Revelatie: distractie de fitze vs distractie de nashpa (I)

Frati romani, am invins. In sfarsit, dupa atata asteptare, rugaciunile mi-au fost ascultate: am avut o revelatie. Doamne, multumescu-ti. Vezi ca poti?
N-am sa incep cu revelatia propriu-zisa, ca atunci n-o sa mai cititi restul. Am sa incep cu teoria chibritului, iar la revelatie ajungem noi, incet-incet, ca nu e nici o graba!
Oricum, ceva detalii despre ora si loc trebuie sa va dau, ca altfel nu aveti de gand sa ma credeti – or, nu asta e ideea! O revelatie am si eu, si p-aia sa mi-o c^rcotiti?! Ergo, s-a intamplat pe data de 28 iunie, anno domini 2008, in prima parte a dupa-amiezii (sa zicem, intre orele 14 si 15, peme). Locul este “Vagauna lui Julius”, undeva sub curmatura Moldoveanului, intre varfurile Galbena si Rosu, din muntii Fagaras (a doua zi, Spania batea Germania in finala, iar culorile bicolorului spaniol sunt galben si rosu, dar asta e pura coincidenta). Vremea era scarboasa, ploaie rece ca gheata, ceata, vant; o ticalosie. Senzatiile fiziologice pe care le simteam erau: foame si chiloti uzi (de la ploaie, nu fiti idioti!). Pozitia in care ma aflam era “ciuci” (adica pe vine). Companioni imi erau Dan, Adi si Iuliu, care pot confirma. Nu e foarte clar ce anume ar putea ei confirma, ca eu n-am fost prost sa-mi impart revelatia cu ei (frate, frate, da’ branza-i cu bani!), iar revelatia in sine a fost una discreta (adica fara cor de ingeri, voce tunatoare din ceruri – daca nu socotim tunetele ploii, buninteles – tufis care arde fara sa se consume, Fecioara cu trei secrete, magarita care sa ma certe, etc), in mod clar adresata mie, nu la betivanii aia. Cine crede ca revelatiile sunt asa, hai sa dam revelatii la tot cartierul, sa se mai gandeasca: eu de 30 de ani o astept p-a mea. Era si pacat ca Cineva s-o fi trimis asa, netargetata!
Bun. Revelatia in sine s-a referit la un “criteriu de diferentiere”. Cautam de multa vreme criteriul asta, si nu-l gaseam: e, uite ca acum mi-a fost trimis de-a gata… !
Totul a inceput acum cativa ani, cand eu am sustinut (in mod eronat, admit), cum ca “Volvo e masina de fitze”. Am provocat rasete copioase, iar o domnisoara mi-a explicat printre lacrimi (de ras) ca fara un criteriu cu aplicabilitate generala, n-o sa diferentiez niciodata “fitzele” de “non-fitze”. Am intrebat cu inocenta “Da’ eu ce sunt, fitze sau non-fitze?”, la care oamenii erau sa moara de ras, la modul propriu (se sufocau). Aceeasi domnisoara a reusit sa articuleze “Non!” si a fugit in baie, sa se indestuleze de ras. M-am simtit vexat, pentru ca nu intentionasem sa spun vreo gluma, si orisicum, incerc sa-i fac pe oameni sa rada CU mine, nu DE mine (ceea ce se intampla in mod frecvent, din pacate). Mi-am dat deci seama ca, orice ar fi “fitzele”, eu unul sunt opusul lor. Trebuia sa-mi gasesc un naming, asa ca mi-am botezat stilul “nashpa”, iar modul meu de a ma distra l-am botezat “distractie de nashpa”, in opozitie cu “distractie de fitze”, care ar fi, deci, modul de a se distra al celor cu fitze (“fitzosi”). Am ales pentru fiecare tip de distractie 4 activitati, zic eu, reprezentative: pentru distractia de fitze (prescurtat DdF) ar fi clubbingul, shoppingul, dansul si ATV-urile (all-terrain vehicle, daca nu ma insel). Pentru distractia de nashpa (DdN) am ales fotbalul, trekkingul, pescuitul si maratonul.
Multumesc pentru atentie, restul revelatiei in episodul urmator. Episoadele, de fapt.

