Cel care și-a luat (zice el) doctoratul în Leaota nu sunt
eu, desigur, ci amicul Julius (mai cunoscut și ca ”Jumate_Jumate”, pentru
iubitorii de literatură). Pretenția îi este bazată pe faptul că a făcut vreo
patru sau cinci expediții în Leaota, o parte ratate (ploaie, băută etc), dar o
altă parte, adică trei, reușite. Am să scriu pe rând despre fiecare, pe scurt,
dar poze să știți că n-am, până nu-mi trimit băieții (eu mi-am uitat de fiecare
dată aparatul acasă).
În 2011, cu Romi și cu mine, ”doctorul” a urcat de la
captarea Brătei spre Leaota, prin est (pe Creasta Lungă), a ocolit vârful
masivului tot prin dreapta și a parcurs traseul de creastă pe la Mițarca,
Jugureanu, Secările, a făcut dreapta (spre est, spre Bucegi) la Curmătura
Fiarelor, spre Piatra Albă, a ocolit vârfurile Duda Mare și Bucșa tot prin
dreapta (adică prin sud) și a ajuns în Bucegi la șaua Strungărița. Am scris
despre traseul ăsta aici, așa că nu mai insist.
În 2012, cu Dan, dom’ doctor a urcat iar masivul, dar de
data asta a ajuns și pe vârful Leaota (altitudine 2133, pentru cine are dubii),
de unde a urmat același traseu ca-n 2011 până la Curmătura Fiarelor, iar
de-acolo a mers spre nord-nord-est, pe muntele Sântilia (creastă + pădure) până
a dat în Șleaul Mândrului și-a coborât în Fundățica, în sat. A băut bere cu Dan
până s-a umflat, că mașina care trebuia să vină după ei a întârziat, cică. Mă
rog, asta e versiunea care mi-a fost povestită mie.
În 2013 (adică săptămâna trecută), același inepuizabil
personaj a șofat până sub schitul Adormirea Maicii Domnului, pe drumul
forestier, la vreo 10 km de satul Runcu (adică de asfalt). Acolo ne-a debarcat
din mașină, i-a dat cheile lui Călin, ca s-o-ntoarcă la București, iar pe mine
și pe Dan ne-a mânat prin pădure ca pe oi, fără marcaj, fără nimic, până am dat
(din întâmplare, zic eu, ”din dibăcie!”, zice el) de casa de vânătoare Leaota.
Asta a fost construită pentru tovărășei, în vremea comunismului, și-a fost la
vremea ei foarte temeinic lucrată, dar acum e o mizerie înăuntru de te doare
mintea, deși soba și zidurile sunt intacte; dacă și-ar propune cineva, ar putea
să-i refacă interiorul și-ar fi de toată minunea... dar cine să facă asta și
mai ales, de ce? Că munții s-au golit de turiști, cel puțin de cei români.
Și-atunci?!
De la casa de vânătoare se mai fac cinci minute prin pădure
până la cabana Leaota, vestită pe vremuri, actualmente o cabană-fantomă (zic și
eu, așa, prin analogie cu ”orașele-fantomă” rămase în urma comunismului). Noi
am dormit înăuntru, de bine, de rău, dar după ce ne-am trotilat teribil,
conform calculului din bătrâni: dacă m-atacă ploșnițele peste noapte, măcar să
fiu atât de beat încât să nu simt nimic și să nu mă trezesc din somn! De
scărpinat, m-oi scărpina dimineață, pe trezie...
Din
fericire, n-a fost cazul. Am dormit ca pruncii, ajutați și de consumul
următoarelor produse: șase beri, două sticle de vin (Gewürztraminer!) și o
jumătate de litru de palincă, ceva cumplit, pe la șaizeci de grade. Nici o mirare
că a doua zi ne ieșiseră ochii ca la melc, din cauza urcușului: cabana Leaota e
la 1330 de metri altitudine, iar vârful omonim la 2133! De vreo câteva ori am
vrut să-l sugrum pe ”dom’ doctor”, din cauza furiei provocate de epuizare, dar
am renunțat de fiecare dată: tot eu ar fi trebuit să car cadavrul în spate
(ca-n Heinrich Zimmer), că pe Dan îl durea ficatul. Singurul moment vesel de
care-am avut parte a fost când am trecut pe lângă fosta ”stână de protocol”
Leaota, ceva de-un ridicol fără seamăn, tipic comunist: stână construită din
bolovani de granit, cu pergolă în spate și cu hol interior! Niciodată, dar niciodată
de când ciobănesc românii prin munții ăștia, nu le-ar fi dat prin cap să-și
facă stâna din piatră și nu din lemn! Iar de partea cu ”pergola” și holul, nici
nu mai vorbesc.
Am
ajuns totuși în vârf, ne-am tras în poze (cu telefonul, că aparat foto – oha!),
am prins și semnal Vodafone, mă rog, ne-am făcut numărul, până ne-a luat
frigul. Era deja după-amiază. Am plecat spre vest, pe crestele munților Râiosu
și Cioara, iar sub creasta Ciorii (pe la 1600 metri, coborâserăm binișor) am
găsit o stână de patru stele (durată din lemn, bunînțeles!), unde am rămas
peste noapte (ciobanii urcă abia la sfârșitul lui mai, până atunci stânele sunt
goale). Dan a făcut focul, Julius a pus la bătaie o ultimă jumătate de vodcă,
iar eu m-am ocupat de ambele: am ars toate lemnele și-am băut toată vodca. Cu
gândul numai și numai la sănătatea băieților, că erau obosiți și trebuiau să se
culce devreme, să prindă somnul ăl bun. În ceea ce mă privește, am rămas la
foc, dar nu chiar singur, ci cu luna plină care scălda poiana într-o lumină de
mare amintire, cu vodca și cu semințele de bostan. Da, inubliabil. M-am culcat
și eu, în cele din urmă, dar afară pe prispă, că era o noapte caldă.
Duminică,
a treia și ultima zi, a debutat cu un nou urcuș marca dom’ doctor (adică
inutil) până în vârful Cioara (1856 metri), de unde a-nceput partea de traseu pe
care eu o așteptasem de la-nceput, adică cea de coborâre. Ne-a luat trei ore
bune, cred că aproape trei ore jumătate, să coborâm pe creasta muntelui Iuda (prin
pădure!), apoi pe valea Iudei și-n cele din urmă pe valea Caselor, până în
Dragoslavele, în sat. Nimic senzațional, în afară de faptul că pomii de prin
grădini (pruni, meri, ce-or fi fost) erau înfloriți și aerul mirosea de te
durea uite-aici în inimă, iar Julius, ca om cu carte, era cât pe-aci să calce
pe-o viperă care se bronza în mijlocul drumului. Partea veselă e c-a văzut și
el, în sfârșit, o viperă; partea tristă e că l-a lăsat în pace și nu l-a mușcat.
Regret obștesc! Un Julius în spasme ar fi fost o priveliște chiar plăcută.
Mă
rog, pentru cei care-l cunosc.
2 comentarii:
Julius asta al tau o sa te duca la Catedrala,de mana,ca sa te mantuiesti.cum ,ii doresti moartea pacatosului,aproapelui tau?poah
@ ciprian teodorescu: cum era citatul ala, nu mai stiu din cine? "Dumnezeu nu doreste moartea, ci indreptarea pacatosului". Si eu la fel. Ce ti-e Dumnezeu, ce ti-e domnul Gika!
Trimiteți un comentariu