Nouă meşteri mari, brichetari şi tocilari

Am plecat cu reportofonul după mine, să-i găsesc pe ultimii meşteri ai Bucureştiului, cei care sunt tot mai greu de găsit, de la an la an: reparatorii de ceasuri, pendule, păpuşi, fermoare, sifoane, brichete, umbrele, cizme, genţi, lansete, aparate foto cu film, radiocasetofoane, geci de piele. În al doilea rând, tocilarii, cojocarii, tapiţerii „la domiciliu”, precum şi marea lovitură pe care o visam: un ceaprazar! E clar că-n materie de meşteri din alte timpuri, un ceaprazar ar fi fost perla coroanei pentru reportajul meu.

Din păcate, n-a fost să fie. Puteam eu să mă dau şi peste cap, dar în oraşul ăsta sunt (vorba preşedintelui nostru) o mie de filozofi la un meşter particular. Tot ce-am dibăcit a fost un tocilar, doi cizmari şi-un „brichetar” la tarabă (adică avea doar o măsuţă pliantă pe post de atelier). Ceaprazar n-am găsit şi nici n-am aflat dacă mai există - sau a trecut de la clasificarea CR (critically endangered) la EX (extinct), cum zice Wikipedia.

Paranteză de tip „mic dicţionar pentru cei tineri ”: „tocilar” – meşter care ascute la tocilă orice tip de tăiş, de la topor la unghieră; „ceaprazar” – meşter care face cozoroace la şepci. Pentru alte nelămuriri, daţi un search pe G**gle.

Cel mai consistent dialog îl port cu domnul Nicu, brichetarul; în afară de a sta la poză şi a-mi da numele întreg, domnul Nicu este afabilitatea întruchipată: „Lasă, mă, că ştiu eu mai bine! Păi gaborii nu iau şi ei revista voastră, mă? Şi dacă îmi vede acolo faţa, păi n-o să vie roi pă capul meu să-şi ceară dreptul ca la balamuc?! Păi vezi că nu ştii nimica?”. Eu continui cu întrebările, iar dânsul cu lămuririle: „Şi acum dau dreptul, mă, c-aşa e lumea: io zic că dau prea mult, el zice că prea puţin! I-e frică să nu mă-mbogăţesc, ce? Să-l bag pă pizda mă-sii, arăt eu a şmecher, mă? Să-l văd io p-ăla care s-a-mbogăţit din umplut brichete!”. Încerc să aflu identitatea misteriosului „gabor” la care ajunge „dreptul” dat de domnul Nicu: „Ce-ai, mă, eşti nebun de-ntrebi? Păi tu crezi că ăla e dă capul lui, aşa? Dă şi el mai sus, ca toată lumea. Doar n-o să-şi dea foc la valiză”. Despre mersul afacerii, despre activitatea propriu-zisă: „Merge pă morţii mă-sii. Merge ca un căcat, aşa merge. Am clienţii mei vechi, cu brichete de firmă, în ăia stau. Aici pe stradă, toată ziua dacă pică un client, doi. Da’ mai stau şi eu la soare, că mi s-a urât. Mi-a intrat frigu-n oase”. Într-adevăr, domnul Nicu demult nu mai e tânăr, dar (nu ştiu cum!) în plină criză globală, el pare mai optimist decât alţii. Decât mine, de pildă.

Dorel şi Mihai au un atelier de încălţăminte, „reparaţii posibile şi imposibile”, cum sună reclama. Acceptă cu plăcere dialogul, dar sunt mai degrabă rezervaţi în aprecieri: „Ar mai fi cum ar mai fi, dacă guvernul ăsta nu ne-ar omorî cu impozitele. Una-două mai inventează câte-o taxă, uite-aşa din pălărie! Nu ştiu de unde dracu’ le scot. Alta acum: nu şi nu, că ţăranii care vând zarzavat în piaţă să-şi facă firmă! Cică „norme europene!” – fugi d-aici cu normele, că vor să-i jupoaie şi p-ăştia de piele. Da’ politicienii cu firme puse pe numele lu’ mă-sa şi tac-su, de nu dau un ban la buget? La ăia nu-s „norme europene”, ia zi?”. Despre administraţie: „Se vede câte ceva, de când a venit Piedone. Nu l-am votat, c-am zis că prea e gras, da’ uite c-a pus mâna şi se cunoaşte”. Despre eşicherul politic: „Am tot fost la vot şi-am votat cu dreapta, c-am zis că măcar nu-s comunişti. Da’ de-acum nu mai merg, m-am lămurit”. Despre duelul Teo Trandafir – Lili Mincă: „Două proaste”.

Nea Simu, meşterul care mi-a pus mie fermoar la hanorac, iar gagică-mii i-a ascuţit forfecuţele de unghii: „Nu pot să vorbesc cu mata până nu-mi dă voie patronul. Că afacerea-i a lui, io doar lucrez”.