S-au afisat rezultatele

Domnilor, sunt ultimul om:
52 (locul)
62 (numarul de pe tricou)
Mihai Buzea
Prospero
2:06:58
10.02 (media orara)

Linkul e http://www.maratondhl.ro/dhl/?lang=ro&page=rezultate_2008

Ma las, gata. M-apuc dracului de ceva serios!

De ce sa alergi la maraton?!

Exista multe motive pentru care se duc oamenii sa faca chestii d-astea (sa alerge la maratoane, semi, demi, remi & so on), iar cei mai seriosi dintre ei le-au contabilizat chiar, pentru uzul unora ca mine (neseriosi si lenesi). Pentru cei care au timp, iata un link: http://www.maraton.info.ro/html/motive_sa_alergi.html
Pentru cei care n-au, iata bartai lista, pe care tot de-acolo am luat-o:

Te face sa te simti mai bine zi de zi.
Iti satisface dorinta de competitie.
Nu ai nevoie de un manual.
Cea mai eficienta activitate fizica pentru scadere in greutate.
Alergarea iti da energie.
Alergarea iti da ragazul sa iti petreci un timp doar cu tine.
Alergarea te face dependent, dar intr-un sens pozitiv.
Alergarea poate fi o “afacere” de familie.
Alergarea este un fel de “prieten cel mai bun”, totdeauna la dispozitia ta.
Alergarea e corecta cu tine.
Poti sa ii ajuti pe ceilalti.
Te transformi intr-un ecologist.
Alergarea te face sa iti stabilesti noi obiective.
Vei explora noi locuri, orase si tari.
Alergarea te intinereste.
Alergarea te poate duce la extaz.
Alergarea te invata sa fi disciplinat.
Ultimul care trece linia de sosire, primeste cele mai multe aplauze.
Alergarea iti poate imbunatati viata de cuplu.
Picioare mai frumoase.
Alergarea este un antrenament eficient.
Alergarea nu necesita echipament sofisticat.
Alergarea este joaca.
Alergarea te face sa dormi mai bine.
Alergarea te face mai inteligent.
Alergarea reprezinta baza conditiei fizice pentru orice alt sport.
Alergarea iti ofera sansa sa concurezi alaturi de sportivi de top.

Aceste 27 de motive sunt perfect corecte (ma rog, aia cu “face picioare frumoase” s-ar putea sa nu se prea aplice la mine, dar mai trebuie sa fie si exceptii, neh?), numai ca nu zice exact ce-am io-n cap. Iar ceea ce-am in cap ar suna cam asa: alergam fi’nca ne simtim castrati. Pe bune. Lumea a incetat sa fie interesanta. Nu, parca nu asta vreau sa spun, trebuie sa incerc altfel: cand esti copil, lumea e un loc plin de provocari: in fiecare zi ai ceva de explorat, de descoperit, de cucerit, ceva (sau cineva!) cu care sa te incaieri, sau de care sa te feresti, sau pe care sa-l vanezi. Cand esti adolescent, toata neofilia din tine (adica interesul pentru explorarea noului) se concentreaza pe gagici (daca esti gagica... nu stiu pe ce s-o concentra!). Dar o data cu instalarea tristei varste adulte, neofilia din tine ramane fara obiectul muncii. Ma rog, poate daca esti om de afaceri te scoti, eventual, ca vanezi afaceri; dar noi, astialantii?! Munca e repetitiva si predictibila, familia la fel, si nici sa te iei la cafteala cu oamenii nu mai e o solutie: acum treaba se face la tribunal, nu in spatele blocului, ca mai demult.
Daca va uitati la cei care alearga o sa-mi cam dati dreptate: mijlocul scarii sociale. Nici Dorei care sapa santuri, nici barosani care opereaza cu tescalaul de bani. Oameni, cum ar zice Andrei Plesu, “nici asa, nici altminteri”. Nesarati.
Iar femeile, fir-ar sa fie, simt asta!

