Desi am fost pe munte, totusi am votat

M-a invatat un baiat mai destept: "Daca chiar vrei sa mergi la vot, nu trebuie musai sa ajungi in Bucuresti, poti vota si in Predeal"; asa ca am cautat scoala din Predeal si am votat si eu, ca tot europeanul responsabil (pai nu?!).

Am votat ce se vede, din motivele expuse anterior.

Despre homofobie

Am vazut azi doi joggeri prin parc, care intr-un moment de singuratate (asa credeau ei, dar eu ii observam cu ochiu-mi vulturesc) au executat o tandra strangere de mana. Gestul nu putea fi gresit interpretat, asa ca n-am avut probleme de decodare, dar primul gand care mi-a bubuit in minte a fost: “Ie-te-ai dracului nenorociti!”.

E futil sa precizez ca cei doi joggeri erau baieti, da?

Intrebarea este: de ce-am avut eu asemenea gand?! Ca doar ma dau mare anti-homofob, ma iau in clont cu toti amicii! Totusi, prima reactie a fost identica cu cea pe care-ar fi avut-o ei.
Sincer, nu stiu sa explic de ce am gandit asa, din moment ce convingerile mele sunt exact opuse: “Foarte bine, sa se iubeasca si sa fie fericiti! Cu ocazia asta raman mai multe fete singure, ceea ce nu-i rau deloc!” (regret daca par meschin, dar asta e adevarul adevarat – de ce sa-mi fie tarsa sa-l exprim?!).
Numai ca una gandeste omul cu capul si alta gandeste cu stomacul. Ergo, daca eu am avut asemenea gand, atunci homofobia e “normala”, in sens de prim impuls? Si daca da, ia sa vedem, de ce?

In primul rand, din cauza experientei personale: mai toti am avut parte, in prima tinerete (adolescenta, ma rog: intre 13 si 19 ani) de diverse “atentii” si tentative din partea homosexualilor, unele pecuniare, altele (cvasi)violente, iar altele de tip “texte” – dar toate penibile si frustrante: pai d-aia alergam io dupa fete, ca sa alerge homosexualii dupa mine…?! Nasol!

In al doilea rand, regimul trecut (ala care cica a cazut in 1989, dar de fapt a durat pana in august 1991 – explicatii intr-un alt post) considera homosexualitatea ca pe o infractiune (nu vreau sa ma gandesc ce patimea un amarat bagat la zdup pentru asta, intre “hetorosexualii” din celula!). Asa ca, vrem nu vrem, avem clar in cap ideea ca e ilegal sa fii homo. O tampenie, evident, dar cand ma gandesc cati oameni cred ca ar trebui sa fie ilegal sa fii ungur in Romania… mai bine nu ma gandesc!

In al treilea rand, religiile monoteiste condamna net homosexualitatea (doar p-aia masculina, p-aia feminina nu! Cred ca n-auzisera de asa ceva, pe vremea lor…), iar cum 97% dintre cetatenii Romaniei se declara “persoane religioase”, e clar care-i concluzia. Pe de alta parte, am cunoscut eu o martora a lui Iehova, care era “pe invers”. Deci, se poate!

In al patrulea rand si cel mai important, daca intr-o discutie nu iti afirmi raspicat homofobia, risti sa lasi sa se creada ca “esti de-al lor”. Asa se ajunge la situatii de-a dreptul bufe, cand toti baietii de la masa zbiara unii la altii, cu ochii iesiti din cap, fiecare dandu-se cel mai mare homofob. Ma intreb de ce gagicile nu se pun si ele pe zbierat, ce, ele nu pot fi suspectate de lesbianism, daca tac din gura?!

In al cincilea si ultimul rand, homosexualii nu se pot reproduce, si asta presupune ca trebuie sa existe prin “recrutarea” celorlalti; pe de alta parte, nici un cuplu care face copii nu doreste ca ei sa nu faca nepoti, la randul lor (e vorba intr-un fel de o “asigurare de viata”, neh? Cine ma hraneste la batranete – asta daca n-am norocul sa fiu bogat, dar cati ajung bogati la sfarsitul vietii?). Ergo, simpla existenta a homosexualilor pune presiune pe sansele unora dintre hetero de a deveni bunici. Si, daca-i cunosc eu bine pe romani, nici nu le trece prin cap sa-si incheie viata intr-un azil! Nu, domnule, vrem sa murim cinstit, in sanul familiei!

p.s. domnule, toate chestiile astea le inteleg, ca d-aia am cap, nu ca sa nu-mi ploua-n gat; dar p-aia cu manifestatiile si defilarile n-o pricep deloc: nu e evident ca sunt contraproductive, ca mai rau isi fac? Sau poate e aici o chichita si n-o vad io…?!

