Republica Moldova: 22 de ani de statalitate

La Multi Ani, moldovanilor! Pe 27 august 1991 ati facut pasul pe care l-au facut romanii pe 10 mai 1877: avand in vedere cei 114 ani care despart cele doua declaratii, as zice ca nu v-ati descurcat prea rau. Hai ca se poate! Sa ne regasim sanatosi in Uniune!

p.s. eu ma gandisem la Uniunea Europeana. Daca a-nteles careva ca e vorba de "Uniunea EuroAsiatica" (UEA) - pare rau! Dar sper ca nu e cazul.

Plec spre Godeanu

Cica pe cel mai inalt varf, pe Gugu, sunt nu stiu ce energii dacice, niste chestii. Daca ma intorc sub forma de Zamolxe, de Darth Vader sau de pisica oparita, nu va speriati: tot eu sunt, doar ca energizat in stil dacic.

Bahtalo!

The tragedy of Bucharest (II)

"Kabul is an island, really. Some say it's progressive, and that may be true. It's true enough, I suppose, but it's also out of touch with the rest of the country".

 

(quote from novel "And the mountains echoed" by Khaled Hosseini, published by Riverhead Books, 2013, ISBN 978-1-59463-176-4)

 

Replace "Kabul" with "Bucharest" and "country" with "countryside" or "surroundings". Now you get the meaning of this tragedy of Bucharest in far better words than I could have ever uttered.

Romanul de statiune (II)

O intrebare: daca eu ma uit cu atata dispret la sarmanul roman de statiune, atunci cum explic faptul ca, pret de cinci ani, intre 1989 si 1993, am fost eu insumi unul dintre acesti oameni?

Ce era in capul meu atunci? Cum puteam sa fiu atunci cu totul altfel decat sunt acum? Nu cumva mint retrospectiv? Nu cumva mi-a placut sa fiu roman de statiune, iar acum nu vreau sa mai recunosc? Nu cumva vreau sa-mi dau biografia la inalbit, la curatat?

Cred ca sunt dator sa raspund. Nu m-as fi simtit dator, dar m-a interpelat, pe Facebook, o buna prietena (ne stim de-o viata) care m-a intrebat cum de-am “uitat” diverse “faze” petrecute la mare, la statiune, la care am luat si eu parte. Raspund pe scurt: nu stiu cum de-am uitat, dar am uitat pe bune. Probabil, rusinea e prea mare, creierul singur a dat delete folderelor de pana-n ’93 si le-a pastrat intacte numai pe cele din perioada ulterioara. Dar nu de asta-i vorba. Subiectul e altul: am fost roman de statiune. De ce?

In primul rand, desi am fost, trebuie spus ca nu mi-a placut deloc. Absolut deloc. Nimic, zero, niente. Nimic din ce face romanul la statiune nu mi-a placut vreo clipa: nici inghesuiala de pe plaja, nici berea la halba (berea – trezita, halba – ciobita), nici micii, nici hamsiile, nici porumbul fiert, nici marea in care nu puteam sa inot de raul salvamarilor, nici fraternitatea toparlaneasca de pe plaja, nici hotelurile niciuneia dintre statiuni… pe scurt, nimic.

Dar asta e doar prima parte. Inca si mai putin decat deloc mi-a placut “distractia de statiune”. Poate c-am avut eu ghinion, poate acum e altfel (desi ma indoiesc), dar esentialul ca la statiune, distractia consta in a nu face nimic. Dupa epopeea plictiselii de la plaja, urma mama plictiselii de seara, cand mergeam in sus si-n jos prin statiune, ca o turma proasta, oprindu-ne ici si colo ca sa bem bere si sa mancam mici. Adica exact ce facusem toata ziua. Macar, pe zi, mai spargeam monotonia cu cate o baie… dar acum, seara, totul se reducea la a sta pe scaun si a privi trecatorii. Si, buninteles, a trancani intre noi. Spunandu-ne aceleasi lucruri pe care ni le mai spuseseram de un milion de ori.

Partea a treia: singurul lucru pe care il obtineam, intr-adevar, de la aceste sejururi la statiune era satisfacerea simtului gregar. A nevoii de “altii”, de a fi impreuna cu altii, nevoie pe care o resimte orice animal programat sa traiasca in grup. Un tigru, un urs sau un jder sunt altfel programati, dar pentru om, sobolan, cimpanzeu, albina sau scrumbie, singuratatea este egala cu moartea: “one chimp is no chimp”, spun etologii, si bine spun. In timpul adolescentei, aceasta presiune spre gregaritate e foarte puternica si aceasta e singura explicatie pentru epoca mea de roman de statiune.

Ultima parte: cred ca as fi terminat mai demult cu romanitatea mea de statiune daca nu mi-as fi negat prosteste instinctul natural de explorare. Si asta e innascut, la fel ca instinctul gregar, deci ar fi trebuit sa-i dau curs cu tot atata entuziasm: n-am facut-o, si asta m-a costat cinci ani din viata, poate cei mai tulburi, dar si cei mai formativi ani de care-mi amintesc: nu m-au facut sa-mi au seama cine sunt, dar m-au facut sa-mi dau seama cine nu sunt. Am realizat (abia in 1993…) ca locul meu e pe munte, in pesteri, la Vama Veche, la Vadu sau la Sfantu Gheorghe, dar nu la statiune. Prin “Vama Veche” inteleg fenomenul asa cum era in 1993, nu acum, vingt ans après!

Si am mai inteles ceva: ca din punct de vedere al bautului de bere, de fapt al bautului in general, locul meu e in baruri, nu in discoteci. Pentru ca, am uitat sa va spun (oare chiar am uitat? Sau am omis subconstient?), la statiune mai exista si mersul la discoteca. Aia da, distractie! Mamito, ma-nnebunesc!

Nea Cătă și poezia

Cum deja stiti, Nea Cata are mare slabiciune pentru poezie in general si pentru poeti in special: cum prinde unul, cum il alearga sa-i rupa capul. Motive are.

