Colegul Radu Alexandru susține că nu există oameni mai
proști decât cei din satul lui. Habar n-am unde e satul de care vorbește, dar
îl contrazic cu convingere: ba există. Cei din satul meu sunt de departe cei mai proști din lume, sunt o frontieră
a prostiei. Treci de ei și cazi în gol, nu dincolo de specie, ci dincolo de
regn – deși nu garantez că regnul mineral e mai prost decât regnul ghijăsean.
Întâmplarea (sau
nenorocul, sau poate chiar un complot universal) a făcut să-mi petrec anii de
preșcolar, plus toate vacanțele de școlar (până, hăt, în studenție) în superba
localitate Ghijasa de Sus. Da, știu că nu există pe nici o hartă; au și
cartografii demnitatea lor. Dar fiți convinși că undeva prin Podișul
Hârtibaciului, între niște păduri nesfârșite, se află (sau se afla, mai exact,
că acum e aproape părăsit) un sat, un sătuc, un cătun cu acest nume. Sună poate
caraghios pentru niște urechi urbane, ca și alte nume de sate din zonă
(Merghindeal, Moardăș, Alțîna, Micăsasa, Răvășel, Nocrih), cu toate că are o etimologie
foarte clară, în conformitate cu firea locuitorilor. „Hai la sas!”, obișnuiau
să spună ciobanii și lemnarii dimprejur, referindu-se la ferma singuratică pe
care un colonist saxon și-o durase mai la dos, peste deal de lunca Hârtibaciului,
de vatra Alțînei. Un renegat, un ostracizat sau un dizident (Alle Zehn, Alzen pe săsește, Alțîna pe
românește, înseamnă „Satul celor zece”; evident, pentru cel de-al 11-lea n-a mai
fost loc, a trebuit s-o-ntindă și să se descurce pe cont propriu). Cum ciobanii
stăteau cam mult cu oile, vocabularul le era pe măsură, iar îndemnul „hai
la...” a devenit „ghi...” (spre
exemplu, „Ghi la lo’!” înseamnă atât „Du-te la loc!” cât și „Stai
liniștit !”). Fraza „Ce zici, mergem până la sasul ăla, să bem o răchie?” s-a prescurtat „Ghi
sas!”; Ghijasa! Uite-așa se nasc toponimele, din graiul lor cu-ndemnuri
pentru vite.
Pe cât de
deștepți au fost acei întemeitori ai satului meu, pe atât au ieșit și urmașii
lor. Desigur, printre ei mă număr și eu, doar că eu sunt o greșeală, din moment
ce cunosc mai mult de 300 de cuvinte în română (pentru un ghijăsean asta e
limita maximă, media fiind undeva pe la 150 – 200, din care 90% sunt denumiri
gospodărești: felderă, pălan, șop, corfă, boacăză, creplă, delniță, hurduzău,
loitre, tristăr, crihină... numai cuvinte de circulație, ce să mai vorbim).
Necazul n-a fost că eram o greșeală; necazul a fost că n-am putut să mă
ascund. Cu instinctul lor fără greș, țăranii m-au dibuit și m-au însemnat cu
litera stacojie. Ani în șir
am fost oaia neagră a turmei, până la expulzare...
Ce mă izbea în
primul rând, la ei, era siguranța absolută, iar în al doilea rând, intoleranța.
Nici unul nu citise vreodată o carte, nici măcar nu aveau cărți în casă, școala
o făcuseră în sistemul „duc mielul, trec clasa”, cu toate astea ghijăsenii
aveau păreri despre orice. Agricultură,
economie, politică, sport, istorie, pescuit, apicultură, speologie, raliuri,
turism, pictură, pronosport, nutrii, religie. Religie! Incredibil. Îmi amintesc
perfect o discuție de-o seară întreagă, pe subiectul „Noi ne tragem din Adam
sau din Noe?”, discuție la care am asistat ca de obicei în tăcere, că mă
săturasem să iau bătaie (ăsta era argumentul cu care unchii mei mă convingeau
întotdeauna că n-am dreptate). O altă dezbatere pasională aveau femeile, la
colocviile cărora n-aveam acces (dar îmi povestea soră-mea), și anume ”Oar’
cine-o fi tată-so lu’ domnu’ nostru Isus?!” – nu vreau să insist, dar ipotezele
de lucru pe care le înșirau muierile încălcau orice limită a decenței.