Da' eu cu cine votez?

Intrebarea este: da, bun, ma duc si votez, dar cu cine anume?! M-am uitat pe listele alea si am ramas tablou!

Singurii care imi plac sunt liberalii, dar astia au pus-o cap de lista pe Norica Nicolai! Ce-a fost in mintea voastra, mai baieti? Cum sa ii castigati pe oameni cu asemenea "cap de coarda"...?!

Alti candidati ar fi: taranistii, democratii, ungurii, peremistii, comunistii de la psd (cu ai lui voiculescu, impreuna, bot in bot, ca siamezii), doi independenti (Pavel Abraham si cu aia mica a lui tati), plus o surpriza numita "Forta Civica" (n-am auzit niciodata de astia!). In conditiile astea, cu cine naiba sa votez, ca zau daca am ce alege!

Ma duc si ii votez pe unguri. Nu sunt eu in stare sa le pronunt nici numele, dar nu conteaza: pai nu sunt ei obsedati de drepturile minoritatilor?! Poftim, si eu sunt minoritate, sa se bata pentru drepturile mele! Sa se duca in Parlamentul European si sa bata cu pumnul in masa pentru minoritarul Mihai Buzea: pai, intr-o tara in care 97% dintre cetateni se declara "religiosi", restul de 3% sunt minoritari rau de tot!

Na, ca acum mi-am adus aminte: o sa fiu pe munte, votez numai daca ajung la timp. Daca nu, nu - dar, oricum, am avut intentia, neh?

Iar votez!

”Ce, ma, iar te duci la vot, ca sa te dai smecher?”: aud vorba asta de la mai toti amicii, care si-au facut un punct de onoare in a nu vota niciodata. Ideea lor ar fi ca votul e o treaba de pensionari si de catelusi politici, nu de oameni seriosi, ne-manipulabili. Cu tot respectul pentru amicii mei, sunt de alta parere, si iacata-ma ca ma explic. Prin exemple, ca de obicei.

Ma intalnesc cu o cunoscuta, proaspat divortata, care imi spune: ”Pai ce, d-aia m-am maritat eu, ca sa gatesc si sa spal vase?! Ma maritasem pentru dragoste, nu sa fac pe masina de spalat!”. Carevasazica, doamna ar fi vrut numai beneficiile casniciei, fara nici o obligatie!

Ma intalnesc cu niste amici, fani ai echipei Dinamo Bucuresti (ma rog, gusturi!). Il injurau pe nu stiu cine, din conducerea clubului, si m-am hazardat sa emit si eu o parere, dar am fost pus la punct in mod nemilos: ”Tu n-ai dreptul sa vorbesti, ca n-ai nici o treaba cu echipa!”. Dur, dar adevarat: nu aveam dreptul la cuvant. Privilegiul de a injura imi era refuzat, si pe buna dreptate.

Ei bine, ati inteles deja ideea: ma duc la vot, de fiecare data, nu pentru a ma da smecher, ci pentru a-mi pastra dreptul de a injura. Daca nu m-as duce, as fi ca doamna de mai sus: imi place sa traiesc in democratie, dar fara vreo obligatie. Adica, pentru cei carora le e indiferent in ce sistem politic traiesc, e de inteles sa nu voteze; dar pentru mine, care pot face comparatia, democratia e ceva asumat, nu conjunctural.

Cand traiam in dictatura, ma uitam la democratie ca la alta minune, si mi se parea ca e o sarbatoare fara pauze. Acum pricep ca nu e deloc asa, dar ca oricum e cel mai putin prost dintre toate sistemele politice. E drept ca sunt si multe vase murdare de spalat (Corneliu Vadim Tudor, exemplul viu), dar merita, per total. Alternativa e cu mult, cu mult mai naspa!

