Cum să fii câine

Vă semnalez un fragment de text oleacă genial: „Am întâlnit oameni de toată isprava, intelectuali finuţi sau băieţi de cartier, tipi gata oricând să se declare „câini până la moarte”. Pe bune, deşi mulţi ni-s prieteni, tot nu-i înţelegem. Obiectiv, da, ne dăm seama că în Ştefan cel Mare au fiinţat nişte jucători absolut lăudabili.[…]. Ei, tocmai d-aia, subiectiv, e greu de priceput: cum să ţii cu clubul Miliţiei şi Securităţii, în comunism, şi cu clubul unor învârtiţi ai tranziţiei, în capitalism?

Riscăm o ipoteză. Mulţi fani de-ai lui Dinamo (ăia de calitate, nu tâmpiţii de la peluză) se imaginează în rolul personajelor negative din anumite filme. Ştiţi genul – ăia care din ce-s mai negativi, din aia devin mai simpatici. Trebuie să fii cu adevărat un tip dur pentru a ignora toată antipatia adunată în jurul tău. Trebuie să fii o persoană specială pentru a-ţi asuma riscul de a iubi o echipă urâtă de majoritatea muritorilor români. Trebuie să ai o minte dialectică pentru a împăca parafrazele după Platon, Ţuţea şi Vulcănescu ale lui Cornel Dinu cu panseurile adânci ale lui Cristi Borcea şi Vasile Turcu. Da, trebuie să fii câine.”

Acesta este un fragment de text din articolul domnului Viorel Moţoc, „Mîine pînă la moarte”, publicat în Academia Caţavencu, numărul 9, 3-9 martie 2010, pagina 20.