să mă pronunţ.

Ca document, e o carte extraordinară. Dacă ai, să zicem, între 40 şi 80 de ani, şi vrei să-ţi dai cu părerea despre comunismul din România (pe care l-ai trăit, deci oricum ai o părere, volens-nolens), ar trebui să citeşti această carte înainte să deschizi clonţul. Nu de altceva, dar e păcat să fii penibil degeaba, cum văd că reuşesc foarte mulţi concetăţeni, mai ”copţi” decât mine şi deci cu mai multă minte, zice-se (printre ei se numără şi venerabilul meu tată…). Autorul e un om ”din interiorul sistemului” şi amintirile lui sunt pur şi simplu fascinante: defilează prin faţa ta întreaga protipendadă comunistă, de la familia Ceauşescu până la ultimul securist; defilează tot aparatul comerţului de stat, de la ministrul Radu Abagiu la ultimul şofer de autofrigorifică; defilează infractorii, de la marele vinar Gheorghe Ştefănescu (”Secretul lui Bacchus”, cu Mihailescu-Brăila în rolul principal) la Marian Clită, asasinul dizidentului Gheorghe Ursu (”Babu”, pentru prieteni); defilează valorile intelectuale ale ţării, aşa-numiţii ”dizidenţi pasivi” (care nu s-au opus deschis regimului, dar nu l-au sprijinit cu nimic): Nichita Stănescu, Cornel Coman, Alexandru Rosetti, Nicolae Cajal; şi mulţi, foarte mulţi alţii, imposibil de reţinut atâtea nume după o simplă lectură.

Aici e si principala problemă a Confesiunilor: e foarte greu de citit. Nu e un roman, n-are dialoguri, n-are ”acţiune” (singura acţiune e chiar viaţa autorului), n-are clenciuri literare, nici dezvaluiri spectaculoase – de fapt e o singură şi uriaşă ”dezvăluire spectaculoasă” – şi anume sistemul, aşa cum a fost cu adevărat.

Şi cum se pare că încă mai e, din păcate: dacă nici Florescu nu ştie ce vorbeşte… pai ia gândiţi-vă! Şi oltean, şi negustor, şi mason, şi ucenic al unui armean, şi fiu de deţinut politic, şi condamnat el însuşi de justiţia comunistă, şi prieten cu şefii comunităţii evreieşti, şi ”prieten” cu generali din Securitate, şi membru al PCR iar apoi al PNŢ-CD, şi disident pasiv, şi autor al acestui best-seller… şi totuşi sărac, bolnav şi bătrân!

Cum să nu-i acord credit unui astfel de om…?!

Lansare de carte

Prietenul nostru colegul nostru Sharky a mai lansat o carte: a treia, dacă ne luăm după titluri, sau a patra, dacă ne gândim că pe prima a scos-o în două ediţii (cea de-a doua mult revizuită şi îmbunătăţită). Pe asta de acum o cheamă ”Legea privind piaţa de capital”, a fost tiparită de către editura C.H. Beck şi a fost lansată azi, acum o oră şi ceva, la Bursă.

Sharky m-a chemat şi pe mine, doar aşa pe prietenie, nu c-aş înţelege eu ceva din piaţa de capital (despre ”lege” nici nu mai vorbesc!).

Au fost acolo o grămadă de oameni bogaţi, influenţi şi deştepţi (autorul acestor rânduri nu e unul dintre ei, deşi a fost acolo – un fel de invitat de contrabandă), iar trei dintre ei au şi ţinut câte un discurs: Valeriu Stoica (îl ştiţi de la televizor, liberalul care a tot fost ministru de justiţie), Valerian Cioclei (directorul editurii Beck) şi Septimiu Stoica (fostul preşedinte al BVB). Dacă am înţeles eu bine, toţi ăştia trei au treabă şi cu învăţământul, sunt adică profesori universitari (la Drept, unde dracu’ să fie?!), ba chiar Valeriu Stoica e coordonatorul de doctorat al lui Sharky. Să fie cu noroc, că după ce-şi trece Sharky doctoratul o să cam tragem un pui de chef… de fapt un chef monstru, ca toate chefurile organizate de el.