Cu toate astea,
Predica de pe Munte era marea sursă de inspirație a dezbaterilor. Nu a trecut
nimănui prin cap să deschidă o Biblie și să citească textul evanghelic, dar
când popa alegea să vorbească la sfârșitul slujbei despre învățăturile din
Predică, ghijăsenii se foiau încântați: urmau să aibă ce povesti.
Iar când
se-ntâmpla ca popa să le-o zică p-aia după Matei, aia cu „Ferice de cei săraci
cu duhul, căci a lor este împărăția cerurilor”, simțeam pur și simplu cum în
biserică se petrecere miracolul comuniunii: pentru o clipă, doar
pentru o clipă, sătenii uitau de urile, pârele și intrigile lor reciproce și se
aflau, toți împreună, printre aleși. Erau alături, erau o gașcă, erau Acolo.
Erau iubiți de Cineva. Cam asta simt și cei dintr-o galerie de fotbal, când echipa
lor bate-n deplasare: dulcea confirmare a elecțiunii.
Bunînțeles, cum
trecea momentul, cum o luau de la capăt cu dihoniile lor nesfârșite (și complet
de neînțeles pentru mine: „A lu’ cutare o zîs că... da’ io i-am zîs că... da’ el,
numa’:... ”, etc). Odată, de un Paște, când mă făcusem mai mărișor (adică
student), mi-au dat și mie să beau răchie și mi s-a dezlegat limba, taman în
timpul uneia dintre intelegentele lor concilii. Am început să pun întrebări. De
unde știți de chestia cu săracii cu duhul? Păi, așa o zîs domnu’ Isus. Dar de unde știți voi,
cum v-a parvenit informația? Păi, scrie-n Biblia lu’ domnu’ părinte. Aici ar fi
trebuit să mă opresc și să tac, dar mă luase flama și adunasem ani de zile tăcere-n
mine, dacă nu le spuneam câteva, plesneam. Biblia domnului părinte e în limba
română; ce, Isus vorbea românește? Silentium: ghijăsenii nu erau siguri dacă
Isus era sau nu era fluent în română. Am continuat, ca fraierul, săpându-mi
singur groapa : băi, țăranilor, intre-vă bine în capetele astea seci: Isus
a predicat în aramaică, Matei a scris în greacă, la vreo sută de ani dup-aia,
deci Matei n-a auzit Predica de pe Munte în direct, ci i-au povestit-o alții
care-o știau de la alții care-o știau de la alții care-o auziseră. Iar „ ptochoί to pneumatic” nu înseamnă „cei săraci cu duhul”,
înseamnă „cei care cerșesc cu duhul”, adică ăia care vor să afle, să se facă
deștepți la cap, mă, nu ăia care stau și rumegă ca vaca, cum faceți voi, siguri
c-o s-ajungă în împărăția cerurilor fiindcă sunt tâmpiți. Mai puneți dracu’
mâna pe-o carte.
A fost ultima mea
vizită pe tărâmurile sus-ghijăsene.
Un ultim amănunt
interesant: la întemeiere, satul era de confesiune greco-catolică (uniată). Prin anii ’50, în fața bisericii s-a oprit
un GAZ din care-au coborât patru băieți în haine de piele. I-au pus popii în
vedere să abjure și să treacă pe loc la ortodoxism, cu toată congregația. Popa
a refuzat, ei l-au băgat într-o curte și l-au bătut până l-au omorât (popa era
foarte bătrân, nici nu l-au bătut mult). Familia popii a fost urcată într-un camion și dusă la Canal, iar în casa
parohială s-a instalat un popă tânăr, cu ochi albaștri. Nimeni din Ghijasa n-a
avut nimic de spus, nici atunci, nici mai târziu.
De-atunci satul e
ortodox sută la sută.
text apărut în Almanahul Fericirii din 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu