marți, 19 martie 2013

De ce nu iau românii premiul Nobel



Am citit ultima carte publicată de doamna Alina Mungiu-Pippidi, și am de comentat următoarele: e o carte ce merită citită, dar nu e o carte care s-o reprezinte pe Alina Mungiu-Pippidi în ce are ea mai bun de exprimat. Mai degrabă e o lectură plăcută și instructivă, cu multe formulări tranșante (specialitatea ”casei”), numai că nu e nici pe departe o lucrare valoroasă, pe care s-o așezi la loc de cinste în bibliotecă (cum faci cu cărțile lui Neagu Djuvara sau Lucian Boia). Sunt mai multe motive care explică valoarea relativă a cărții.

Întâi de toate, nu e vorba de un proiect literar cu cap și coadă, ci de o selecție a articolelor publicate de autoare între 2005 și 2012, în diferite ziare și reviste din România (mai ales în România Liberă, Dilema Veche și 22), strânse într-o cărțulie cu titlul ales dintre titlurile articolelor din cuprins, pe criterii de marketing. Mă îndoiesc că Alina Mungiu-Pippidi a publicat această carte pentru a câștiga niște bani (vânzarea de carte în România este foarte slabă, iar sumele care revin autorilor sunt ridicole), ci pentru că a dorit ca scrisul ei jurnalistic să ajungă și la public cititor de carte, nu de presă. N-am de unde să știu sigur, dar asta presupun.

În al doilea rând, articolele doamnei Mungiu-Pippidi, deși foarte interesante, dure și total nemiloase cu ”românismul triumfalist” (nu știu cum să-i spun altfel), suferă de o boală cronică, foarte deranjantă la lectură. E o boală pe care am întâlnit-o la majoritatea românilor care-și duc viața în altă țară, și practic la toți cei care și-au construit o carieră white collar (de mai mare sau mai mic succes). Încerc acum să diagnostichez această boală. Cred că cel mai simplu e să-i descriu simpomele, cel puțin cele pippidiene: e vorba de repetiția obsedantă a unei idei simple, în câteva formulări (”Nimeni în România nu spune că...”, ”asta nu se poate discuta cu nimeni din România...”, ”dar pe cine în România interesează că...”, ”dialogul e futil în România, pentru că...” etc). Dacă întâlneam problema asta de raportare (”nu e nimeni în România cu care să discut”) doar la doamna Mungiu-Pippidi, era una; dar am întâlnit-o la zeci de expați români, așa că e clar că-i vorba de un rău generalizat, ceea ce e cu totul altceva decât o problemă pippidiană strict personală.

Aș boteza-o ”boala rudei bogate”. Cred că ruda bogată nu suportă să discute de la egal la egal cu rudele sărace, sau mai degrabă nu suportă ca rudele sărace să-i vorbească ei de la egal la egal. Nu numai că ruda bogată ar vrea ca rudele sărace să-i soarbă cuvintele ca pe litera de lege, dar să și pună în practică fiecare directivă a rudei bogate, ”fără murmur și fără șovăire”. Pe scurt, ruda bogată nu vrea numai putere simbolică asupra rudelor sărace, vrea și putere efectivă; prestanța nu-i ajunge, vrea și controlul. Iar când până și prestanța îi este refuzată, rudele sărace încetează să existe, devin ”nimeni”.

Am exagerat puțin, pentru că ruda bogată a ajuns bogată pe merit, prin munca și talentul proprii, pe când rudele sărace au rămas sărace datorită lenei, fricii de a-și asuma riscuri, dar mai ales datorită obiceiului strămoșesc de a fura unii de la alții. Evident că o societate cu asemenea cutume nu poate concura cu una corectă, așa că va rămâne mereu săracă și invidioasă. Pe de altă parte, ruda bogată nu greșește când se mândrește cu reușita ei într-o societate corectă, dar greșește când desconsideră reușitele mai mărunte ale rudelor sărace din societatea incorectă. Pentru că niciodată nu poți angaja un dialog real cu un interlocutor căruia îi explici de la bun început că-l desconsideri! După aia, tot tu te plângi că nu poți angaja cu ”nimeni” un dialog real?!

Închei cu o amintire: cred că prin 2002 sau 2003 (ani foarte grei pentru mine) am asistat la câteva cursuri ale profesoarei Alina Mungiu-Pippidi, care preda la vremea aia la SNSPA o materie rarissimă, ceva despre conflictele interetnice. Nu eram studentul ei, am cerut pur și simplu permisiunea să asist la ore, iar ea nu mi-a făcut nicio dificultate (”Intră, domnule”). Pot spune că Alina Mungiu-Pippidi e cea mai bună profesoară universitară pe care am ascultat-o vreodată predând sau conducând un seminar. Nu vă luați după înfățișarea ei excentrică sau după accentul nemaiauzit cu care vorbește; astea sunt niște măști care să te facă să te concentrezi pe ce spune, nu pe cine spune (sau pe cum arată cine spune!). Din punctul meu de vedere, la acele cursuri mi s-au limpezit foarte multe lucruri în minte și mi-am clarificat conceptul de ”reconciliere” pe care îl pritoceam de atâta timp, cu referire la necesitatea reconcilierii româno-maghiare. Dacă, acum, nu sunt de acord cu manifestările ei de ”rudă bogată” e și pentru că exact asta am învățat la propriul ei curs: filtrează ce ți ”dă” de la catedră, nu lua de-a gata, pară mălăiață în gura lui nătăfleață!

Pentru clarificarea subiectului, recomand interviul pe care Alina Mungiu-Pippidi l-a acordat jurnaliștilor Andrei Crăciun și Vlad Stoicescu, de la Adevărul. 

Niciun comentariu: