Arta conversației

După lupte seculare am reușit să citesc și eu cel mai cunoscut roman al Ilenei Vulpescu, romanul care a impus-o pe dumneaei ca scriitoare de prim rang în literatura română. Da, dar chestia asta se întâmpla prin anii optezeci! Acum, însă, în 2010, ce mai rămâne din „Arta conversației”?!

Păi aș zice că romanul ăsta, care acum 30 de ani a părut „genial”, e acum un roman bunicel, fără să strălucească prin ceva deosebit. O să mă întrebați de ce sunt așa dur cu biata carte? Ce mi-a făcut, săraca, de sunt rău cu ea?

Asta în caz că nu întrebați, în clasica gândire: „Cine p. mea ești tu?!”. Aici răspunsul e simplu: sunt unul care a citit cartea. Așa că am dreptul să vorbesc despre ea. Cine îmi dă dreptul ăsta? Eu mi-l dau, bunînțeles. E o țară liberă.

Primul defect: e roman „cu cheie”. Pentru cine nu știe, sau a uitat, așa se scria în comunism: băgai un personaj cu un nume oarecare, dar în el era de recunoscut un individ anume, trăitor în epocă. Așa a făcut și Marin Preda în „Cel mai iubit dintre pământeni” când i-a băgat în carte (fără nume, dar transparent) pe Ceaușescu (personaj pozitiv) și pe Eugen Barbu (negativ). Așa au făcut mulți. Necazul cu metoda asta, a scrisului cu cheie, e că „cheia” moare odată cu indivizii respectivi. Habar n-am pe cine a vrut să „sugereze” autoarea prin personajele Alexandru Bujor (negativ) și Ileana Sachelarie (pozitiv), dar, indiferent cine ar fi fost „modelele” acestor personaje, acum oamenii ăia sunt morți. Și mai rău: sunt uitați!

Al doilea defect: e presărat cu înțelepciuni. A presăra acțiunea cu înțelepciuni e o tentație irezistibilă pentru scriitori, cel puțin pentru cei de atunci. Și pentru mine a fost o tentație la fel de irezistibilă: „Berile de Aur” geme de atâtea înțelepciuni (penibile...) câte am presărat pe-acolo. Acum știu că m-a luat apa, și n-aș mai scrie așa. Atunci însă... n-am putut să rezist ispitei. Dobitoc!

Exemplificare: ca să nu vorbim în deșert, iată o pildă (imaginară) de „a presăra înțelepciuni”; să zicem că un personaj povestește ceva (cum a fost la piață, cum a fost în armată, cum a fost la bordel, etc), și la un moment dat se întrerupe din poveste și începe s-o dea pe filozofeală, să explice el „cum devine chestia”: femeile... barbații... viața... moartea... dragostea... istoria... maturizarea... arta... bătrânețea... Dumnezeu... etc, ați prins ideea. Penibil. Da, dar așa se scria atunci, când nu era internet, să afli imediat ce te interesează! Pe vremea ante-informatică, scriitorii se complăceau în a se juca de-a înțelepții în romanele lor, uitându-și condiția reală: cea de făcători de povești. Nici mai mult, nici mai puțin. Cel puțin din acest punct de vedere, Sven Hassel sau Sandra Brown sunt „mai scriitori” decât Dostoievski!

Al treilea (și ultimul) defect: Ileana Vulpescu își exagerează feminitatea. Eroina ei (Sânziana Hangan), la 40 de ani și cu doi copii, este curtată, iubită și cerută în căsătorie de 8 (opt) bărbați (însurați, burlaci, văduvi, divorțați, vii, morți, nu contează). Bine, știu și eu că visul secret al oricărei femei este „să aibă de unde s-aleagă” și că madam Vulpescu, ca orice scriitor de valoare, își explorează propriile obsesii; dar, totuși, parc-a tras prea tare de ancoră! Nu strica să mai taie coada vulpii...

Al patrulea defect al cărții (ăsta chiar că-i ultimul): e prea lungă! Autoarea nu știa vorba din bătrâni: „Cu cât o carte e mai groasă, cu atât găsești mai multe prostii în ea”?! Păi, generația de scriitori români care a început să publice după 2000 știe lecția asta ca pe Tatăl Nostru!