Pai n-am mers amandoi in prima zi de scoala?! Cum era traditia atunci, invatatoarea a cerut fiecarui copil sa spuna o poezie. Toti erau dresati de-acasa, asa ca au inceput sa debiteze: unul stia o poezie cu ziua mamei, altul cu primavara, altul cu partidul, altul cu pizda ma-sii, dar, ai dracului, majoritatea spuneau poezia “Catelus cu parul cret”. O stiti. “Catelus cu parul cret / Fura rata din cotet / Si se jura ca nu fura / Dar l-am prins cu rata-n gura!”. Evident, si noi doi, Nea Cata si cu mine, fuseseram dopati de-acasa cu aceeasi poezie. Sa plesnim de necaz ca fix p-aia o stiau toti!

Dar cand imi vine mie randul la catalog, o idee geniala ma loveste drept in cortex: in loc de “Catelus cu parul cret”, sa recit poezia “Catelus cu parul rosu” pe care o invataseram amandoi de la tatal lui Nea Cata (ne-o compusese intr-o seara de buna dispozitie, in timp ce se cinstea cu taica-meu, cu niste tuica). Bun, ma ridic in picioare si recit cu patos:

Catelus cu parul rosu,
Ce-are baba n-are mosu’:
Baba are o planeta,
Mosul are o racheta.
Cand deschide baba planeta
Intra mosul cu racheta!

Dupa cum observati, poezia nu sta chiar beton la capitolele “ritm” si “rima”, iar pe copii nu i-a impresionat deloc. In schimb a impresionat-o in mod deosebit pe tovarasa invatatoare, care m-a intrebat de la cine am invatat poezia. Eu, foarte mandru, l-am aratat pe Nea Cata: “De la tata lui!”.

Foarte botoasa, tovarasa mi-a zis sa stau jos, facand in treacat observatia ca alti copii stiu poezii mai frumoase. Dupa care il indica pe Nea Cata, ca urmatorul la recitat; Nea Cata se ridica si el in picioare, inca si mai mandru decat mine, si incepe sa recite:

Catelus cu parul rosu,
Ce-are baba n-are mosu’:

“Destul, stai jos!”, se ratoieste la el tovarasa, iar Nea Cata se asaza necajit in banca, nepricepand de ce tocmai pe el i-a casunat tovarasei, de nu l-a lasat sa-si spuna poezia, desi pe toti ceilalti copii i-a lasat. Care copii, in treacat fie spus, au recitat unul dupa altul, pana la sfarsitul catalogului, numai “Catelus cu parul cret”, parca special sa ne faca in ciuda: dupa ce ca, din toata clasa I C, numai noi doi stiam o poezie deosebita, iar ceilalti sunt ca o turma de oi… tot a noastra nu e buna?

Ajungem in curtea scolii, unde ne asteptau parintii. Ne intreaba cum a fost. Noi povestim pe intrecute. Nea Cata subliniaza repetat, cu inversunare, nedreptatea careia i-a cazut victima. Cei patru parinti ne asculta intr-o tacere suspecta. Cele doua mamici arunca priviri ucigase catre tatal lui Nea Cata, priviri pe care noi nu le vedem, evident. Cei doi tatici sunt vineti la fata, la fel de evident.

Incidentul trece si este uitat. Pana prin clasa a X-a, cred, cand ma suna Nea Cata: “Ba, Nea Mihaita! Tu-ti aduci aminte prima zi de scoala?”. “Da”. “Mai stii ce poezie am recitat noi, tu pe toata, iar eu numai inceputul?”. “Da”. Nu intelegeam unde vrea sa ajunga. “Ia recit-o!”. M-am conformat. Abia atunci m-am prins.

Mi-a luat 10 ani ca sa inteleg sensul unei poezii de sase versuri. Si n-as fi inteles nici dupa atata timp daca nu-mi dadea ghes Nea Cata. Poate ca aveau dreptate copiii care ziceau ca “Mihaita nu intelege nimic!”.

Pe de alta parte, Nea Cata n-a mai recitat niciodata, NICIODATA, vreo poezie. Prefer sa ia cafteala cand cei mari voiau sa-l oblige sa recite, dar nu se lasa.

Explicabil, n’est ce pas?

Alba-Iulia. Cetatea.

Veste buna: incredibil, cetatea imperiala din Alba-Iulia e aproape gata! Nu stiu cand au inceput renovarea, da’ sa tot fie vreo 10 ani. Ei bine, sa vezi si sa nu crezi, treaba e aproape de finis, iar in curand Alba-Iulia o sa fie “obiectiv” pe blogurile turistice din toata Europa. Sa-mi inghit sapca daca n-o fi asa!

Mai e de lucru, nu zic. Dar grosul a cam fost facut. O poti vizita inca de acum, ca ai ce vedea, fie ca esti turist cu carte sau turist cu bani, fie care esti ateu sau religios, fie ca esti roman, ungur sau extraterestru: e de vizitat pentru toata lumea.

In primul rand, trebuie sa stiti ca cetatea nu e d-aia medieval, un castel cocotat pe-un gorgan. Nu, o fortareata tip Vauban, adica fortificatie ingropata in pamant, cum s-au tot facut incepand de la Revolutia Franceza incoace. Azi le-am zice “cluster de cazemate” la asemenea lucrari, dar atunci le ziceau pur si simplu “cetati”, ca sa nu-si mai bata capul. OK, cetati sa fie!

Ai mai intai de toate un sant inconjurator, de dimensiuni impresionante (in zidul asta ai si cateva carciumi ‘oatze, daca te ia cumva setea). Pe urma, in interiorul incintei, ai o catedrala ortodoxa de neam prost (asta e…) si una catolica, foarte veche, de pe la anul 1002 (!), unde-s inmormantati o gramada de oameni care au marcat istoria Transilvaniei, si pe care buninteles ca noi nu i-am invatat la scoala: Gabriel Bethlen, Stefan Bocskai, frater György, plus Huniazii: Iancu, fratele sau (nu stiam c-a avut un frate!) si fiul lui cel mare, Ladislau, ala care-a murit de tanar (decapitat, ca sa vezi ghinionul dracului!). Acuma, nu sunt sigur daca alea sunt chiar morminte sau doar monumente funerare, dar orisicum. Mai bine sa le vezi decat sa nu. Te mai destupi la minte.