Din punctul meu de vedere, complet pafarist, pot spune că am înţeles foarte puţin (cam 0,1%) din discursuri, şi anume: Valeriu Stoica l-a comparat pe Sharky al nostru cu Ariadna, că adică a reuşit să traseze, cu un fir roşu, drumul de ieşire din labirintul Legii Pieţii de Capital; Septimiu Stoica a recunoscut că i-ar fi plăcut lui să scrie cartea asta, dar că n-a fost în stare, fiind prea ocupat cu şefia Bursei; Valerian Cioclei a recunoscut şi el că şi-a prins urechile citind această Lege şi muncindu-se să priceapă ceva din ea, dar că după aia, parcurgând cometariile lui Sharky asupra legii, parcă-parcă a început să se dumirească despre cum devine chestia. Toţi trei, aproape în cor, au strigat sus şi tare că Legea e scrisă cu picioarele, de oameni care n-au jucat niciodată la Bursă, dar care s-au inspirat la gros din lucrările străine (mai ales cele de limbă engleză), asupra subiectului. Pe scurt, că românii fură şi când scriu legi. Mersi, asta ştiam şi noi!

La sfârşit a zis şi Sharky două vorbe, bine simţite de altfel: din aceste două vorbe, trei au fost propuneri concrete. Unu, dacă îmi amintesc eu bine, revizuirea legii de către legislativ şi consultarea oamenilor de Bursă la amendarea ei; doi, introducerea unui subiect referitor la Legea Pieţei de Capital în examenul de admitere în Magistratură; trei, am uitat (aici e de vină Bobo, care a stat lângă mine dar a stat degeaba, că n-a avut un pix la el, să notez pe manşeta ziarului ca să nu uit – ”Cine n-are memorie, să-şi facă una de hârtie”, parcă aşa sună proverbul bătrânesc, heya?).

Încheiere touching: ”Îţi multumesc, Raluca, pentru că ai avut răbdare şi m-ai lăsat răgaz să-mi scriu cărţile. Şi pentru c-ai fost alături de mine în tot acest timp”.

Bravo, Sharky!

p.s. N-am rămas la băuta de după, pentru simplu motiv că venisem fără bretele, şi mă strângeau pantalonii de nu mai puteam răsufla; aşa e când te dezobişnuieşti de curea, dar vrei s-o faci pe elegantul!

Unde ne sunt homosexualii? (În contra d-lui Samo)

O scriitoare australiană, de origine română, a avut curajul să spună în sfârşit ce ştia toată lumea: cărţile de beletristică (mai simplu: romanele) nu se mai vând, deoarece publicul lor s-a evaporat teribil. Cei care încă mai citesc romane sunt homosexualii şi femeile singure. Restul cumpărătorilor de carte s-au îndreptat fie spre ”literatura de specialitate” (mai ales informatică şi marketing), fie spre ”literatura de autoeducaţie” (titluri de genul ”Află cum să fii fericită în relaţie”, ”Să ne coafăm singure”, sau ”Tăiem porcul, cum îl preparăm?”). Astea încă se mai vând. Dacă, însă, ieşi pe piaţă cu titluri gen ”Jurnalul unei copile bolnave”, ”Proorocii Ierusalimului” sau ”Berile de Aur”, nu vei interesa pe nimeni… afară de homosexuali şi de disperate.

Păcat.

Ce concluzie pragmatică se poate desprinde de aici? Oricât de rău ar suna, pentru a încuraja literatura, statul trebuie să încurajeze homosexualitatea şi divorţurile! Trist, dar asta e: vreţi literatură performantă în limba română? Puneţi mâna, domnilor, şi iubiţi-vă între voi! Puneţi mâna, doamnelor, şi divorţaţi la prima neînţelegere! Puneţi mâna, domnişoarelor, şi… sincer, nu ştiu ce-ar trebui voi să faceţi! Poate să ieşiţi la produs cu mai multă determinare, ca să sporiţi numărul de divorţuri…?!

Desigur, afară de scrupulele de ordin demografic (”Şi aşa avem spor natural negativ!”), mai există şi interdicţiile religioase, în speţă moftangelile bisericii ortodoxe, care, chiar dacă nimeni n-o întreabă nimic, îşi bagă nasul în orice. Această poziţie este asumată cu îndârjire de prietenul nostru colegul nostru, d-l Samo, şi ar putea fi sintetizată astfel: etica ortodoxă ar trebui să devină politica oficială a statului. Adică înapoi în Evul Mediu (de unde nici n-am ieşit bine, ca popor luat în ansamblu!).

Ei bine, Samo scumpete, te anunţ şi pe această cale că n-am de gând să te las de capul tău. Îmi propusesem ca, în ”Nea Nae”, să mă concentrez îndeosebi pe atacuri la adresa ortodoxiei, înţeleasă ca ”dogmă rigidă, depaşită, nereformabilă”. Dar dacă aşa stau lucrurile (în toată lumea, nu numai aici), dacă e nevoie ca homosexualii să rupă din portofel pentru un răhăţiş de bani (cât costă o carte în librării? 5 dolari, 10, 15? Păi ăştia-s bani la care să te caliceşti?!), atunci îi bag şi pe ei în schemă. Braţ la braţ cu ortodocşii, n-ai tu frică!