Nota explicativa

In legatura cu postul precedent, mi s-a reprosat ca “treaba ta e sa scrii pe blog lucruri destepte si frumoase, nu sa injuri ca un porc!”. Am de zis urmatoarele:
Nu am injurat, ci am reprodus o injuratura extraordinara, citand si sursa (adica n-am plagiat, nu mi-am atribuit-o).
Cum e pamantul pentru agricultor, asa e pentru un scriitor limba in care scrie. Eu inca aspir la statutul de, dar totusi limba e “pamantul” care ma hraneste, chiar si intr-un mod modest, in munca asta de copy. Ergo, treaba mea e sa sucesc limba romana in toate felurile, si crucis si curmezis, incercand sa storc din ea chestii noi, inedite… si destepte. Iar injuraturile sunt parte integranta a oricarei limbi (in special a romanei!): sunt primul lucru pe care-l invata un copil cand ia contact cu alti copii, vorbitori nativi (credeti-ma, ca stiu ce spun). Chiar daca nu ar fi asa, o injuratura e un fenomen de limba, si ca orice altceva, si acesta trebuie studiat si explorat. Daca tot ceea ce exista face obiectul curiozitatii umane, de ce injuraturile nu ar trebui studiate de filologi?!
Iar aceasta injuratura, in particular, e o capodopera. Stiti ce vrea un sef de creatie de la copy-ul lui, cand ii cere un slogan? “Sa fie simplu & concis & clar & surprinzator! Sa zica toti “Wow, si io m-as fi putut gandi la asta!” – si, daca se poate, sloganul tau sa devina folclor, sa intre in limba: aminteste-ti de Just Do It - si treci la treaba!”. Daca as fi fost un copy de exceptie (dar nu sunt), as fi fost mandru sa-mi adaug in portofoliu aceasta injuratura!
In ultimul rand, intentia mea a fost cu mult mai modesta: am dorit sa atrag atentia asupra unei carti extraordinare, "Racani, pifani si veterani" un volum coordonat de Radu Paraschivescu, singura carte ce raspunde (in opinia mea), acelei eterne nedumeriri a femeilor: “Daca barbatii sufera atat de mult in armata, pe cat zic ei, de ce povestesc apoi toata viata despre stagiul militar, de parca ar fi fost cine stie ce…?!”.
Raspunsul la aceasta intrebare, intr-un post ulterior.

Injuratura hors concours

Sa-mi bagi p.-n ma-ta!

(sursa: amintirile din armata ale d-lui Cristian Tudor Popescu)

Arta de a bea bere

Am primit “mustrare scrisa” (pe mess, buninteles): “Ba idiotule, tu crezi ca ma f. pe mine grija de basarabenii tai? Ce treaba are, ma, “Berile de Aur” cu problemele lu’ basarabenii astia, mai da-i in p. mea?! Baga-ti mintile in cap, fa-ma sa rad, ca d-aia intru pe blogul tau de c.!”.

Nu stiu daca am meritat pe deplin mustrarea, dar simt nevoia sa ma explic, minimal: am citit pe net ca in aprilie, la Chisinau, “revolutionarii portocalii” au reusit sa tina legatura (intre ei si cu lumea larga) prin Twitter, dupa ce securistii lui Voronin le taiasera accesul la retelele de telefonie mobila. Am fost curios cum e cu twitterul asta, asa ca am incercat sa aflu ce si cum, dar nereusind (tehnologia ma depaseste ca intotdeauna), mi-am varsat necazul pe ceea ce stiam, si anume “problemele lu’ basarabenii”.

Ergo: da, blogul se numeste Berile de Aur si ar trebui sa-si merite mai mult numele. Doar ca de o vreme (vitrega!) stau mai slabut cu berea, si de aici – drama!
In privinta artei de a bea bere, putina atentie, va rog: o bere reusita se bea alaturi de un factor de remotivare. Sa ma explic (prin “o bere” vom intelege, buninteles, “o sesiune de baut bere”!).

Ideea ca e intr-un grup uman exista totdeauna o tensiune sociala, mare sau mica: atunci cand grupul e proaspat format, tensiunea e mare; cand grupul are in urma o istorie comuna, tensiunea e mai mica, dar nu cu mult mai mica. Cauza acestei tensiuni e de natura animala, probabil, si anume imprecizia ierarhiei (nu stii exact cum sa te raportezi la cei de langa tine, daca esti mai sus sau mai jos decat ei pe scara sociala).

Factorul de remotivare e acel lucru (sau persoana) care abate atentia intregului grup de la tensiunea sus-pomenita; poate fi orice, dau cateva exemple: un meci de urmarit la televizor; cineva care canta la ghitara; un foc de tabara care trebuie intretinut (sau si mai bine, un gratar pe care se frige carnea); un joc de carti sau o partida de table (pe care s-o chibiteze toata lumea); o punga cu seminte din care mananca toti, scuipand cojile; un “povestas” deosebit, cineva care capteaza atentia intregului grup; etc (nu-mi mai vin in minte alte exemple).
Esential e ca factorul de remotivare sa nu fie berea in sine! E foarte important – daca tensiunea grupului e disipata prin bautul de bere, atunci se bea foarte repede, iar tensiunea creste, in loc sa scada (din cauza alcoolului berii, asa slaba cum e ea). Efecte: daca esti slab de intestine, ajungi pe buda cu diaree (si pe urma fuga acasa – sa nu-mi ziceti ca asta e o bere reusita!); daca esti slab de stomac, ajungi la buda si versi tot din tine (la fel); daca esti slab de creier, te imbeti si sari la scandal cu cei din jur (iti mai iei si peste cocoasa – nici asta nu e o bere tocmai reusita…).