Pe urma te plimbi prin cetate, unde dai peste tot felul de catacombe, una dintre ele fiind si camera de tortura, unde ala amaratul care se ridica contra Dietei sau imparatului (depinde cine era la butoane in momentul respectiv) spunea si laptele supt de la ma-sa. Ca si-acuma. Numai ca pe vremea aia, nu stiu cum se facea ca ala amaratul era mai mereu un roman. Ca si-acuma.

Cea mai smechera carciuma e amenajata in fosta pulberarie a cetatii; nu mai stiu cum se numeste carciuma, dar e chiar foarte, foarte misto. Vinul e bun si gulasul exceptional. Iar decorul face toti banii. Apropo, ieftin nu e, dar iti permiti, daca nu te-arunci la caviar de Caspica si laba de urs in aspic.

Ar mai fi o chestie, de fapt, doua: daca mergi chitit sa vezi cetatea, aloca-i o zi intreaga. E mare, chiar mare, si doar n-o sa mergi non-stop, te mai opresti la o bere, la o gustare, la un strudel. E plin de carciumioare in zidul ala, am zis.

Be mic: cica la sfarsitul lui august se face in cetate prima editie a festivalului de cultura Dilema Veche. Eu va sfatuiesc sa va duceti, dar fara prea mare tragere de inima: ce fel de festival de cultura e ala, daca pe mine nu m-au invitat?!

Tragedia Bucurestiului

Puteam sa scriu “ghinionul Bucurestiului” si era mai aproape de adevar, dar am preferat-o p-asta cu “tragedia” ca suna mai gongoric, mai pompieristic. Dar ce vreau sa spun:

eu cred ca reputatia foarte proasta de care se “bucura” acest oras oriunde in tara nu e data nici de pozitia geografica, nici de clima, nici de aglomeratie si nici de preturi. Da, orasul e pozitionat total excentric pe harta tarii, dar cate capitale nu-s plasate la fel, si nu se supara nimeni?! Da, e construit intr-o campie mlastinoasa, cu sol pacatos, de te ia mama dracului pana sapi un nenorocit de metrou; da’ ce, Sankt Petersburgul n-are parte de aceeasi belea? Da, clima Bucurestiului e minunata, adica vara e cald ca-n India, iar in timpul iernii viscoleste ca-n Kazahstan; si ce-i cu asta? Ce, Brasilia are clima mai buna?! Sau chestiile astea, ca e aglomerat si scump: ha, ha! Dar ce capitala e altfel? Nu zic de Londra, sa ma luati cu vorba aia ca “Nu se compara”, dar ia uitati-va la Varsovia: vi se pare cumva mai ieftina si cu trafic mai lejer decat Bucurestiul? S-avem pardon!

Nu. Cred ca necazul cel mare e ca Bucurestiul e inconjurat de cele mai “proaste” judete din Romania, din punct de vedere al calitatii umane. Teleorman. Giurgiu. Calarasi. Ialomita. Olt, chiar (asta e ceva mai departe, dar tot prea aproape, din punctul meu de vedere). Oamenii care locuiesc in aceste judete sunt cele mai jalnice exemplare de romani, aflati intr-o inapoiere cronica fata de restul tarii, si asta nu de azi, de ieri, ci de secole. Asta e zona cea mai afectata, pe termen lung, de regimurile fanariot si comunist; de aici si-au recrutat aceste regimuri “cadrele” de nadejde si tot aici s-a oplosit cea mai saraca si compacta minoritate tiganeasca.

Dau cuvantul lui Cezar Paul-Badescu (romanul “Luminita, mon amour”, editura Polirom, 2006, ISBN 973-46-0386-8, pag. 214-215): “Intraseram intr-o lume jegoasa, cu oameni de confort doi. Blocul era construit prin 1975 si fusese populat de comunisti cu indivizi adusi de la tara sa munceasca la uzina IMGB.

Cine iubeste clasa muncitoare sa se duca sa traiasca macar o luna intr-un bloc ca acela. Sa simta mirosurile vietii adevarate, cate un altul la fiecare etaj, combinate cu unul comun, de la toboganul de gunoi. Sa nu aiba apa calda, fiindca ceilalti locatari prefera mai degraba sa-si dea salariile la carciuma din colt decat sa plateasca intretinerea. Sa asculte toata ziua manele de la boxele puse in geam de binevoitori. Sa asiste la scene apetisante, cum ar fi cea a dusului gunoiului la tobogan: oamenii ies in sosete, intra in camaruta tomberonului, lipaie in zoaiele de acolo si se intorc linistiti in casa (e de presupus ca in aceleasi sosete si dorm). Sa auda prin peretii subtiri ai blocului desele certuri conjugale insotite de tipete. Sa calce in balta de pisat sau, la ocazii mai deosebite, in cacatul care troneaza in mijlocul liftului. Sa vasleasca prin valurile de coji de seminte pana intra in casa. Sa-i sune in cap pana la ore tarzii tacanitul zarurilor de table, manuite cu dexteritate de tipi care-si fac veacul in fata blocului, imbracati in maiou si in pantaloni de pijama. Sa se simta solidar cu cei care-i caligrafiaza “pula” pe usa.”

Aici voiam sa ajung. Acestia sunt oamenii “adusi de la tara”. Intreb: de la ce “tara”?! Pai, adusi din satele astea sordide din campia Baraganului, populate, cum zice autorul, de “oameni de confort doi”. Acestia sunt oamenii pe care tara ii identifica cu notiunea de “bucuresteni”.

Si atunci, daca acesti tarani semi-urbanizati nu reprezinta Bucurestiul (si nu-l reprezinta, in mintea mea!), cine sunt “bucurestenii”?

Eu zic ca oamenii din provincie care se muta la Bucuresti, neadusi de nimeni, ci prin propriile eforturi, sunt adevaratii bucuresteni. Oameni bine educati ce aleg sa se mute aici din cauza salariilor mai mari si a iluziei unor scoli mai bune pentru copiii lor (e o iluzie: cele mai bune scoli, licee si universitati din Romania nu se afla in Bucuresti. Stiu ce vorbesc).