Da, știu și eu de „Orbitor” și „Derapaj”. Dar, credeți-mă, nu „cărămizile” astea sunt cele mai citite. Chiar dacă sunt (poate!) cele mai bine vândute.

Cum zicea Neagu Djuvara, când visa că lucrarea lui va avea succes: „Da, voiam să fie celebru, dar parcă nici bogat nu strica”. Mare om, mare vorbă!

Ce ziceam? A, da, de Ileana Vulpescu și de cartea ei. Ce să zic, citiți-o, dacă aveți timp destul, într-o vacanță. Dar dacă e să m-ascultați pe mine, mai bine cumpărați „Teodosie cel Mic” sau „Degete Mici” – astea sunt mari romane, nu Arta Conversației!

Ultimul post despre Adrian Marino

Gata, încă un post şi vă las în pace cu Marino ăsta – cred că v-aţi săturat de el ca de mere acre. Da’ ce vreţi acuma: tipul a fost mare în cultura română, care e cam mică de felul ei. Merită şi el nişte răhăţişuri de postări pe blog, păi ce mama dracului!

Stând domnul Marino strâmb şi judecând drept, a formulat (pe când trăia) şi ne-a lăsat cu limbă de moarte problema esenţială în privinţa „sentimentului românesc al fiinţei”. Concret: de ce românii (sau „rromânul” cum zice scumpa noastră preopinentă Aida) sunt atât de plini de defecte? De ce, între alte popoare europene, românii se disting prin uimitorul lor spirit contra-productiv? De ce România e o ţară cvasi-neguvernabilă, iar haosul pare atotstăpânitor? Enfin, de ce acel groaznic „Ils sont admirablement désorganisés” al lui Henri Berthelot, cel mai dur şi mai exact diagnostic al românilor?

Răspunsul lui Marino: datorită profundei ruralităţi încetăţenite în „caracterul naţional” al acestui popor. Mai exact, Marino dezvoltă pe zeci şi zeci de pagini (plictisitoare!) o idee pe care Radu Gheo a expus-o elegant într-un mic eseu de o jumătate de pagină (anul trecut, în Dilema Veche): fundamental, românii sunt ţărani transplantaţi la oraş. Deşi duc o viaţă citadină, reflexele lor sociale sunt funciar ţărăneşti. Pur şi simplu, o problemă de timing: aşa cum „the naked ape” (omul) a evoluat milioane de ani ca fructivor nomad, iar apoi a fost „aruncat” într-o existenţă de carnivor teritorial (cu toate dificultăţile de adaptare care decurg de aici: aparenta nebunie războinică a speciei noastre) – tot aşa, românii au evoluat mii de ani ca „cetăţeni” ai unor mici comunităţi rurale, izolate, primitive; apoi, într-un timp istoric mult prea scurt, au fost „aruncaţi” într-o existenţă citadină, metropolitană, ale cărei reguli de de comportament n-au reuşit să şi le însuşească în mod profund, organic.

Faptul că regimul comunist a procedat la asasinarea celor (puţini) care asimilaseră valorile „burgului”, iar apoi a trecut la repopularea oraşelor cu noi ţărani dezrădăcinaţi, n-a făcut decât să agraveze fenomenul şi să-l facă cu atât mai evident; dar el exista şi înainte de comunism şi-ar fi existat şi fără comunism. Accidentul istoric comunist n-a făcut decât să „scoată la lumină” uriaşul decalaj istoric pe care unele popoare din Est (românii, bulgarii, ruşii, ucrainienii, sârbii) îl au faţă de popoarele îm-burghezite (cu reflexe de orăşeni) ale Europei. Sau, cum zice Radu Gheo: ei sunt deja burghezi, noi suntem încă burgărani (burghezi-ţărani). De aici, drama - vorba unui mare om...

Nu ştiu cum se potriveşte altora, dar pe mine alde Marino m-a citit perfect. Nici picat cu ceară n-aş fi admis că-s bolnav de ţărănie... dar în faţa evidenţei...