Concluzii: incearca sa bei bere cu un grup vechi, sudat, cunoscut, cu o ierarhie cat de cat stabilita; incearca sa aveti la indemana un factor de remotivare; daca nu aveti, si singurul factor posibil e berea in sine, incearca sa bei cat mai incet, si mai ales, adu in discutie subiecte neutre (altele decat fotbalul, politica si prostia celor de fata, cu exceptia ta!).

Daca, totusi, nu-ti iese nimic, n-ai decat sa ma chemi pe mine, pe post de factor de remotivare!

Un mic URSS: Transnistria

Aici treaba e cu mult mai simpla: din anumite motive, rusii nu s-au impacat niciodata cu pierderea Basarabiei (intreg spatiul dintre Prut si Nistru) in favoarea Romaniei (a treia unire, cea din ianuarie 1918). Au incercat mai intai cu invazia armata, dar n-aveau forte suficiente si au fost de fiecare data respinsi, inapoi peste Nistru; au incercat pe urma figura cu “miscari spontane antiromanesti” (rascoala de la Tatar-Bunar, de pilda) dar nici asta n-a mers.

Asa ca au organizat “Republica Autonoma Moldoveneasca” in cadrul Republicii Sovietice Socialiste Ucrainiene, ea insasi parte din URSS. Cu asta au impuscat doi iepuri: au tinut permanent Romania sub presiune (pentru ca, evident, “autonomii” moldoveni de peste Nistru doreau – spontan! – unificarea cu moldovenii de dincoace de Nistru, adica cu Basarabia). Dar in acelasi timp au tinut Ucraina sub presiune, bagandu-i in coasta aceasta enclava obedienta doar Moscovei, nu si Kievului.

Desteapta miscare, fie vorba intre noi… !

Despre cum a oscilat favoarea Moscovei, cand inspre ucrainieni, cand inspre “transnistreni”, e o poveste intreaga, fascinanta dealtfel: ba le lasau alfabetul latin, ba li-l luau inapoi si ii treceau la chirilic, dupa care ciclul se relua. Incai, nu se plictiseau!

Dupa razboi, URSS a lipit Transnistria de Basarabia si asa a aparut “Republica Socialista Sovietica Moldoveneasca”. Pe Nistru, la Tiraspol, a fost construit un mare baraj si o centrala hidroelectrica de mare putere, dar cu toate dotarile pe malul stang! Si tot acolo a fost amplasata si toata industria noii republici. Asta insemna ca republica Moldova avea capitala politica in stanga Nistrului (la Chisinau), dar toata forta industriala si comerciala in dreapta, la Tiraspol. Isteata treaba!

Cand Moldova s-a declarat independenta, in 1991, s-a trezit intr-o situatie de mare cacao: fara iesire la mare, fara vreo capacitate de productie (nici macar current electric!), fara armata si fara prieteni. Sa tot guvernezi, in conditiile astea. Io unul ma mir ca inca exista Moldova ca stat!

Chisinaul n-a controlat niciodata malul stang al Nistrului, desi a tot incercat, pana cand s-au suparat comunistii de la Tiraspol si s-au pus cu bataia pe ei (razboiul civil din republica Moldova). Dupa care s-au declarat frumusel independenti, si au lasat Moldova saraca lipita planetei, fara nici o productie proprie, afara de vin (dar asta nu era cumparat decat de Rusia! Asa ca Moldova a inceput sa joace dupa cum i se canta de la Moscova, ca n-avea de ales).

Si romanii unde sunt, in toata ciorba asta?! Pai aia e, ca nu prea sunt! Patru lucruri i-au tinut pe tusa:

unu, in vestul Ucrainei era o minoritate romaneasca de circa 800.000 de oameni (un popor intreg!), ramasi acolo inca din evul mediu; deci, o baza etnica pentru “republica autonoma moldoveneasca” a existat in mod real;

doi, administratia romaneasca in Basarabia, intre 1918 si 1940, a fost extraordinar de proasta, corupta si incapabila, si-a lasat amintiri foarte neplacute locuitorilor (un singur pod de cale ferata traversa Prutul, intre Iasi si Chisinau, si ala era facut inca de pe vremea tarului!); deci, basarabenii nu-i iubesc deloc pe guvernantii romani, din motive istorice;

trei, intre 1941 si 1944, romanii au organizat si ei o “Transnistrie” proprie, pe teritoriul dintre Nistru si Bugul de Sud; numai ca au folosit-o pentru exterminari de evrei, tigani, comunisti si ucrainieni! Va dati seama cam ce amintiri au localnicii de acolo despre Romania…

patru: in singurul moment istoric cand chiar ar fi putut ajuta Moldova, Romania n-a miscat un deget: pai in 1991 eram condusi de Iliescu, care ii ciugulea din palma lui Gorbaciov! Ce sa-i ajute Ilici al nostru pe “independentii” de la Chisinau…?!