Şi cu ştoarfele, evident. Acum că mă gândesc, n-ar strica nici nişte drogaţi. Hai c-o să fie mişto, heya?

În contra d-lui Ovidiu

Colegul nostru prietenul nostru d-l Ovidiu (zis şi ”Povestaşul”) a publicat urmatorul comentariu, pe care eu unul îl găsesc deosebit de deplasat, silind-mă astfel să iau atitudine într-un post separat (acesta).

Iata ciudatele opinii ale d-lui Ovidiu:

@Mişu: Matale îmi ştii părerile, dar îţi place să mă stârneşti. :)

Despre cor şi "înalte", culmea e că am fost în cor prin generală şi eram bas. Nu "jos" (bas), ci chiar sus, în spate, că eram printre înalţii clasei (hmmm, te poţi gândi acum la mine ca printre cei mai înalţi din clasă?).

Despre opinii, noţiunile de "dreapta" şi "stânga" şi-au pierdut sensul în zilele pe care le trăim, deci "argumentele" verbale sau contondente aduse în "dialogul" autohton pentru una dintre direcţii nu îşi au obiectul.

Din nou noi, românii, avem o problema a formei fără fond, de data asta fără ca mulţi dintre noi să ne dăm seama. Dacă mai demult era fariseism şi alte alea, acum e lipsă de înţelegere a vremurilor.

Eu sunt pentru pragmatism economic şi social, coane Mişule.

A propos de cum văd lucrurile, culmea e că de dinainte de '90 am "prins" o pasiune de a "vâna" cu ochii tot ce însemna un pas înainte; un etaj în plus la un bloc, o cărămidă la un pasaj, o "alimentară" nouă, cam aşa. Pasiunea asta nu m-a părăsit. :) Deci de-asta ziceam că vorbeşti cu păcat. Eu sunt un optimist incurabil, deşi nu arăt. :)

PS. În plus, aşa cum reuşesc eu să mă rătăcesc cu motorul prin Bărăgan, văd mai uşor ca alţii că infrastructura e din ce în ce mai bună, ceea ce mă bucură, că la anul o să pot rătăci mai mult. :))

Am de zis următoarele (pe paragrafe):

1. Părerile domniei tale sunt ca dalmaţienii: latră, dar nu muşcă. Sunt uneori amuzante, în orice caz. Rareori, totuşi.

2. Tu, la cor şcolar?! Sună ca spotul ăla de la berea Golden Bräu!

3. Noţiunile de "dreapta" şi "stânga" nu şi-au pierdut sensul, dar au o problemă: în lumea civilizată (acel “afară” cum îi spun românii), establishment-ul a fost de dreapta, deci intelectualii, în mod firesc, s-au situat la stânga; în Estul Europei, în Rusia şi în China, unde establishment-ul a fost de stânga, intelectualii progresişti au fost, din nou firesc, de dreapta. De aici impresia ta că aceşti termeni sunt demonetizaţi şi ieşiţi din actualitate. Asta, însă, numai în capul tău: cele două noţiuni politice sunt mai actuale ca oricând. Atât in Vest cât şi în Est.

4. Care or fi aia lipsiţi de “înţelegerea vremurilor” (era mai simplu totuşi să scrii zeitgeist!)?! Nu cumva cei care împărtăşesc alte opinii decât ale tale – evident, singurele corecte, din punctul tău de vedere?

5. “Pragmatism” înseamnă, în România (ca în orice societate ortodoxă, dealtfel) lipsa totală a principiilor. Când cineva vrea să intre în partidul aflat la putere (cazul multor intelectuali, după alegerile din 2000), zice că o face “din pragmatism”. Îhî.

6. Mă bucur să aflu că eşti optimist. Într-adevăr, n-arăţi.

7. Chestia cu turele pe motor prin Bărăgan e singura care îmi închide gura. Admit că te invidiez pentru asta.

8. Cum rămâne cu soluţia “monarhului luminat”? Tot mai crezi în aşa ceva, în “rezolvări” din astea scoase din pălărie? Ai chef de nişte exemple istorice, ca să-ţi fie clar unde duce aşa ceva? Ziceai că le ai cu istoria medievală japoneză: ce s-a ales de shogunatul Tokugawa, după 1700?