Escadrila Albă

Am citit o carte scoasă la Editura Vremea („Escadrila Albă”, de Daniel Focşa, ISBN 978-973-645-303-8), care mi-a plăcut foarte mult, în special pentru informaţia istorică absolut inedită, cel puţin pentru mine: peripeţiile câtorva tinere aviatoare din România, în al doilea război mondial. Fetele aveau pe mână cateva mici avioane de fabricaţie poloneză (!), vopsite iniţial în alb, cu semnul Crucii Roşii (pe urmă le-au re-vopsit în kaki, că ruşii nu respectau convenţiile de la Geneva – ca şi nemţii dealtfel, între noi fie vorba); cu răgăoacele astea zburătoare, fetele au executat sute de misiuni de transport al răniţilor din prima linie. Relatările lor sunt fascinante (aterizări forţate în stepa calmâcă, necazuri cu aviaţia sovietică de vânătoare, poveşti de dragoste cu ofiţerii germani şi români, tragedia „alianţei” finale cu ruşii, ş.a.m.d.), iar ritmul cărţii este foarte alert, dintr-un motiv simplu: autorul se abţine să se bage în seamă. Le lasă pe eroine (aflate acum la vârste de peste 90 de ani: Mariana Drăgescu, Stela Huţan-Palade; sau trecute în nefiinţă: Nadia Russo-Bossie, aka „Rusoaica Albă”...) să povestească, el doar aşează lucrurile cap la cap, şi mai dă ici-colo câte o lămurire, pentru cititorii care nu le prea au cu subiectul (amănunt amuzant: cartea este subintitulată „O istorie subiectivă”! Corect! Că de d-alea „obiective”, sovietice sau americane, sunt sătul până-n gât!). Iar pozele alb-negru, recuperate de prin arhive personale, scăpate cine ştie cum din „iepurările” comuniste, sunt sarea şi piperul cărţii: vă zic sincer că mie mi-au dat lacrimile când le-am văzut!

Lacrimi patriotice, bunînţeles...

Dacă tot nu v-am convins, vin acum cu asul din mânecă: prefaţa e scrisă de Neagu Djuvara, participant el însuşi la respectivul război (campania Odessei). Ei... ?

Jurnalul revoluţiei cubaneze

Recunosc de la bun început: scriu acest post numai şi numai din răutate. Citesc acum una din cele două cărţi lăsate în urma lui de „El Comandante” Che Guevara (cealaltă e „Jurnalul revoluţiei boliviene”), şi grohăi satisfăcut că porcul a murit cum a murit, adică vai de capul lui. Acelaşi sfârşit (ba chiar de un milion de ori mai rău) îl doresc tuturor comuniştilor, dar în mod special celor francezi.

Nu ascund totuşi că nemernicul avea talent literar. Nu cine ştie ce, dar orişicât. Ergo, „Jurnalul” se citeşte cu plăcere, chiar şi de către mine, un maniac anticomunist până la moarte (şi dincolo de ea).

Spicuiesc două pasaje din eroicul război de gherilă purtat de rebelii comunişti în munţii Sierra Maestra din Cuba (păcat de munţi, ei n-au nici o vină):

„Planul nu a putut fi dus până la capăt, pentru că era prea greu pentru oamenii care nu cunoşteau zona şi nu aveau prea multă experienţă. Ramiro şi-a pierdut o parte din oameni în acea noapte şi a ajuns destul de târziu, iar maşina nu a plecat până la urmă, şi la un moment dat, nişte câini au început să latre tare în timp ce trupele noastre îşi ocupau poziţiile.” (pagina 109, capitolul „Atacul din Bueycito”).

„Câteva avioane de recunoaştere zburau pe deasupra, la o înălţime foarte mare, şi, ca să fim siguri, ne-am oprit într-o magazie ca să-i îngrijim pe cei trei răniţi: unul avea umărul sfârtecat de un glonţ, iar vindecarea era destul de grea; celălalt avea o rană la mână provocată de o armă de calibru mic şi cel de-al treilea un cucui în cap, făcut de copitele catârilor din cazarmă care se speriaseră şi loviseră în toate părţile.” (pagina 110, idem).

Ăştia eroi revoluţionari, măi fraţilor capitalişti! Păi dacă nu-i sabotau căţeii şi catârii, comunismul triumfa în lumea întreagă şi praf s-alegea de capitalismul nostru!

Tradiţia critică şi recursul la autoritate

Cele două tipuri de argumentaţie apar în orice discuţie purtată de oameni, la orice nivel: ciorovăială de beţivi, ceartă pasională de îndrăgostiţi, sictiruri reciproce pe bloguri, dezbatere parlamentară sau controversă ştiinţifică. Ca să vezi! Suntem diferiţi, da’ la fel ne luăm la harţă.