Ergo: da, Scame, Transnistria e o fictiune, dar localnicii nu o vad asa: ei urasc Romania, urasc Moldova, urasca Ucraina, si singurul lor vis e sa intre in componenta Federatiei Ruse, intocmai ca exclava Kaliningrad; daca aia au putut sa fie rusi, transnistrenii de ce sa nu poata? Ei sunt mai prosti, sau ce?!

Basarabia si Noaptea Muzeelor

O alta amintire de la Noaptea Muzeelor, de data asta de la Muzeul Hartilor si Cartii Vechi: stiam eu cate ceva despre Basarabia, dar acum m-am convins!
Ca structura, bucata asta de pamant dintre Prut si Nistru e facuta din doua “piese”: o zona de dealuri inalte, calcaroase, impadurite si pline de vii si livezi (jumatatea de nord); si o zona foarte joasa, de campie plata, cam malstinoasa (jumatatea de sud).
Ei bine, pe aproape toate hartile din muzeu (99% dintre ele), jumatatea de sud apare ca o alta tara fara de jumatatea din nord! Nordul asta apare integrat Moldovei medievale (iar acum Republicii Moldova), in schimb sudul apare ca foarte plimbaret, intre stapani diferiti: Hanatul Crimeii, Valahia, Moldova lui Stefan, Turcia, Rusia, Romania, iar Rusia, iar Romania, iar Rusia, si acum Ucraina. De fapt, in clipa de fata, jumatatea de sud e impartita intre Republica Moldova (“regiunea autonoma Gagauzia”) si Ucraina (“Odessa oblast”). Care-i de fapt smecheria?
Pai treaba sta in felul urmator: jumatatea asta de sud, campia plata, care se cheama acum “Bugeac”, ofera controlul la gurile Dunarii (daca nu controlul, macar accesul) si la limanul Nistrului. Adica la comert! (Exemplificare: o fi fost Stefan bun strateg, dar dupa pierdut Bugeacul asta a trebuit sa plateasca tribut la turci; ca de obicei, banii au vorbit mai clar decat armele…).
Jumatatea de nord, in schimb, nu ofera nici acces si nici control la nimic, adica e total neinteresanta strategic. De asta face Voronin ce vrea si Uniunea Europeana nu zice nici p^s: pentru ca nu-i pasa! De asta a ramas republica Moldova total izolata, fara prieteni printre vecini (nici romanii si nici ucrainienii nu vor s-auda de ea, iar Europa nici nu stie de existenta acestei tari): e doar o bucata de pamant fara vreo semnificatie politica sau economica. Pentru Rusia, ea conteaza doar ca valoare simbolica, ceea ce arata o data mai mult ca rusii sunt dusi cu capul.
Intrebare: pai, daca jumatatea de nord se cheama republica Moldova, iar cea de sud se cheama Bugeac, de unde pana unde numele de “Basarabia”…?!
D-aia-i bine sa te duci la Noaptea Muzeelor, ca afli d-astea: pai Bugeacul a apartinut de Valahia doar o singura data, pe vremea lui Negru Voda si a lui fiu-sau, Basarab intai. Dupa momentul ala si-a capatat numele (Basarabia = tara lui Basarab), din motiv de prestanta, presupun: a fost cel mai vestic cuceritor.
Curios e ca, treptat, denumirea a trecut si asupra jumatatii de nord, unde a si ramas (noi si acum spunem “basarabenii din Chisinau”); in schimb, in sud ea s-a estompat treptat, pana a fost inlocuita cu actuala denumire, de origine tatara (“Bugeac”).
Ergo: la rasarit de Prut nu exista acum nici statul Basarabia, nici statul Bugeac, asa cum apar pe toate hartile medievale din muzeu (si cum apar si in vorbirea curenta); in schimb, exista un stat (republica Moldova) de care nu vrea sa stie nimeni din Europa, nici macar romanii, si mai exista niste ciudate alcatuiri staliniste (Gagauzia si “Odessa oblast”), de care chiar ca nu stie nimeni pe lume - nici macar oamenii care le locuiesc!

De ce-a innebunit Blokhin?

Ca oricui, si mie imi place “berea vorbita”. Adica sa nu bei in tacere (cum fac suedezii cu vodca, spune-se), fiecare cazut in propriul butoi cu melancolie, ca atunci nu e nici un haz. Ci dimpotriva, sa vorbesti si sa auzi chestii interesante, cu conditia sa nu fie despre fotbal sau politica…!

