Comparatista se întoarce

Prietenul nostru, colegul nostru, dragul nostru Stele demonstrează iaraşi cât este de mărunt, meschin şi obtuz: ce-a înţeles el din povestea cu Luana comparatista?

El a înţeles următoarele: că omul care vine din Germania şi spune că-i o ţară admirabilă (prosperă, curată şi bine administrată), nu „se laudă” (cum am zis eu), ci „spune adevărul”. Incredibil!

Cum poate fi cineva atât de pigmeu, explicaţi-mi şi mie? Adică eu, în mintea mea ceţoasă şi patriotardă, susţin că România e mai prosperă, mai curată şi mai bine administrată decât Germania... ?! Asta a înţeles el din câte am zis eu acolo, străduindu-mă (cu succes limitat, se vede) să fiu cât mai exact în diagnostic?!

Bravule, batrânule şi inocentule meu amic, nu asta am spus. Altceva am spus. Anume, că majoritatea discuţiilor între doi oameni nu au ca scop schimbul de informaţii, ci stabilirea unei ierarhii. Care dintre cei doi ocupă o poziţie socială mai înaltă, care e „mai alfa”. Ăsta e scopul majorităţii discuţiilor. Cunosc foarte puţine excepţii de la această regulă, dintre care cea mai cunoscută e prietena noastră colega noastră doamna Adinescu: discutând (ceva, orice, nu contează), ea încearcă totdeauna să afle de la interlocutor informaţii – personale, generale, utile, bârfe simple, orice – şi nu să arate cât e ea de alfa. Pe scurt, Adinescu preferă să discute ca o negustoreasă şi nu ca o boxeriţă. Bravo ei, o văd ca pe un model de urmat.

Repet: din punctul meu de vedere, oamenii sunt o specie inteligentă, nimic de zis, dar în fond o specie animală ca orice altă specie animală a planetei. Cu pachetul de instincte pe care îl are fiecare specie. Fiind o specie gregară, şi noi avem în pachetul de instincte acest principiu fundamental: statutul social trebuie permanent apărat şi, pe cât se poate, permanent îmbunătăţit. Adică eu, ca beta, mereu îl atac pe gama şi mă apăr de alfa (sau invers, dacă sunt în ascensiune socială). Ce e aşa de greu de înţeles, Stele dragă?

Şi be mic: nu mai confunda lăudăroşenia cu minciuna. „Eu nu mă laud, eu spun adevărul” – am auzit fraza asta de la zeci de proşti care făceau spume la gură lăudându-se. Unii minţeau, alţii nu: pus şi simplu, repetau la nesfârşit unele adevăruri (despre ei înşişi) care îi avantajau, care îi puneau (credeau ei), în lumină bună, într-o poziţie dominantă.

Dominantă pe dracu’. Statutul nu-l obţii dând din gură. Sau dând-o pe grafomanie, după vorba ta.