Bref: „recursul la autoritate” e vorba aia de seamă, de tipul „aşa a zis cutare!” (Aristotel, Isus, oamenii de ştiinţă britanici, domnul Iliescu, mama lu’ Mădă, etc). O variantă a acestui argument este: „cutare a zis că X. Tu cine eşti, ca să zici că non-X?!”; sau, simplificat: „cine pula mea eşti tu?”.

Tradiţia critică (întâlnită de obicei la copiii foarte mici şi la savanţi) e de tipul „da’ de unde ştii?”, cu varianta (savantă) „lasă-mă să verific”. Acest argument cunoaşte mai nou o adevărată renaştere, prin apariţia dispozitivelor blackberry, care permit „verificarea” în timp real, la cârciumă („stai să mă uit pe wikipedia”). Naşpa e că, în felul ăsta, o discuţie îşi cam pierde din spontaneitate şi farmec; dar, pe de altă parte, câştigă în calitate şi e mai puţin probabil să degenereze în insulte reciproce – ceea ce se întâmplă cam prea des la români.

Mai există, desigur, şi un al treilea tip de argument: îmi place / nu-mi place. Dat fiind că argumentul ăsta nu este discutabil, îl lăsăm deoparte.

Unde vreau s-ajung? Păi vreau să mă explic în privinţa faptului că vorbesc tot mai puţin (şi mai evaziv) la ieşirile cu amicii. Deşi schimbarea mea de paradigmă e pusă pe seama faptului că m-aş fi lăsat de bere (Doamne apără şi păzeşte!), adevărul e că nu-mi mai vine să cârâi la nesfârşit, cu doar două abordări posibile: fie omor discuţia cu blackberry-ul cuiva, fie îndur iar şi iar interogaţii penibile în privinţa identităţii mele („Cine pula mea eşti tu?”).

Mai bine îmi iau bere şi-o beau singur acasă. Măcar mă conversez cu cineva inteligent. Dar mai nou nici asta nu mai ţine, că mă suspectează lumea de alcoolism.

Cum o dai, nu e bine!

Om slab

Am terminat în sfârşit cărţoiul lui Adrian Marino (“Viaţa unui om singur”), în urma cărei lecturi am rămas cu câteva impresii. Puternice, nimic de zis. Le-aş fi scris, dar am dat peste articolul Acest Marino care ne amuză, al lui Cristian Ghinea, şi am renunţat: Ghinea a simţit cartea lui Marino cu mult mai bine decât mine şi a scos un text mult mai clar decât aş fi scos eu. Aşa că renunţ să mă bag în seamă – dacă vreţi să ştiţi ce e cu „scandalul Marino”, citiţi articolul din Dilema Veche şi vă lămuriţi. Dacă nu, nu.

Pe de altă parte, sunt câteva lucruri pe care vreau să le zic. Să le observ, adică. Mai întâi, lipsa totală de umor a lui Marino. Omul ăsta (sorry că eşti mort, maestre, şi nu poţi să te aperi) pare că nici n-a auzit despre aşa ceva – şi doar era român etnic! Incredibil.

Doi la mână, strania lui lipsă de talent literar. De necrezut: un om care şi-a petrecut viaţa scriind! Cum se poate asemenea lucru?! Nu zic că Marino scrie rău sau slab, dar scrie profund plicticos şi repetitiv. Extraordinar de ciudat. Avea dreptate George Călinescu, fostul lui maestru: „De ce nu te-ai făcut dumneata inginer?”.

Alt lucru care m-a izbit, pe mine personal: citind cartea asta, realizez pe de-a-ntregul că armonia între oameni (ca să nu zic „pacea”) nu are nici o şansă. Sunt de acord cu toate, cu absolut toate ideile politice, sociale, economice şi istorice expuse de Adrian Marino – şi cu toate astea omul îmi e total dezagreabil. Caracterul lui îmi face silă. Probabil că pe el l-ar fi făcut să vomite caracterul meu, entre nous fie spus. Îi admir viaţa, voinţa, încrederea în sine, puterea de muncă, curajul de a fi singur împotriva tuturor, dispreţul pentru funcţii, pentru bani şi pentru „recunoaşterea oficială”, patriotismul lui foarte special, greaţa pentru naţionalismele de orice fel (român, maghiar, francez, american), cerbicia cu care şi-a apărat ideile proprii (atât împotriva comuniştilor români cât şi a celor francezi), nereliogizitatea, iconoclasmul înrăit, „maestrofobia”... şi totuşi omul ăsta nu mi-ar fi fost niciodată prieten. Iar ura iraţională cu care îl urmăreşte pe Gabriel Liiceanu de-a lungul a 526 de pagini (cât are cartea) spune multe.