Bun. Eram asa, culcati in iarba verde, cu focul pocnind langa noi, noapte, stele, bere, carne fripta, si vorbeam de cate toate, si ma trezesc si eu sa-l aduc in discutie pe Blokhin asta. De la povestea vietii lui ne luaram, nu de la altceva!

Generalul-maior Blokhin a fost calaul-sef al lui Stalin, omul care i-a impuscat in cap pe foarte multi. Aproape toti “tovarasii de drum”, cei condamnati in procese politice, au terminat-o cu ceafa in teava armei lui Blokhin asta: Zinoviev, Buharin, Piatakov, Rikov, Tuhacevski, Kamenev si o gramada de alte nume, sonore pe vremea aia in tara lor, de care acum nu mai stie nimeni nimic (si bine face! Niste nenorociti de comunisti, toti!).
Ma rog, una peste alta, se pare ca Blokhin asta a ramas pana in ziua de azi cel mai prolific calau al tuturor timpurilor, cu peste zece mii de oameni omorati cu mana lui. Numai ca dupa ce-a murit Stalin, alde Blokhin al nostru a fost pus pe linie moarta, i s-a dat o pensioara acolo si trecut in rezerva. Dupa care a innebunit, a ajuns la balamuc si acolo a si murit, nu se stie bine daca de moarte buna sau s-a sinucis.

Acuma, intrebarea e: de ce-a innebunit Blokhin?

Cam doua scoli s-au conturat in noaptea aia: prima, compusa din fete si din cei mai tineri, care n-au apucat nimic din comunism, ziceau ca “nu poti sa versi atata sange si sa nu te bata Dumnezeu”, cu varianta soft “a innebunit cand si-a dat seama ce-a facut!”. A doua scoala, alcatuita din noi, astia mai bosorogi, sustinea (si sustine si acum) c-a innebunit de necaz fiindca i-a fost luata “meseria” din mana. Si ca n-a regretat niciodata nimic. In capul lui de comunist, a innebunit fiindca i s-a facut o nedreptate, d-aia! Cel putin, eu asa zic.

Alte pareri…?!

Noaptea Muzeelor, versiunea mea

Ca tot omul insetat de cultura (asta e un alt fel de a spune ca iar n-am avut bani de bere), am fost si eu la Noaptea Muzeelor. Am fost uimit de cat de multa lume a luat parte la eveniment, dar asta-i alta chestie; mai interesant este cu ce anume m-am ales io unul din afacerea asta!
M-am ales cu Maruca. Nu mai e nevoie sa spun ca Maruca a fost nevasta lui George Enescu, ca stiu ca stiti; dar ceea ce s-ar putea sa nu stiti, e faptul ca inainte de asta, ca tanara vaduvioara, a fost amanta lui Nea Nae. Pe care l-a distrus.
Ceea ce voiam eu, neaparat, era s-o vad. De stiut stiam cate ceva despre ea, dar aveam in fata ochilor doar o fantoma fara chip. Ma tot intrebam: cum o fi aratat, bre, femeia care l-a terminat pe Nea Nae-al meu?! Frumoasa, urata, interesanta, cum?
Ma, ce sa va zic, judecati si voi. Mie mi se pare frumoasa, da’ pe mine toata lumea ma stie de daltonist, asa ca nu mai zic nimic. Uitati-va insa la privirea aia a ei: o asemenea femeie ia din viata exact ce vrea si cand vrea, fara sa-i pese. Sunt convins ca atunci cand n-a mai avut nevoie de el, i-a intors spatele si a plecat fara sa se uite inapoi. Apoi l-a luat de barbat pe alde Georgica, care era el urat si tiganos si cocosat, dar era maestrul Enescu. Asa da!
O sa-mi ziceti: da, ma, da’ Nea Nae asta al tau a ratat in toate, cum sa nu-l lase?! Asa e: el a ratat ca profesor, ca filozof, ca scriitor, ca ziarist, ca politician, ca scriitor, ca tata si ca om religios. A reusit doar sa se imbogateasca: mare realizare, ce sa zic, atunci cand ai un destin de Nea Nae!
Da, copii, nimic de zis, asa e, dar nu uitati ca el a ratat DUPA ce a fost parasit de Maruca, nu inainte! Pricepeti unde bat? Daca dupa acea "discutie" din 5 iulie 1933, mai discutau odata, sa zicem pe 7, sau pe 10, apoi se impacau si ramanea cu ea, cu iubirea vietii lui, poate ca…
Cine stie…?!

Jos eschimosii!

Prietenul domnisoarei Mara a fost iarasi (a cata oara…?!) deosebit de obrasnic cu mine. (Ar trebui sa scriu “cu insusi mine”?! Ma mai gandesc). Desi l-am iertat si de data asta (a cata oara…?!), mi-am amintit de promisiunea facuta prietenei sale (sus-pomenita Mara) de a-i corecta postul cu eschimosii (postul il gasiti voi pe blogul ei, prin arhiva pe undeva).