Ergo: intocmai ca si Romania in ansamblu, Bucurestiul e locuit de doua tipuri umane foarte diferite, care nu interactioneaza social aproape deloc. Pe de o parte, fostii proletari, actualmente lumpeni de toate felurile, care au fost luati de la coada caprei si bagati in fabrici de regimul comunist. Pe de alta parte, intelectualii si fosta tehnocratie educata in comunism, care a devenit, mai mult sau mai putin, nucleul clasei de mijloc din capitala. In functie de zona bucuresteana de care vorbim, unul sau altul din aceste tipuri umane este majoritar. Foarte general spus, sudul e locuit preponderent de primul tip uman, iar nordul de al doilea.

Apropo, eu stau in sudul Bucurestiului.

Muntii Latoritei. Drumul Strategica.

Iata ce ne povesteste colegul nostru prietenul nostru domnul Van despre masivul Latorita (paralel cu Capatanii, inspre nord) si despre drumul de creasta de acolo, drum care se numeste, foarte romantic, “Strategica”. Ii dau cuvantul:

Pai saptamana pe care o s-o petrec in Parang este ultima de concediu pe care o am (asta ca sa incep cu sfarsitul).

Latorita este foarte frumoasa si am fost de multe ori in zona. Prin 2005, ma intorceam de la o tura si, uitandu-ma eu in sus catre creasta, mi-a rasarit o idee despre un drum care ar fi posibil sa existe. Am intrat in Ciungetu si tot cu ochii in sus, catre creasta intreb doua babe care stateau pe o banca la poarta, daca nu cumva exista vreun drum pe sus. Ele imi spun ca auzisera ceva de un drum strategic facut de rege dar ca nu stiu mai multe de atat, in schimb, sa mai urc cateva case mai la deal si sa intreb la un mosulica fiindca el stie mai bine zona pentru ca a fost padurar. Cum eram excitat de idee, l-am cautat pe mosulica si l-am descusut cat am putut eu mai bine, luandu-mi notite cu carnetelul in mana; iar mosul isi aducea foarte bine aminte despre acel drum si mi-a descris exact intrarea dinspre Valea Macesului. Mi-a spus insa ca nu mai fusese pe acolo de 20 de ani si ca oricum, nu crede ca se poate parcurge cu vreun mijloc de transport, nici macar cu tractorul pentru ca drumul nu este intretinut de nimeni, nici macar de forestieri pentru ca padurea este destul de jos si ca l-au spalat apele si ca pantele sunt foarte abrupte de nu urca nici carul cu boi. L-am intrebat daca, macar ipotetic, drumul iese in Transalpina. Mi-a spus ca initial asa a fost dar ca acum (in 2005) nici macar Transalpina nu este usor practicabila, d-apai Strategica.

Cu aceste incurajari in minte mi-am injghebat planul pentru 2006.

Le-am transmis prietenilor mei coordonatele GPS ale punctelor aproximative de intrare si de iesire din Strategica, track-ul ipotetic pe care intentionam sa-l parcurgem si instructiuni ca daca nu dam nici un semn de viata in 24 de ore, pot sa formeze un rescue team si sa vina dupa noi ca sigur am ramas pe undeva pe creasta.

Am plecat seara cu duba din Bucuresti si am dormit in masina in Valea Macesului la intrarea in Strategica. Intrarea corespundea perfect cu descrierea mosului ceea ce ia dat un plus de credibilitate, credibilitate care nu ne-a linistit pentru ca sfaturile lui erau: "sa nu", "in nici un caz", "sa nu va treaca prin minte".

Ne-am trezit cand a rasarit soarele ca sa avem toata ziua inainte. Urcarea a fost exact asa cum ne-a spus mosul, mai precis, nu vedeam drumul de botul masinii, vedeam numai cerul si ne uitam prin geamurile laterale ca sa nu cadem de pe drum. Roua de dimineata ne-a facut viata si mai grea si nu o data a trebuit sa dau cu spatele cate 200m ca sa pot sa-mi iau avant sa pot urca. Duba avea garda la sol destul de mica dar avea avantajul tractiunii spate ceea ce ne-a salvat de nenumarate ori. Urcarea este exagerat de lunga, mai precis, cam o treime din Strategica este numai urcare continua. Lucrurile s-au mai imblanzit cand soarele a evaporat roua si drumul a devenit ceva mai orizontal.

Salbaticie pura, peisaje superbe, tufe in mijlocul drumului, salase parasite, fanete in care drumul se pierdea prin iarba si a trebuit sa mergem pe jos ca sa vedem pe unde iese din poiana, noroaie in padure unde am carat pietre si am facut pod de crengi ca sa putem trece, copaci cazuti peste drum pe care a trebuit sa-i taiem cu toporul si o vreme frumoasa cu cer senin si vizibilitate pana in Insula Serpilor.

Duba s-a comportat admirabil si dupa ce am iesit in golul alpin, ni s-a parut ca totul a devenit foarte usor, asa ca ne-am hotarat sa ridicam putin stacheta si sa urcam pana pe Fratosteanu Mare. Avand tractiune spate, am ramas blocati intr-un caus de iarba, nu mai mare decat un castron de bucatarie si oricat ne-am straduit nu am reusit sa o scoatem de acolo pentru ca noi eram doi, eu conduceam si prietenul meu impingea iar forta nu era destula. Atunci a aparut de nicaieri un cioban care era la fel de mirat ca si noi de prezenta. A impins putin si am iesit de acolo foarte usor.

Ne-am hotarat sa nu ne mai prostim si sa-i dam bataie ca mai aveam mult de mers. Ni se terminase si apa si am birjarit-o putin mai tare cu ochii dupa vreun izvor. Intr-un final am gasit un izvor si ne-am dat jos din masina ca sa bem apa. Cu genunchii pe pamant si sprijinit in palme, rasufland dupa cateva guri de apa rece ma uit lung si plin de admiratie la masina, cand, ce sa vezi: curgea ceva de dedesubt. Alerg, ma trantesc sub masina, pipai - ulei; sparsesem baia. Strig la Gigantu' (prietenul meu) care admira peisajul, bag un bat in gaura ca sa diminuez debitul, urcam in masina si da-i tare frate ca nu mai aveam nimic de pierdut. Intr-un kilometru de la constatare vad doua Dacii si niste culegatori de afine. Strig la ei ca apucatul ca sa-mi raspunda repede daca au sa-mi dea niste ulei de orice fel si imi da unul un litru de ulei (oamenii prevazatori, si-au luat la ei de rezerva). Alerg mai departe si la intersectia cu Transalpina, gasesc pe marginea drumului un cioban care statea tolanit. Pe vremea aceea Transalpina avea in mijlocul drumului bolovani mari cat un om ghemuit, bolovani cazuti din munte, pe care trebuia sa te dai jos ca sa-i rostogolesti la marginea drumului sa poti trece. Strig la el sa-mi spuna pe unde ajung mai repede in civilizatie, undeva unde sa poata ajunge un Jeep ca sa ma tracteze. Cat se pierde el in explicatii si in a cere informatii suplimentare despre ce si cum s-a intamplat, a inceput sa se aprinda becul de presiune de ulei.