Concluzie: un om puternic e totdeauna foarte singur. Pentru că nu admite egali, ci doar supuşi, sclavi, admiratori, elevi, subordonaţi. „My way or highway” pare să fie deviza caracterelor puternice. Cam trist, dar când te crezi unic, asumă-ţi singurătatea.

Concluzie doi: eu sunt un om slab. Chiar foarte slab! Iar judecând după numărul de prieteni, cel mai slab.

Comparatista se întoarce

Prietenul nostru, colegul nostru, dragul nostru Stele demonstrează iaraşi cât este de mărunt, meschin şi obtuz: ce-a înţeles el din povestea cu Luana comparatista?

El a înţeles următoarele: că omul care vine din Germania şi spune că-i o ţară admirabilă (prosperă, curată şi bine administrată), nu „se laudă” (cum am zis eu), ci „spune adevărul”. Incredibil!

Cum poate fi cineva atât de pigmeu, explicaţi-mi şi mie? Adică eu, în mintea mea ceţoasă şi patriotardă, susţin că România e mai prosperă, mai curată şi mai bine administrată decât Germania... ?! Asta a înţeles el din câte am zis eu acolo, străduindu-mă (cu succes limitat, se vede) să fiu cât mai exact în diagnostic?!

Bravule, batrânule şi inocentule meu amic, nu asta am spus. Altceva am spus. Anume, că majoritatea discuţiilor între doi oameni nu au ca scop schimbul de informaţii, ci stabilirea unei ierarhii. Care dintre cei doi ocupă o poziţie socială mai înaltă, care e „mai alfa”. Ăsta e scopul majorităţii discuţiilor. Cunosc foarte puţine excepţii de la această regulă, dintre care cea mai cunoscută e prietena noastră colega noastră doamna Adinescu: discutând (ceva, orice, nu contează), ea încearcă totdeauna să afle de la interlocutor informaţii – personale, generale, utile, bârfe simple, orice – şi nu să arate cât e ea de alfa. Pe scurt, Adinescu preferă să discute ca o negustoreasă şi nu ca o boxeriţă. Bravo ei, o văd ca pe un model de urmat.

Repet: din punctul meu de vedere, oamenii sunt o specie inteligentă, nimic de zis, dar în fond o specie animală ca orice altă specie animală a planetei. Cu pachetul de instincte pe care îl are fiecare specie. Fiind o specie gregară, şi noi avem în pachetul de instincte acest principiu fundamental: statutul social trebuie permanent apărat şi, pe cât se poate, permanent îmbunătăţit. Adică eu, ca beta, mereu îl atac pe gama şi mă apăr de alfa (sau invers, dacă sunt în ascensiune socială). Ce e aşa de greu de înţeles, Stele dragă?

Şi be mic: nu mai confunda lăudăroşenia cu minciuna. „Eu nu mă laud, eu spun adevărul” – am auzit fraza asta de la zeci de proşti care făceau spume la gură lăudându-se. Unii minţeau, alţii nu: pus şi simplu, repetau la nesfârşit unele adevăruri (despre ei înşişi) care îi avantajau, care îi puneau (credeau ei), în lumină bună, într-o poziţie dominantă.

Dominantă pe dracu’. Statutul nu-l obţii dând din gură. Sau dând-o pe grafomanie, după vorba ta.

Lorelei, un roman de fix doi lei

Pare rău c-o spun: „Lorelei” a lui Ionel Teodoreanu este pur şi simplu o caricatură de roman. Ăsta-i adevărul, chit că e o carte încă citită, iubită şi bine vândută, aproape ca „La Medeleni” (marea lui lovitură, şi singura cu valoare literară). Dat fiind că mie nu mi-a plăcut deloc, am să fac ceea ce eu nu fac niciodată cu romanele: am să vă povestesc acţiunea.