În contra Horicsonului

Din nou despre alegeri: din îndepărtata Californie (Silicon Valley, dacă nu mă înşel), sare la scandal însuşi Horicson, mai cunoscut publicului din România pentru arta de fi ciuca bătăilor la table, şi mai puţin pentru competenţele lui politice (sublime, dacă n-ar lipsi cu desăvârşire). Micuţul Horicson vine cu întrebarea: de ce zici tu că voturile diasporei au fost decisive?
Răspunsul ăl mai simplu e că intenţiile de vot ale diasporenilor nu au fost prinse în sondajele de opinie, care până acum nu se înşelaseră niciodată. Dar Horicson merită un răspuns mai puţin simplist, nu de altceva, dar măcar pentru că mi l-a recomandat pe Gabriel Liiceanu, acum 20 de ani (”Pune mâna şi citeşte Despre Limită, ca să te faci deştept în cap!”). Mersi, Horicsoane. Îţi eram dator, ma achit acum – sau cel puţin încerc, că te ştiu pricinos nevoie mare…

Părerea mea (contestabilă, desigur, ca orice părere personală nedemonstrabilă) este că de data asta n-au mai stat faţă în faţă cele două Românii, cum s-a întâmplat în 1992, 1996 şi 2004. Atunci era esenţial ca ”noi” să-i învingem pe ”ei”: am reuşit în ’96 şi în 2004, dar n-am reuşit în ’92 (era altă socoteală dacă îi băteam şi-atunci). Acum, însă, deşi interesul emoţional a fost foarte mare (s-a văzut şi din prezenţa la urne), interesul pragmatic a fost foarte mic, şi era normal să fie aşa: fie că avem un preşedinte de dreapta sau unul de stânga, Uniunea Europeană tot nu ne mai dă afară (bun!), tot stă cu gura pe noi să ne civilizăm şi să furăm mai discret (iarăşi bun!), iar criza tot nu trece singură (rău!), mai trebuie să mai şi muncim (şi mai rău!).

Singurii care au ceva-ceva interes personal au fost clujenii, şi asta se şi vede; în rest, obişnuita linie de demarcaţie, cu maghiarii şi bănăţenii votând cu dreapta, cu moldovenii şi oltenii votând stânga, cu bucureştenii, dobrogenii, bucovinenii şi ardelenii împărţiţi la jumătate (cu un mic, foarte mic, avans al dreptei). Valea Prahovei a înclinat ”la dreapta”, iar Hunedoara la stânga – dar acolo ai tu rude, Horicsoane, aşa că ce să mă mai mir…?!

Evident, diaspora a mers cu candidatul de dreapta, ca întotdeauna. Nici o mirare, dealtfel, se presupune că cei din diaspora sunt mai informaţi şi mai civilizaţi decât cei rămaşi în ţară – ciudat, că diasporean eşti şi tu!

Nu cumva ţi-ai făcut suma şi acum umbli să te repatriezi, Horicsoane…?!

În contra d-lui Costiklă

Stând eu strâmb şi judecând drept, constat (fără nici cea mai mică surprindere) că iar am avut dreptate: aceste alegeri prezidenţiale au fost lipsite de miză istorică. Mă refer, desigur, la turul II. La fel ca cele din 2000, dar spre deosebire de cele din 1992, 1996, 2004: atunci a existat ŞI o miză istorică – acum a fost doar una politicianistă.

Dar nu despre asta-i vorba, ci despre uimitoarea opţiune a d-lui Costiklă: ”Orice-ar fi, dar nu cu Băse!”. Deci, d-l Costiklă a mers cu Geoană. Şi nici măcar asta nu e partea incredibilă: ci faptul că d-l Costiklă al nostru a fost de aceeaşi partea a baricadei cu C.V.Tudor!

La atâtea uimiri gicsoniene, mai merge încă una (ultima, promit!): argumentul folosit de d-l Costiklă a fost, aproximativ, cel al ”infantilizării preopinentului” (argumentul ăsta are multe variante, vă dau doar două dintre ele): Dacă ai ştii şi tu ce ştiu eu, ai înţelege; aşa, însă, n-are nici un rost să-ţi explic!

Cu alte cuvinte: eşti prea prost ca să vorbesc cu tine. Ceea ce este impresionant la acest ”argument” e extrema lui eficienţă – îţi enervezi la sigur interlocutorul, folosindu-l.

E momentul să recunosc, în mod umil, că şi mie îmi face plăcere să enervez lumea cu metoda asta: pe Horicson, în materie de istorie militară; pe Octi, în materie de fotbal; pe Samo, în materie de Biblie; pe Alio, în materie de biliard; etc. (nu vreau acum să-mi aduc aminte de toţi cei pe care i-am enervat de-a lungul timpului, cu diverse strategii ticăloase de genul ăsta).

Acuma, întrebarea publică pe care i-o adresez d-lui Costiklă: cum se împacă, domnule, apa cu uleiul?! Toată viaţa ta ai fost anticomunist convins şi antivadimist turbat (aminteşte-ţi când l-ai trimis la coteţ pe propriul tău patron, atunci în 2000!). Şi acum?!

Pupat Piaţa Endependenţii?