FUCK. Torn litrul de ulei capatat in Coasta Benghii si demarez in proba speciala catre Petrosani pentru ca ciobanul era de parere ca parca nu erau asa de multi bolovani pe drum, cum erau daca as fi mers catre Ranca. Nu exagerez cand iti spun ca un grup de motociclisti cu motociclete de enduro nu au reusit sa ne depaseasca, cu toate ca aveau tot interesul ca sa nu mai inghita praf de la noi. Cu acel litru de ulei turnat si cu ce mai era in baie, am reusit sa ajungem in Petrosani unde, de toti banii, am cumparat vreo 6 litri de ulei din cel mai ieftin. Cat am stat la benzinarie am pus sub masina un pet de 5 l taiat ca o tava, ca sa recuperam uleiul care curgea necontenit. Am facut din nou plinul de ulei si am plecat in a doua proba speciala, pe Valea Jiului catre Severin, unde stau socrii mei si unde as fi putut sa lipesc baia de ulei ca sa ne tina pana la Bucuresti. Nu ne-a ajuns uleiul si am oprit la un garaj pe care scria SCHIMB ULEI. I-am luat omului acela un bidon de vreo 8 litri de ulei ars si i-am spus ca nu mai avem bani sa-i dam. Cu uleiul asta am ajuns pana la soacra-mea in poarta unde becul s-a aprins definitiv. Acolo am lipit baia de ulei cu cositor si cu Poxilina si lipitura a ramas definitiva pentru ca nu a mai curs nimic niciodata. In aceeasi noapte am ajuns la Bucuresti.

Pana aici, toate bune si sunt convins ca te intrebi de ce nu ti-as recomanda sa faci Strategica.

Pai de acum urmeaza justificarea.

In 2010, un bun prieten de-al meu se hotaraste sa faca Strategica pe motor de enduro. Noi mergem impreuna la munte asa ca stia destul de in amanunt despre iesirea mea cu duba in Latoritei dar s-a gandit ca, daca am razbit eu cu duba, el cu motor de enduro nu o sa aibe nici o problema. Zis si facut, ia track-urile si punctele GPS de la mine si impreuna cu inca 3 prieteni, toti cu motoare de acelasi gen si toti foarte experimentati atat in moto cat si in outdoor, pleaca spre Valea Macesului. Au gasit Strategica umeda, dupa ploaie si au parcurs primii 4 km in 8 ore. Au campat dupa ce au parcurs cam 1/3 din tot traseul si a 2-a zi dimineata s-au dat jos pe prima bifurcatie, la vale, catre Ciungetu. Din descrierea lor despre Strategica aflu niste chestii care m-au intrigat, cum ca au intalnit un Jeep abandonat intr-o ravena, ca au trecut prin curtile oamenilor, ca au intalnit un izvor betonat si amenajat si totul culminand cu o pensiune in creasta.

Amuzat fiind de aventura lor pe doua roti, intrigat fiind de aparitiile imobiliare improprii de pe creasta si convins fiind ca patru roti sunt mai bune decat doua, in scurt timp organizez o iesire 4x4 pentru lamurirea tuturor aspectelor, improspatarea memoriilor si updatarea cunostintelor despre Strategica.

Cum mi-am planificat sa campam in creasta in zona varfului Fratosteanu Mare, m-am gandit ca avem suficient timp sa traversam si Capatanii si sa mai vad si alte zone pe care nu le-am vazut. Traseul a fost cam asa: am urcat din Vaideeni, Vf. lui Roman, Vf. Ursu, valea Izvoru Mare, valea Repedea, Ciungetu, Valea Macesului si Strategica, coborare pe Transalpina spre Ranca si DN pana acasa. Tot traseul a fost o ceata de nu vedeai la 50 m. Pe Strategica, tristete maxima, s-a terminat cu salbaticia, au aparut gardurile, au inceput defrisarile, au aparut gospodarii, au aparut pensiuni, izvoare betonate, bancute si asezari de cult si toate culminand cu pavarea cu piatra pe distante destul de mari. In zona Coasta Benghii a aparut o partie de ski si mai trebuie sa-ti spun ca se termina in Transalpina asfaltata.

Cred ca am cam exagerat cu detalierea argumentatiei cum ca nu ti-as recomanda Strategica pe jos. Daca ma gandesc bine, cred ca bicicleta este mai recomandata.

Despre Penteleu nu stiu nimic si nici nu l-am inclus in turele viitoare dar sunt receptiv la orice ti se pare interesant.

La Moara Dracilor nu am fost, dar intentionez sa cobor in tura din Parang de anul asta.

Lacurile Galbenu si Petrimanu cat si valea Latoritei le-am facut acum 15 ani si am amintiri foarte placute. Le-am revazut fugitiv si mai recent dar, precum merg toate inspre degradare, imaginile mai recente nu se ridica inaltimea amintirilor initiale. Poate ca neavand termen de comparatie, valea Latoritei iti poate parea frumoasa si tind sa cred ca nu ai nimic de pierdut daca o vizitezi. Numai sa nu faci eforturi deosebite doar pentru Latorita. Combin-o si cu altceva din zona cum ar fi rezervatia de deditel pufos si stancariile Melcii Doabrei din Depresiunea Doabrei de langa Brezoi sau rezervatia Padurea Calinesti - Brezoi din aceeasi zona.

Vezi ca ti-am atasat punctele si track-urile din Muntii Latoritei, dar ca sa le vezi trebuie sa ai deja instalat Google Earth pe calculator. Sper sa-ti fie de folos.

Ii multumim domnului Van si pe aceasta cale si intrebam citet: mai vine cineva? Pe mine ma trage ata sa ma duc. Deci?

