De ce este România altfel?

În sfârșit, profesorul Boia a scos cartea cu care ne amenința de atâta vreme, și pot pentru ca să spun că nu ne amenința degeaba. Este cea mai dură și necruțătoare analiză a ”păcatelor” noastre specifice; cred că această carte va polariza teribil cititorii români și va adânci la greu falia care există între cele două Românii (România care se crede patrioată și România care se crede obiectivă. Ca să n-avem vorbe, anunț clar că eu fac parte din a doua, dar cei mai mulți amici ai mei, în frunte cu port-stindardul Samo, fac parte din prima).

Dar nu meritele cărții vreau să le discut acum, ci micul truc pe care autorul îl folosește fără jenă ca să ne ”prindă” în demostrația lui. Anume, cuvântul ”altfel”. Se pare că există un uriaș consens la nivel colectiv că România și românii sunt ”altfel”, sunt diferiți (în rău), sunt aparte. Eu nu cred în această convingere populară, dar asta-i treaba mea. Importantă e definirea problemei: ”altfel” decât cine? Decât europenii? Absurd! Nu există europeni, există popoare ale Europei, fiecare diferit și ”altfel” în felul lui. Atunci, la ce se referă Lucian Boia? ”Altfel” față de cum ar trebui să fie? Dar depinde de cine definește acest ”ar trebui”, că una e dacă definesc eu cum ar trebui să fie românii și alta e dacă definește Petre Țutea (mă rog, dacă definea când trăia).

Atunci, despre ce e vorba? În sens foarte îngust, Boia pare să sugereze că românii sunt ”altfel” decât vecinii lor, iar dintre acești vecini, el alege comparația cu Polonia. Din care comparație, nu mai e cazul s-o spun, România iese defavorabil la absolut orice capitol... iese jumulită rău, de fapt.

Totuși, din experiența mea directă, România nu este ”altfel” decât față de Ungaria, că restul vecinilor direcți (Serbia, Bulgaria, Republica Moldova, Ucraina) nu stau mai bine decât noi, ba chiar mai rău (în unele privințe). Iar în materie de comportament, un ucrainian sau un bulgar nu este câtuși de puțin ”altfel” decât un român; este exact la fel.

Care sunt, însă, diferențele pe care un privitor obiectiv le-ar putea găsi, dacă compară România cu singurul ei vecin într-adevăr european (e superfluu să precizez că mă refer la Ungaria)? Nu sunt sigur că am dreptate, dar văd următoarele diferențe:

1. Sărăcia. Nu e prea vizibilă în orașele mari, dar sare-n ochi când mergi la țară: cum arată satele românești (mai ales cele din estul țării) față de cele din Ungaria... dezastru!

2. Ignoranța. Aici, într-adevăr, e tragedie națională, dar la ce te poți aștepta de la un popor ortodox? Să-l citească pe Dawkins?!

3. Întârzierea istorică. Ca statalitate, Ungaria are cam 400 de ani înaintea României, și în plus a fost un imperiu unitar, nu țărișoare disparate.

4. Întârzierea în modernitate. Orice s-ar spune, modernitatea aparține mediului urban, nu ruralității. E adevărat că veșnicia s-a născut la sat, dar orașele românești au fost ”inventate” în anii ’50 și ’60, cu locuitori aduși de la țară, direct de la coada vacii (nu-i nicio rușine, și eu fac parte din această categorie!). Reflexele urbane, citadine, nu se prea fixeaza în două generații, trebuie mai mult. Mai ales că ”profesorii de civilitate” (elitele) fuseseră omorâte de comuniști, așa că pe noii veniți nici măcar n-a avut cine să-i învețe cum să se poarte ”la oraș”.

5. Dublul discurs. Aici este (de departe) cel mai interesant argument al cărții, așa că-l discut separat.

Ceea ce remarcă toți străinii care au de-a face cu românii este extraordinara lor necinste, nerespectarea cuvântului, prefăcătoria ca mod de viață. Cum s-ar zice, ”românul una zice și alta face”. M-am recunoscut perfect în această descriere, din punctul ăsta de vedere, sunt cel mai român dintre români: îmi spui ceva? Zic ”Da, da, bine” și fac exact opusul. Dacă nu opusul, atunci nu fac nimic. Sau dacă fac ceva, nu e în niciun caz lucrul pe care tu l-ai vorbit cu mine și despre care credeai că ”a rămas stabilit”. O fi rămas, dar în capul tău, nu într-al meu!

De ce? De ce sunt așa? De ce suntem așa, o națiune întreagă? De mine nu vorbesc, că eu sunt bolnav la cap, dar despre ”națiune” vorbesc, și chiar cred că am o explicație. Care sună astfel: când, în orice negociere, tu ai mereu poziția slabă, te acomodezi cu situația și sabotezi negocierea. Simplu! Dacă nu poți să câștigi meciul, atunci dai mingea peste gard. O dată, de două ori, de zece ori, de enșpe ori, până când adversarul se satură de ”fotbal” și pleacă acasă. E adevărat că, în felul ăsta, tu nici fotbal n-ai jucat și nici meciul nu l-ai câștigat, dar nu l-ai pierdut; or, pentru tine, ca jucător mai slab, este esențialul. Dacă joci corect, pierzi. Dacă joci mereu corect și mereu pierzi, atunci, la un moment dat, te vei învăța să nu joci corect, ca să nu mai pierzi.

Necazul e că o asemenea atitudine, pe termen lung, duce la ostracizare socială: nimeni nu mai vrea să joace cu tine. Iată diferența esențială dintre Polonia și România: de fiecare dată, Polonia a jucat corect și a pierdut. Da, dar și-a păstrat respectul adversarilor, iar acum e în continuare chemată să ”joace”. România nu a pierdut aproape niciodată, pentru simplul fapt că a sabotat jocul; acum, România e țara ”altfel” cu care nimeni nu vrea să aibă de-a face. Ce-și zice un neamț care are treabă în Est? ”Mă duc să mă joc cu Polonia, că România nici fotbal nu știe, nici să joace nu vrea, și-mi mai fură și mingea!”.