El, personaj prost realizat: înalt, 40 de ani, tânăr la faţă, dar cu părul alb – Richard Gere, ce să mai vorbim. Scriitor, profesor universitar, burlac. Succes devastator la femei, deşi el nu le bagă în seamă (!). Aţi recunoscut deja reţeta, e personajul tipic de vrăjit adolescente. Autorul care-l bagă la înaintare merge la sigur.

Ea, personaj ceva mai binişor făcut: adolescentă care se autosuspectează de talent literar, confirmat deocamdată de nimeni. Ea dă bacalaureatul cu El, care se indrăgosteşte de Ea (pam, pam!). Se căsătoresc şi sunt fericiţi. Wow.

Se bagă pe fir cea mai bună prietenă a Ei, care semnează Lorelei. Ăsta e tot clou-ul poveştii. Prietena semnează scrisorelele de amor, dar cea care le scrie este de fapt Ea, care în felul ăsta îşi seduce propriul soţ. Evident, El fiind bărbat, deci tâmpit, se îndrăgosteşte de Lorelei (adică de prietenă) şi-o ia şi de nevastă, după ce Ea moare de inimă rea (de apendicită, dar noi, fiind deştepţi, citim printre rânduri). În final, prietena (falsa Lorelei) îl înşală pe El, care se sinucide (nu fiindcă e înşelat, ci fiindcă află cine era Lorelei). Tragic, nu?

Acum, întrebarea este: de ce această varză de roman a avut şi are atâta succes? Cred că răspunsul e din categoria „Sandra Brown”: fetelor, nu disperaţi, dragostea (adică DRAGOSTEA!) există. Tot ce aveţi voi de făcut e să staţi cuminţi pe bucile voastre şi s-o aşteptaţi. O să vină sigur, uite-o aici după colţ! Şi e dragoste d-aia greaua, nu jucărie – dacă vă înşală fie şi cu gândul, El moare! Oh, este tragic, dar cât de adevărat!

Îhî. Are dreptate şi Costi Rogozanu ăsta, deşi altfel debitează măgăreli cu sacul; dar zice că „clasicii” literaturii, ai oricărei literaturi (şi cu atât mai mult ai celei române, care n-are nici 100 de ani) sunt treptat depăşiţi de scriitorii contemporani. Să dea dracu’ dacă n-ai perfectă dreptate, băi Costi!

Nu v-am convins? Lasă că scriu eu şi despre ăştia de acum, şi atunci o să vedeţi despre ce-i vorba!

SMS-uri de Paşte

În afară de mămăligelile obişnuie, alea cu pace, lumină şi iubire, de Paştele ăsta am primit şi câteva SMS-uri mai de Doamne-ajută, al cărui top five îl dau mai jos:

1. Dumnezeu să te ierte, că eu nu mai pot! (Samo)
2. Adevărat a-nviat! Allah Akbar! (Erick)
3. Dă-mi voie să-ţi răspund cu tovărăşescul „Am fost informat”! (Alex)
4. Donc tu te moques de moi. Quelle histoire! (Cristi Samoil)
5. Tru băi Mihaie (Pavon)

Cum să fii câine

Vă semnalez un fragment de text oleacă genial: „Am întâlnit oameni de toată isprava, intelectuali finuţi sau băieţi de cartier, tipi gata oricând să se declare „câini până la moarte”. Pe bune, deşi mulţi ni-s prieteni, tot nu-i înţelegem. Obiectiv, da, ne dăm seama că în Ştefan cel Mare au fiinţat nişte jucători absolut lăudabili.[…]. Ei, tocmai d-aia, subiectiv, e greu de priceput: cum să ţii cu clubul Miliţiei şi Securităţii, în comunism, şi cu clubul unor învârtiţi ai tranziţiei, în capitalism?

Riscăm o ipoteză. Mulţi fani de-ai lui Dinamo (ăia de calitate, nu tâmpiţii de la peluză) se imaginează în rolul personajelor negative din anumite filme. Ştiţi genul – ăia care din ce-s mai negativi, din aia devin mai simpatici. Trebuie să fii cu adevărat un tip dur pentru a ignora toată antipatia adunată în jurul tău. Trebuie să fii o persoană specială pentru a-ţi asuma riscul de a iubi o echipă urâtă de majoritatea muritorilor români. Trebuie să ai o minte dialectică pentru a împăca parafrazele după Platon, Ţuţea şi Vulcănescu ale lui Cornel Dinu cu panseurile adânci ale lui Cristi Borcea şi Vasile Turcu. Da, trebuie să fii câine.”