Radu Oltean. Lansare de carte.

Mai invatati si voi cate ceva, baieti! Si poate veti scoate o urmatoare generatie mult mai putin maniaca in discutii… nu ca as fi eu ala mega-informat, ca nici eu nu stiam, pana sa merg la Urbanist, la lansarea cartii lui Radu Oltean (e vorba de primul volum, vor urma si altele), ce-s alea “metope”, sau ce-s aia “cosoni”, sau cate conflicte militare a avut imperiul roman cu dacii (acum stiu: 11! Dintre care ultimele trei cu Decebal, saracul), sau in cursul carui razboi a fost distrusa Sarmisegetusa, sau ca exista o scara interioara in Columna lui Traian. Sau multe altele. Dar acum stiu, iar dac-as cumpara cartea, as sti si mai multe.

Dar am scris acest text. Poate-o cumpara unul dintre voi si mi-o imprumuta si mie. Dupa ce-o citeste personal. Poate tu, Samo? Sau poate tu, Doane? Sau tu, Yepure?!

Nea Cata si Soim Albastru

Mi-e foarte greu sa scriu acest text, de aceea am sa fiu scurt. Au trecut multi ani din acel nenorocit 1981, dar mie tot nu mi-a trecut rusinea.

Eram intr-a treia. Coleg de banca mi-era Nea Cata, ca de obicei. Invatatoarea noastra, tovarasa Teia Dragomirescu, era bolnava in acea zi. Orele i le-a tinut sotul dansei, profesor de liceu, om inteligent si cu umor. Nu ne-a necajit cu lectii si scos la tabla, ci a stat de vorba cu noi si ne-a pus tot felul de intrebari. Printre altele, am vorbit si despre desene animate. Ne-a intrebat pe fiecare ce erou preferat are.

Trebuie sa stiti ca inainte de 1985, televiziunea tot mai difuza ceva-ceva “desene”, unele chiar importate din lumea libera, pe langa cele autohtone (“Mihaela”, “Miaunel si Azorel”, “Creionel si Robotel” etc) si cele socialiste (“Lolek si Bolek”, “Volk si Zayats” – ultimul, mai cunoscut de romani sub numele rusesc, “Nu pogodi!”). Unul dintre aceste desene animate, al carui nume l-am uitat, trata pe larg aventurile unei nesfarsite “intreceri multisportive” ce avea loc intre doua echipe de competitori. Una din echipe era condusa de Soim Albastru, alta de Caracatita. In principiu, echipa lui Soim Albastru castiga in fiecare episod, dar uneori, foarte rar, episodul se termina la balotaj, urmand ca echipa Caracatitei sa-si ia omorul in episodul urmator. Precizari: Soim Albastru asta era un super-atlet, un fel de corci intre Superman si Johnny Bravo, doar ca avea cap de soim, nu de om. De ce era “albastru” n-as putea spune. Ai mei aveau televizor alb-negru pe vremea aia.

Ei, si cum sotul tovarasei Teia (a murit inainte de 1989, bietul om, de ocluzie intestinala, iar fetele lui, Bianca si Denisa, sunt printre putinele care nu s-au expatriat intre timp, nu stiu de ce) il intreba pe fiecare copil de eroul lui din “desene”, ajunge si la mine. Fara ezitare, raspund foarte mandru: “Soim Albastru”. Tacere in clasa, dupa care toti copiii, baieti si fete, incep sa rada cu sughituri. Unul singur nu radea: Nea Cata. Mi-a explicat ulterior ca murea de rusine pentru ca mi-era coleg de banca.

Tot Nea Cata m-a lamurit, dupa ore, de ce radeau copiii ca disperatii: pentru ei toti, cuvantul “soim” nu evoca extraordinara pasare de prada pe care o stiam eu de la tara (de care se teme chiar si uliul, desi e mult mai mare ca soimul!), ci pe “piticii”de la gradinita. Trebuie spus ca generatia mea, absolventa de gradinita in 1978, fost ultima care purtase “sortuletul” ca uniforma de gradinita si care scapase de trecerea de la statutul de “prescolar” la cel de “soim al patriei”. E greu de explicat azi, dar pentru parintii de copii de-atunci, acea “uniforma” suprarealista, in culori stridente, de bolnav psihic (portocaliu, rosu aprins, albastru electric!), pe care copiii lor erau obligati s-o poarte cand se jucau cu puta prin nisip – ei bine, acea “uniforma de soim” reprezenta o mare jena. Nu mai zic ca era facuta din fibre sintetice si irita groaznic pielea copiiilor, mai ales pe caldura. Una peste alta, aceasta inovatie bokassiana a regimului Ceausescu a fost primita cu foarte mare dispret de parinti. Cei de la gradinita nu intelegeau prea multe, dar noi, cei din “primare”, simtisem imediat adevaratele sentimente ale adultilor si de aia ii tratam pe toti “soimii patriei” cu toata flegma din lume.

Aceste lamuriri sunt usor de inteles, dar imensa rusine pe care am simtit-o eu, taranelul, din cauza rasetelor copiilor de la oras la pronuntarea cuvantului “soim”… nu mi-a trecut nici azi. Si nici senzatia de bariera culturala, sau cel putin cognitiva: am incercat sa explic ce e ala un soim adevarat, cum arata, ce mananca si cat e de temut, dar nu m-am putut face inteles. Nici n-aveam cum.

Efect colateral: e perfect adevarat ca Nea Cata mi-a explicat, cu vocabularul celor noua ani ai sai, mare parte din cele de mai sus. Dar tot adevarat e ca atunci a fost asezata piatra de temelie a reputatiei mele de prost: “Mihaita e de la tara si nu intelege nimic!”.

Nici atunci, nici mai tarziu nu m-am simtit realmente mai “prost” decat colegii mei de generatie. Dar am simtit, in mod inexprimabil in cuvinte, ca intre noi e o bariera lingvistica, care ii face pe ei “orbi” la ceea ce mie imi parea evident, iar pe mine “prost” la ceea ce lor le parea de la sine inteles.

Poate ca exact asta este o bariera culturala. Dar cine sa se stie de asa ceva in 1981?!