Despre e vorba: inainte de net, romanii aveau la dispozitie trei surse principale de informatii despre eschimosii astia:
1. Povestea “Lukannon” din “A doua carte a junglei”, de Ruyard Kipling;
2. Romanul “Vraja marelui nord”, de Jean Leroy-Guyo;
3. Cartulia etnografica “Eschimosii”, de Aurel Lecca.
Asta era tot. Sau, cel putin, astea erau cele mai comune surse de informare in romana. Din toate reiesea cam aceeasi poza: popor stravechi, misterios, traditii si limba extraordinar de unitare, traitor in cel mai dur mediu de pe planeta; dar mai ales, un popor extrem de pasnic, non-violent, ce nu are nici cuvant si nici concept pentru “razboi”; sunt foarte buni cu copiii; nu cunosc banii, lacomia, furtul, minciuna, adulterul. Niste ingeri, ce sa mai vorbim.

Bun. Unde-i beleaua? Pai beleaua sta in faptul ca Mara a scris un post pe blog in anul 2009, folosind informatii din anii ’70 – ’80! Intre timp domnii eschimosi (care isi zic “inuiti”, aici a spus Mara bine) au fost studiati pe toate partile, si uite cum stau lucrurile cu ei (acum, la zi; maine, cine stie ce descopera savantii, de-o sa ne crucim si mai abitir!):

1. Eschimosii nu sunt un popor stravechi, au intre 800 si 1200 de ani de locuire pe “pamanturile” lor (din Alaska pana-n Groenlanda).
2. Vechii locuitori (cultura Dorset) au fost exterminati de eschimosi, pe masura ce acestia (eschimosii) inaintau de la vest spre est.
3. Eschimosii nu au razboaie intre ei in mod obisnuit, pentru ca sunt foarte departe unii de altii; cand mediul natural suporta o concentratie mai mare de oameni (in delta fluviului Mackenzie, de exemplu) fac razboaie intre triburi, cu aceeasi cruzime ca si indienii (adica invinsii sunt omorati toti, inclusiv femeile si copiii).
4. La un anume trib (Konigas, din arhipelagul Kodiak, undeva in sudul Alaskai) exista un obicei de-o-se-bit de interesant, care spune multe; dar pentru a nu fi suspectat de pornografie, il iau direct cu copy/paste, savurati-l va rog:
“The most repugnant of all their practices is that of male concubinage. A Kodiak mother will select her handsomest and most promising boy, and dress and rear him as a girl, teaching him only domestic duties, keeping him at women's work, associating him with women and girls, in order to render his effeminacy complete. Arriving at the age of ten or fifteen years, he is married to some wealthy man who regards such a companion as a great acquisition. These male concubines are called Achnutschik or Schopans. The objects of unnatural affection have their beards carefully plucked out as soon as the face-hair begins to grow, and their chins are tattooed like those of the women”.

Astia-s oamenii, ce sa mai vorbim. Peste tot sunt la fel, iar “bunii” eschimosi nu sunt nici o exceptie: densitatea lor demografica e atat de mica, incat tind sa fie mai putin rai decat altii. Dar cand densitatea creste – s-a terminat jmekeria!

*Daca chiar vreti sa aflati despre un popor cu adevarat enigmatic, despre care deocamdata nu se stie (aproape) nimic, bagati “Dorset culture” si dati o cautare. Aia da stiinta de frontiera!

Destinatii prin Romania

Recomand celor interesati de turism meserias (adica fara prosteala gen Mamaia, Valea Prahovei, Poiana Brasov, Ghijasa de Sus, etc) trei sate descoperite mai nou (de mine, nu de adevarati!): Greci (sat), Muscel (catun), Poiana Marului (sat in curs de cocalarizare, dar inca bun).

Vin imediat si cu povesti din fiecare, numai sa-mi trag sufletul, ca-n vorba lui taica-meu: ma scol, mi-e foame; mananc, ma ia somnul!

Dreptate!