Acesta este un fragment de text din articolul domnului Viorel Moţoc, „Mîine pînă la moarte”, publicat în Academia Caţavencu, numărul 9, 3-9 martie 2010, pagina 20.

Viaţa unui om singur

Citesc în disperare volumul postum de amintiri al lui Adrian Marino, „Viaţa unui om singur”. Desigur, m-am apucat de carte din motive strict egoiste, sperând să aflu scandaluri din aşa-zisa „lume literară” din România, dar mai ales vreun pont-două despre cum să acced în această cloacă (visul meu dintotdeauna: scriitorii îşi petrec viaţa bând, bârfind şi spionându-se unii pe alţii. Mi se potriveşte ca o mănuşă, ăsta este exact caracterul meu!).

Până acum nu sunt cu nimic dezamăgit, aş zice doar un pic surprins de lipsa de talent scriitoricesc a autorului (oricum, el dispreţuieşte profund „talentul”), precum şi de rigoarea cu care îşi duce ideile până la capăt. Idei reci şi seci, dar de necontrazis. Există şi un capitol fascinant, al 24-lea („Altă Românie”), în care Marino reuşeşte un tur de forţă în cel mai pur stil Aida B, descriind cu lux de amănunte defectele „caracterului naţional” al românilor. Impresionant, un adevărat rechizitoriu. Îmi permit totuşi să nu fiu de acord cu el decât în procent de, să spunem, cel mult 60%. O să revin ulterior asupra subiectului, după ce termin cartea (mai am două capitole).

Iată şi un citat, care mă priveşte direct: „O ţară în care dacă începem în tragedie, terminăm totdeauna şi cu certitudine în derizoriu, parodie şi băşcălie. O înclinare naturală cvasimorbidă spre denigrare, calomnie şi bârfeală. O furie demolatoare mereu refulată ţâşneşte, parcă prin toţi porii, când nici nu te aştepţi. Stilul băşcălios de mărunt golănaş de periferie al lui Mircea Dinescu, Academia Caţavencu, în ansamblul său, ilustrează foarte bine acest „specific naţional”. Amuzant, uneori, pentru o clipă, el este odios în esenţă. Fiindcă poluează şi trivializeată totul. Terfeleşte toate valorile, bagatelizează toate intenţiile bune.”

Maestre Marino, dumneavoastră sunteţi mort de.un cincinal, dar să-mi permiteţi să vă dau replica, că d-aia sunteţi om de litere. Spuneţi că nu de băşcălie are nevoie România, ci de construcţii literare solide. Nu e nevoie de Berile de Aur, e nevoie de Biografia ideii de literatură. Eu zic că e nevoie de toată lumea. Şi de dumneavoastră şi de de-alde mine. O cultură vie are nevoie şi de produse de larg consum, şi de mari opere de sinteză.

Şi mai e ceva: fiecare să facă ce ştie mai bine. Dumneavoastră scrieţi o lucrare în şapte volume, pe care o consultă oamenii la bibliotecile de specialitate. Eu scriu o cărţulie de nici 100 de pagini, pe care omul o cumpără din gară şi o uită-n tren, la coborâre. Corect. Dar dacă Adrian Marino ar fi scris un roman umoristic, l-ar fi scris prost. Nu râdea nimeni. Dacă Mihai Buzea scrie o operă de sinteză, ar râde şi curcile.

Ergo, lăsaţi-l pe Buzea cu micile lui glumiţe de autobază, şi acoperiţi dumneavoastră rafturile bibliotecilor cu lucrări de sinteză. Altfel ne călcăm pe picioare şi nu s-alege nimica. Nici că-că, nici că-că!

Paradoxul lui Epimenide

Redeschidem nerăbdători „dosarul Aida”, că şi aşa am lăsat-o destul în pace, e cazul s-o mai zgâlţâim niţel, că poate i s-o fi făcut dor de noi!