Romanul de statiune

Am fost de curand la mare. A fost foarte bine, o iesire izbutita, din toate punctele de vedere. Am trecut insa si pe langa acele localitati monstruoase, Costinesti, Eforie Nord, Olimp, si mi-am pus intrebarea daca poporul roman e atins de o forma de nebunie colectiva, inca necunoscuta stiintei. Un fel de nebunie similara celei care ii loveste periodic pe lemingii din Laponia (“sinuciderea lemingilor”). Altfel cum se explica aglomerarea frenetica a sute de mii de trupuri umane pe acele suprafete degradate, minuscule si infecte?!

Oricine a crescut in viata lui animale, de la pestisori de acvariu la gaini, nutrii, vaci sau vrabii, iti poate spune acelasi lucru: fiecare specie are un anumit prag de toleranta la suprapopulare. Odata trecut acest prag, membrii speciei respective devin reciproc agresivi, iar pana ce echilibrul populational e restabilit, prin moartea unui procent din respectivele animale, agresivitatea nu se domoleste. Nimic nou pana aici.

Totusi, unii membri ai speciei umane, cunoscuti sub denumirea colectiva de “romani”, aleg de buna voie sa se aglutineze in mari aglomerari, cunoscute sub numele de “statiuni”. Atentie, aceste aglomerari depasesc cu mult, cu foarte mult, pragul specific de toleranta la suprapopulare! Cu toate acestea, in mod ciudat si inexplicabil, rezultatul nu este masacrul reciproc si moartea unui procent dintre “romani”, asa cum s-ar petrece la orice alta specie gregara, de la sobolan la elefant si de la bivol african la cimpanzeu pitic; nu se stie cum, conflictele inerente aglomerarii nu iau caracterul normal, firesc, de maceluri, ci se rezuma la mici violente verbale, uneori si fizice, soldate cu leziuni minore (onoarea nereperata, curs sange din nas etc). Care este misterul?

Cred ca sunt in masura sa ma pronunt: aproape cinci ani, intre 1989 si 1993, am fost eu insumi un trist “roman de statiune”. Am irosit timp, bani si energie pentru a-mi procura mari cantitati de frustrare in “statiuni” pe nume Neptun, Olimp, Costinesti si Jupiter. Am luptat cu turbare (verbal, desigur) pentru obiective meschine, ca de pilda: un metru patrat de plaja, un carton cu mici, o halba cu bere, un metru patrat de mare fara cacati plutitori. Totusi, desi am resimtit din plin presiunea psihica datorata depasirii pragului de suprapopulare (altfel spus: incalcarea permanenta a spatiului de intimidate), nu am omorat si nici n-am schilodit pe nimeni. Pe niciun membru al speciei mele, vreau sa spun. A, c-am mai scapat cate-un sut in capul unui caine vagabond, preferabil adormit, asta e altceva (agresivitatea acumulata isi cauta debuseu in orice). Totusi, de ce ma bagam in asa ceva? De ce se baga, an de an, milioane de romani, in asa ceva?

De ce plajele pustii de la Vadu, Tuzla, Corbu, halta Pescarus sau Buhaz raman pustii, in timp ce la Costinesti, de pilda, oamenii se calca in picioare, la propriu, zi de zi, timp de cel putin 50 de zile pe an?

Eu mi-am gasit explicatia. Pentru mine este multumitoare, dar pentru poporul roman e profund jignitoare, deci n-o fac publica. Are si altcineva explicatii? Nu pentru “roman”, asa in general, ci pentru motivatiile romanului de statiune?!

Turda, bifa si teapa

Poate n-o sa ma credeti, regateni dumneavoastra, dar Turda (“Torda”, pe numele din hartile mai vechi) e un oras plin de istorie transilvana cum e Nea Gigi de parai. Explicatia nu e complicata, cumva: Turda e cel mai apropiat oras de Cluj. Oras important, vreau sa zic (fortificat, cu case tepene, ma rog). Ergo, de cate ori Dieta de la Cluj o baga pe maneca, din cine stie ce motiv (razboi cu altii, razboi intre ei, ca peste tot), se intrunea sau se refugia la Turda, si delibera acolo. Destul de aproape ca sa ajunga repede, destul de solida cetatea ca sa reziste daca venea careva peste ei cu bataia.

Deci, daca aveti drum prin oras, nu fiti tampiti si googaliti inainte, ca sa stiti ce aveti de vazut. De vazut pe dinafara, ca putorile de turdeni nu s-au deranjat sa bage bani in amenajarea cladirilor istorice din oras, sa aiba si ochiul turistului pe ce pune obiectivul foto; vrei sa vezi? Vezi, dar de pe trotuarul alalalt, ca-n curte nu poti intra. Ca e proprietate particulara. N-am nimic impotriva, oricum cocalarul nu vrea sa fojgaie prin odaile unde s-a redactat si semnat Edictul de la Turda, dar uite ca eu vreau. Si mai sunt si altii ca mine. Ce, noi suntem nimeni?! Suntem chiar dispusi sa platim, o suma modica, buninteles, dar sa fim lasati sa vedem bucatile de istorie din tara asta. Dupa ce ca sunt putine, mai sunt si incuiate!

Bun, dupa aceasta filipica menita sa ascunda faptul ca nu m-am prea deranjat sa iau Turda la pas (eroarea mea! Dar si orasul e relativ saracut, bine, nu in sens de Teleorman sau de Vaslui, dar in sens de orasul Sebes/Mulbach, sa zicem), va zic ce aveti de facut: de mers la Salina Turda si de nemers la “mormantul” lui Mihai Viteazul de langa oras. Sa le luam pe rand.

Salina de la Turda e cea mai frumoasa din tara. Punct. Avand in vedere ca Ungaria, Serbia, Bulgaria si Republica Moldova nu prea au ocne de sare, e posibil sa fie cea mai frumoasa dintr-o zona vasta, din care excludem Ucraina (ea insasi o “zona” mai vasta decat toata zona noastra vasta!). Au intrat acolo bani cu lopata, dar rezultatul merita cu varf si indesat. Fata de Slanic Moldova, de Cacica din Bucovina, de Praid din Secuime sau de Slanic Prahova din Muntenia, Salina Turda e ca diamantul fata de cacarezele de capra. Hawk. Mergeti si-o vedeti.

