Doctor în Leaota

Cel care și-a luat (zice el) doctoratul în Leaota nu sunt eu, desigur, ci amicul Julius (mai cunoscut și ca ”Jumate_Jumate”, pentru iubitorii de literatură). Pretenția îi este bazată pe faptul că a făcut vreo patru sau cinci expediții în Leaota, o parte ratate (ploaie, băută etc), dar o altă parte, adică trei, reușite. Am să scriu pe rând despre fiecare, pe scurt, dar poze să știți că n-am, până nu-mi trimit băieții (eu mi-am uitat de fiecare dată aparatul acasă).

În 2011, cu Romi și cu mine, ”doctorul” a urcat de la captarea Brătei spre Leaota, prin est (pe Creasta Lungă), a ocolit vârful masivului tot prin dreapta și a parcurs traseul de creastă pe la Mițarca, Jugureanu, Secările, a făcut dreapta (spre est, spre Bucegi) la Curmătura Fiarelor, spre Piatra Albă, a ocolit vârfurile Duda Mare și Bucșa tot prin dreapta (adică prin sud) și a ajuns în Bucegi la șaua Strungărița. Am scris despre traseul ăsta aici, așa că nu mai insist.

În 2012, cu Dan, dom’ doctor a urcat iar masivul, dar de data asta a ajuns și pe vârful Leaota (altitudine 2133, pentru cine are dubii), de unde a urmat același traseu ca-n 2011 până la Curmătura Fiarelor, iar de-acolo a mers spre nord-nord-est, pe muntele Sântilia (creastă + pădure) până a dat în Șleaul Mândrului și-a coborât în Fundățica, în sat. A băut bere cu Dan până s-a umflat, că mașina care trebuia să vină după ei a întârziat, cică. Mă rog, asta e versiunea care mi-a fost povestită mie.

În 2013 (adică săptămâna trecută), același inepuizabil personaj a șofat până sub schitul Adormirea Maicii Domnului, pe drumul forestier, la vreo 10 km de satul Runcu (adică de asfalt). Acolo ne-a debarcat din mașină, i-a dat cheile lui Călin, ca s-o-ntoarcă la București, iar pe mine și pe Dan ne-a mânat prin pădure ca pe oi, fără marcaj, fără nimic, până am dat (din întâmplare, zic eu, ”din dibăcie!”, zice el) de casa de vânătoare Leaota. Asta a fost construită pentru tovărășei, în vremea comunismului, și-a fost la vremea ei foarte temeinic lucrată, dar acum e o mizerie înăuntru de te doare mintea, deși soba și zidurile sunt intacte; dacă și-ar propune cineva, ar putea să-i refacă interiorul și-ar fi de toată minunea... dar cine să facă asta și mai ales, de ce? Că munții s-au golit de turiști, cel puțin de cei români. Și-atunci?!

De la casa de vânătoare se mai fac cinci minute prin pădure până la cabana Leaota, vestită pe vremuri, actualmente o cabană-fantomă (zic și eu, așa, prin analogie cu ”orașele-fantomă” rămase în urma comunismului). Noi am dormit înăuntru, de bine, de rău, dar după ce ne-am trotilat teribil, conform calculului din bătrâni: dacă m-atacă ploșnițele peste noapte, măcar să fiu atât de beat încât să nu simt nimic și să nu mă trezesc din somn! De scărpinat, m-oi scărpina dimineață, pe trezie...

Din fericire, n-a fost cazul. Am dormit ca pruncii, ajutați și de consumul următoarelor produse: șase beri, două sticle de vin (Gewürztraminer!) și o jumătate de litru de palincă, ceva cumplit, pe la șaizeci de grade. Nici o mirare că a doua zi ne ieșiseră ochii ca la melc, din cauza urcușului: cabana Leaota e la 1330 de metri altitudine, iar vârful omonim la 2133! De vreo câteva ori am vrut să-l sugrum pe ”dom’ doctor”, din cauza furiei provocate de epuizare, dar am renunțat de fiecare dată: tot eu ar fi trebuit să car cadavrul în spate (ca-n Heinrich Zimmer), că pe Dan îl durea ficatul. Singurul moment vesel de care-am avut parte a fost când am trecut pe lângă fosta ”stână de protocol” Leaota, ceva de-un ridicol fără seamăn, tipic comunist: stână construită din bolovani de granit, cu pergolă în spate și cu hol interior! Niciodată, dar niciodată de când ciobănesc românii prin munții ăștia, nu le-ar fi dat prin cap să-și facă stâna din piatră și nu din lemn! Iar de partea cu ”pergola” și holul, nici nu mai vorbesc.

Am ajuns totuși în vârf, ne-am tras în poze (cu telefonul, că aparat foto – oha!), am prins și semnal Vodafone, mă rog, ne-am făcut numărul, până ne-a luat frigul. Era deja după-amiază. Am plecat spre vest, pe crestele munților Râiosu și Cioara, iar sub creasta Ciorii (pe la 1600 metri, coborâserăm binișor) am găsit o stână de patru stele (durată din lemn, bunînțeles!), unde am rămas peste noapte (ciobanii urcă abia la sfârșitul lui mai, până atunci stânele sunt goale). Dan a făcut focul, Julius a pus la bătaie o ultimă jumătate de vodcă, iar eu m-am ocupat de ambele: am ars toate lemnele și-am băut toată vodca. Cu gândul numai și numai la sănătatea băieților, că erau obosiți și trebuiau să se culce devreme, să prindă somnul ăl bun. În ceea ce mă privește, am rămas la foc, dar nu chiar singur, ci cu luna plină care scălda poiana într-o lumină de mare amintire, cu vodca și cu semințele de bostan. Da, inubliabil. M-am culcat și eu, în cele din urmă, dar afară pe prispă, că era o noapte caldă.

Duminică, a treia și ultima zi, a debutat cu un nou urcuș marca dom’ doctor (adică inutil) până în vârful Cioara (1856 metri), de unde a-nceput partea de traseu pe care eu o așteptasem de la-nceput, adică cea de coborâre. Ne-a luat trei ore bune, cred că aproape trei ore jumătate, să coborâm pe creasta muntelui Iuda (prin pădure!), apoi pe valea Iudei și-n cele din urmă pe valea Caselor, până în Dragoslavele, în sat. Nimic senzațional, în afară de faptul că pomii de prin grădini (pruni, meri, ce-or fi fost) erau înfloriți și aerul mirosea de te durea uite-aici în inimă, iar Julius, ca om cu carte, era cât pe-aci să calce pe-o viperă care se bronza în mijlocul drumului. Partea veselă e c-a văzut și el, în sfârșit, o viperă; partea tristă e că l-a lăsat în pace și nu l-a mușcat. Regret obștesc! Un Julius în spasme ar fi fost o priveliște chiar plăcută.

Mă rog, pentru cei care-l cunosc.