Cand eram prin anul trei de facultate, m-am ambitionat sa dau admiterea si la Filozofie (era pe vremea aia o moda, asa, sa te apuci de “a doua facultate”; mofturi!). Am picat cu 3 si ceva, dar nu de asta voiam sa va zic, ci de o amintire de atunci, de cand scoteam fise de pe manualul de filozofie de-a XII-a, care era impartit pe lectii (subiecte): Omul, Adevarul, Dumnezeu, Dreptatea, etc.
Ei bine, cum saptamana asta m-au palit niste insomnii de mare exceptie, mi-am dat seama ca acest cuvant (“dreptate”) apare cel mai des in expresia “Nu e drept!” (cand zic apare, vreau sa zic ca apare in vorbirea curenta, nu in scrisul academic, buninteles!). Ia faceti un efort de memorie (cand aveti ragaz) si amintiti-va cand l-ati auzit, in ce fel de “spuse”, p-asta cu “nu e drept”: “Nu e drept ca EL sa-mi faca una ca asta…”, “Nu e drept sa n-am bani cacalau…”, “Nu e drept ca EA sa faca greva sexului cu mine…”, “Nu e drept ca guvernul sa nu mareasca lefurile profesorilor…”, “Nu e drept sa-mi crape iar hard-ul…”, “Nu e drept sa fiu concendiat…”, “Nu e drept ca americanii au bombardat Irakul…”, etc.
What is my point? Ce vreau sa zic e ca noi toti, atunci cand cerem “Dreptate!”, mintim de ingheata apele: de fapt vrem sa zicem “Mie nu-mi convine!”. Nici vorba de vreun simt etic la nici unul dintre noi, toti suntem la fel: interesul meu, ala-i dreptatea! Pereat mundus, fiat justitia! Adica mai pe romaneste, “E dreptate atunci cand imi convine mie!”.
Pe de-o parte, e clar ca zic bine: cand o femeie ramane insarcinata din greseala si zbiara “Nu e drept ca numai eu sa trag ponoasele, iar el sa n-aiba nici o treaba!”, evident ca ea vorbeste din perspectiva interesului propriu; dar cand cineva condamna interventiile din Afganistan si Irak, sau pornografia, sau Franta, sau violenta conjugala, sau rasismul, sau Vama Veche… ?! Ce-i “iese” acelui cineva din treaba asta? Nu e el (sau ea) un idealist, un om pur, care lupta pentru “dreptate”, impotriva nedreptatilor acestei lumi, fara sa ceara nimic in schimb? Doar pentru ca-l revolta nedreptatea?
Bai, eu zic ca nu. Ori de cate ori cineva racneste impotriva nedreptatii, el (sau ea) are un interes. Chiar daca e mai greu de observat, dar un interes exista!
Exemplu: io unul am chelalait de bucurie cand Irakul a fost invadat de coalitie si Saddam Hussein a fost umflat si dus la Haga si dup-aia spanzurat bi-ni-sor. Mi-am zis, fericit, ca “S-a facut dreptate!”, si ca, intr-un fel, copiii aia kurzi omorati cu gaze de lupta au fost razbunati (asta din punctul meu de vedere; al lor nu mai conteaza de mult). Dar de fapt ma minteam singur, ca de obicei.
Treaba n-avea nimic de-a face cu Saddam sau cu Irakul sau cu nimic altceva. Avea de-a face cu mine, atat: cand am inceput sa calatoresc, prin 1990 (evit cuvantul “bisnita”!), am intalnit o gramada de calatori prin bazarul din Istambul, si mai stateam cu ei la povesti, sa-mi exersez engleza; evident, cand auzeau ca sunt din Romania, ma intrebau de Ceausescu si de procesul lui (atunci am auzit si eu vorba “kangaroo trial”, de care nu-nvatasem niciodata), si se spargeau de ras cand m-auzeau spunand ca “a fost un proces corect”. Le paream foarte tampit si nu se sfiau sa mi-o spuna in fata, si eram groaznic de furios pe chestia asta. De atunci am ramas frustrat: voiam sa vad un dictator judecat si condamnat la moarte si executat, si nimeni sa nu zica nimic despre corectitudinea procesului.
Deci momentul spanzurarii aluia n-avea nimic de-a face (de fapt) cu moartea copiilor kurzi. Avea de-a face cu faptul ca oamenii mi-au zis “tampitule!” cu ani in urma.
Mai are cineva exemple d-astea despre "dreptate"…?!

Uite Leaota, nu e Leaota

Spre marele meu regret, nu am ragaz nici sa raspund ultimului comment, nici sa postez ce-am mai scribalit in ultima saptamana, de cand imi face mouse-ul figuri, si a trebuit sa ma descurc cu tastatura.
Nu am ragaz pentru ca plec iar pe munte - dar insa nu stiu pe ce munte! Eu zic ca e Leaota, dar s-ar putea sa fie "dosul" Bucegilor, mai stii?!
Ergo: daca intreaba cineva de mine (putin probabil, dar mai stii pacatele?!), raspunsul este: "Nu stiu sigur, da' cre' ca s-a dat la dos!"
Vreme buna urez tuturor celor care raman in oras, cu mentiune speciala pentru ai de lucreaza si-n week-end; Edi, nu te schimonosi, ca nu la tine m-am gandit numaidecat!