Dar, insa! NU mergeti la minciuna ceausist-securista numita “Mormantul lui Mihai Viteazul de la Turda”, pentru c-o sa va dati cu barda-n coaie. Nu e niciun mormant acolo. Niciun fel de Mihai Viteazul. E un drum prost, pe care va stricati masina, ca sa ajungeti intr-un mic varf de deal, intre o unitate militara si o plantatie de nu stiu ce (pomi fructiferi?! Salcami japonezi?!), unde veti da de un asa-zis “parc dendrologic” (la standarde romanesti. In Franta, chestia aia s-ar numi “maidan incopacit”. Nu ca n-ar avea istorie: acolo chiar a fost parc dendrologic. Pe vremea Imperiului, buninteles) si de un monument ceausist, despre care nu poti spune daca e ridicat in onoarea lui Mihai Viteazul, a lui Stalin sau a lui Pol Pot.

Am terminat? Nu, de-abia m-am incalzit: langa monument se construieste o mega-manastire ortodoxa, mare cat o zi de post, despre care popii deja au raspandit vestea ca e facatoare de minuni.

Bai, nu glumesc! Din masinile parcate langa “parcul deondrologic”, numai alde nevasta-mea si cu mine coboram pe picioare, in rest oamenii erau coborati: care pe targa, care in wheel-chair, care in carje, care mai de care. Veneau, vezi-Doamne, sa-i vindece moastele lui Mihai Viteazul. Care nu exista, dupa cum stiti: capul a fost adus la manastirea Dealu, iar corpul a ramas pe campul de lupta, ingropat la groapa comuna, alaturi de ale soldatilor, aliati sau inamici. Dar iata ca Viteazul, saracul, baga bani in buzunarul popilor si dupa moarte… macar ca-n viata i-a iubit de n-a mai putut. Ca si Cuza. Ca si Carol batranul. Ca si mine. De pilda.

Nea Cata si alunelul

Cu acest post declar deschis megaproiectul “Nea Cata”, megaproiect la care reflectez de ceva timp, dar pe care l-am lasat sa se mai coaca. Acum e copt.

Bref: mi-am dat seama ca am ignorat, atatia ani, o resursa extraordinara de subiecte: copilaria la bloc. Pentru mine, care am un talent de a uita vecin (si chiar ruda) cu nesimtirea, partea de copilarie traita “la bloc” s-a sters aproape complet, desi a reprezentat cam trei sferturi din copilarie, luata in sens temporal. Imi aduc aminte aproape fiecare pestisor pe care l-am prins in Harta (paraul mlastinos de langa satul de la tara), dar mai nimic despre peripetiile de “la bloc”. Cate ceva despre fotbal, cate ceva despre caftelile de la scoala… cam atat. Dar altii au tinut minte incomparabil mai  mult, extraordinar mai mult, si pe acesti “altii” vreau sa-i exploatez cu nemila, pentru a scoate de la ei subiecte utile. Din care sa scot si eu un textisor, ceva, si sa-l vad publicat, sa am de-o fasolica. E mult? Nu-i mult, zic!

Nea Cata este cel mai vechi prieten al meu, dat fiind ca ne-am cunoscut la etatea de 5 ani, la inceputul grupei mijlocii de la gradinita. Nu stiu sigur daca el facuse si grupa mica la aceeasi gradinita, dar eu sigur n-o facusem: inca nu eram in Bucuresti pe vremea aia. Deci, de la inceputul grupei mijlocii si pana la inceputul clasei a XI-a, cu Nea Cata mi-am mancat amarul: colegi de banca. Iata de ce figura lui mi s-a intiparit in minte, iar restul personajelor din copilaria “la bloc” s-au estompat pana la disparitie. Sunt insa convins ca ele au supravietuit intr-un ungher obscur al memoriei si ca n-au nevoie decat de un branci pentru a reintra in prim-plan. Acest branci este megaproiectul.

Dupa cum ati inteles deja, Nea Cata era un citadin innascut (“baiat de oras”, ca sa zic asa), pe cand eu eram o corcitura de taran sarac cu orasean inca neasimilat. Ghinionul meu. Pe de alta parte, eu, ca pui de taran, aveam acces direct la niste notiuni si “nume” (in sens de “cuvinte, imagini, reprezentari… logos”) la care Nea Cata nu avea. De aici, faze amuzante. Ca cea cu alunelul.

Dupa cum stim cu totii, acum la varsta pregatitoare batranetii (sic transit!), alunul e o dihanie de copac in care cresc alune. Zise “de padure” (laba, ca alea din comert sunt alune turcesti toata ziua!). Pentru cei de la tara, mai ales pentru copii, alunul e si tufisul din care iti tai vergi de pescuit, ca e moale si foarte elastic. Mai are el si alte utilizari, dar nu e vorba de alea. E vorba de obiect (arbustul, tufisul, boschetul) si de numele sau (“alun”). Care poate fi diminutivat, conform regulilor romanei, in “alunis” sau “alunel”. Paranteza: “alunisul” este un desis de aluni, iar “alunelul” este un pui de alun, un alun mai mic.

Eram in clasele primare. Ora de muzica. Melodia pe care trebuia s-o solfegiem (!) se numea “Alunelul, alunelul, hai la joc”. Pentru mine, suna pur si simplu cretin: cum sa dansezi cu un boschet?! Pentru Nea Cata, insa, “alunelul” suna extraordinar de indecent: “A lu’ care Nelu?”. Si da-i si razi, si da-i si fa poante deocheate, cum se apara intotdeauna preadolescentii de intruziunea sexului in lumea lor “inocenta” (vorba sa fie!). Invatatoarea, disperata, nu mai stia ce sa-i faca lui Nea Cata, pentru ca nu radea singur, molipsise toata clasa; veselia era in toi, radeam si eu cu ei, desi habar n-aveam de ce: urechea mea nu distingea “a-lu’-nelu”, ci “alune-lul”, asa ca nu mi se parea nimic haios.

Dupa ore, Nea Cata mi-a explicat substratul poantei. M-am simtit foarte tampit. Senzatie care s-a repetat mai repede decat ma asteptam, datorita desenelor animate. Episodul in care Caracatita juca ping-pong cu Soim Albastru.