Ergo, ne amintim de Paradoxul lui Epimenide cretanul, care a zis „Toţi cretanii sunt mincinoşi” (evident, marea şmecherie a „paradoxului” e că nu se poate distinge între fals şi adevărat; mare chestie!). Şi retorcăm la rândul nostru: românca Aida a zis că românii sunt varză (inclusiv mincinoşi). Minte ea sau spune adevărul?!

Încheiem: sus Aida, că-i subtilă, jos Epimenide, că-i tolomac! Vom reveni într-un post ulterior (tot anti-Aida, evident).

Prin grija AFC-ului...

Comparatista

Iată că după aproape o lună de pauză, am revenit pe blog. Nu că aş avea ceva de spus (ca de obicei, n-am!), dar ca să am satisfacţia de a vitupera: „Credeai c-am murit, neică?!”.

Bun, acestea fiind zise, să trecem la subiect: azi, mentalitatea comparatistă. Am vrut iniţial să botez acest post „Femeia comparatistă”, până mi-am dat seama că, de fapt, bărbaţii împărtăşesc din plin acest model de gândire. Doar că îl aplică la alte sfere de interes.

Concret, e vorba de psihoza „fostul meu prieten era mai cu moţ decât tine”. Evident, formularea asta e tipic feminină, şi mai mult, aparţine femeilor care gândesc puţin şi în scheme simple. Femeile ceva mai deştepte şi bărbaţii gândesc de foarte multe ori după acelaşi tipar, dar formulează ceva mai elaborat. Iar când e vorba de altceva decât de fosta relaţie, poţi fi chiar indus în eroare, în primă fază.

Exemple: se întoarce un amic (să zicem) din Germania şi începe un mega-discurs comparatist între situaţia de acolo şi cea din România: „păi autostrazile lor... faţă de gropăciunile noastre... etc”; „curăţenia şi punctualitatea lor... faţă de jegul şi nesimţirea de la noi... etc”; nu mai continui pentru că toţi cunoaştem foarte bine astfel de diatribe, unii din auzite (ca mine), alţii din vorbite (ca voi). Mereu şi mereu, ascultând genul ăsta de trăncăneală, mă întrebam: da’ omul ăsta CHIAR nu observă că plictiseşte? Că pe nimeni nu interesează limbile pe care le dă el pe curul neamţului?!

Am asistat la o filipică asemănătoare la o fată care venea din China. Am auzit-o şi de la unul care fusese prin Moscova. Nu mai spun de extazele cocalarilor care se-ntorc de la Istanbul. Sau din Grecia. Sau îmi amintesc (fără nici o plăcere) de o fostă iubită de-a mea, care-l ridica ritualic în slăvi pe fostul ei prieten („un om excepţional, din toate punctele de vedere”). Dar despre ce este vorba, de fapt?

În final, cred că m-am prins. Mesajul esenţial este: „eu am avut acces la o realitate superioară, la care tu n-ai avut acces, şi nici n-o să ai vreodată”. Şi ce-i cu asta?! Păi, e: cele mai multe „discuţii” dintre doi oameni nu sunt schimburi de informaţii sau de idei, ci „dueluri” de poziţionare. Adică io stau de vorbă cu tine nu ca să aflu ceva, ci ca să te conving că eu ocup o poziţie socială mai înaltă decât a ta. Exact ca animalele: când doi câini se întâlnesc, se mârâie şi eventual se şi bat, până când stabilesc clar care are poziţia dominantă şi care are poziţia subalternă. Şi animalele gregare (câinii), şi animalele teritoriale (pisicile, de pildă) recurg la asemenea conflicte de „clarificare ierarhică”. Şi noi, oamenii, din păcate. Care, tehnic vorbind, suntem atât dihănii gregare cât şi teritoriale.

Ergo: dacă „instanţa” mea reprezentativă (fostul prieten, actuala maşină, un zbor la clasa Business, o vacanţă la Dusseldorf, o cină la restaurantul japonez, salariul, etc), e mai grozavă decât a ta, atunci eu îţi sunt superior ţie şi tu trebuie să recunoşti asta. Dacă tu gândeşti ca mine, foarte bine, am câştigat. Dacă însă tu nu dai doi bani pe toate jucăriile mele („instanţele” de mai sus), eu rămân de prost. Şi mă enervez.

Ce pot face? Să-mi schimb mentalitatea comparatistă? Şi să rămân fără reperele mele de cocalar?!

Mai bine crăp!

p.s. La mulţi ani, Luana.