Maraton DHL 2008

Am ratat.
De sase ani incerc sa depasesc bariera celor 2 ore, si anul asta am ratat iar. Din 2003 alerg la semi-maraton si in fiecare an (cu exceptia lui 2005, dar atunci a plouat torential) am mai castigat cateva minute, dar niciodata n-am reusit sa scot sub doua ore. Nici acum n-a fost sa fie. Ghinion!
Ma gandesc ca daca perseverez, si an de an mai ciupesc cate-un minut-doua, pe la 80 de ani ma scot, nu? Ar trebui sa-mi iasa socotelile: la 80 scot o ora si ceva, la 90 o ora, iar dupa 100 incolo sunt un zeu: alerg 21 km in zero minute!
Nici la "proiectul numarul doi" n-am facut vreo branza: ziceam sa ma clasez si eu in prima jumatate. Au fost 82 de concurenti, asa ca obiectivul era locul 41. Minimum!
Am terminat pe 43. Domnilor, cred ca impotriva mea e un intreg complot, o conjuratie, o conspiratie!
Ma intreb: oare cine-o fi Maestrul Papusar care orchestreaza toate astea... ?!

Caderea in cap

Habar n-am daca am pictat corect “caderea in cur”. Serios, chiar nu-mi dau seama – iar feed-back-ul de la voi m-a ajutat sa-mi conserv ignoranta.
Dar insa. Caderea in cur, oricum ar fi ea, e ridicula, de acord, dar e doar ridicula! Exista si o alta cadere, nu mai putin ridicula, dar care e mult mai mult decat atat: e periculoasa si poate ucide. Si a ucis de mii si mii de ori, si chiar sub nasul nostru, in ultimii 15 ani. Dar eram cu totii prea ocupati ca s-o bagam de seama: caderea in cap.
Caderea in cap se numeste acum, in romana, "national-securism"; e buninteles de gasit nu numai aici, ci peste tot pamantul, si are nume care de care mai diverse: germanii, la vremea lor, i-au spus national-socialism; francezii, englezii, japonezii, chinezii, rusii, americanii, spaniolii, toti au experimentat-o la vremea fiecaruia, si la toti a dat aceleasi rezultate: penibilul care ucide. La astia mai e cum mai e, ca au fost si sunt popoare mari, care chiar au contribuit la istoria speciei noastre si cu altceva afara de crime; da’ ce te faci cu astia micii, ca ungurii de exemplu?! Nici o grija, ca ajung imediat si la romani!
Caderea in cap poate fi cel mai bine definita pornind de la vechea convingere evreiasca: noi suntem poporul teofor (adica “purtator de Dumnezeu”, m-ati inteles, ca sunteti baieti cu carte). Pornind de la ideea asta mareata, pe care fiecare generatie o baga in capul urmatoareia, obtinem rezultate de mare exceptie: hai sa-i omoram pe toti cei care nu sunt ca noi. Cool! Si insir’te margarite: la congresul de la Viena (1815) s-a cerut desfiintarea Frantei, datorita modului in care intelegea sa-si poarte campanile militare; americanii au zis-o p-aia cu “a good Indian is a dead Indian” (si-au pus-o in practica!); ce-au facut spaniolii in America de Sud citim in cronica lui Las Casas (asta era preot; ca sa vezi!); “filozofia” ruseasca si-a atins culmea de gandire prin panseul “pentru a fi fericiti, toti oamenii trebuie sa devina rusi” (am uitat autorul – mea culpa!); japonezii s-au potolit numai dupa ce si-au luat doua bombe-n gura (cine nu ma crede sa citeasca James Clavell: din Evul Mediu se credeau popor ales – si astia, ma?!); et caetera.
“Non est vita extra Hungariae; sed est vita, non est ita” – poftim apoftegma! Pentru nu stie ce-i aia, ei bine, o apoftegma este o “vorba memorabila spusa de un mare om"; in cazul asta, “marele om” este chiar poporul maghiar, cica: “Nu exista viata in afara Ungariei; si chiar daca exista, aia nu e viata!”. Deci ma lasi?!
Romanii? Alta snamenie de oameni si astia! Cica “noi suntem situati in centrul energetic al planetei” (ce-o fi aia?!); “noi suntem cea mai veche civilizatie a Europei” (vezi “homo oltenensis” gasit in Scornicesti); “noi am inventat prima scriere” (tablitele de la Tartaria sunt intr-adevar inscriptionate, dar respectiva “scriere” poarta numele “Vinca script” – majoritatea artefactelor provin din siturile dezgropate in Serbia, nu la noi, si be mic, nimeni nu stie daca e vorba de o scriere sau de simboluri magice, facute de samani); “noi am fost aici dintotdeauna” (adicatelea, ma-ntelegi, monser, s-au dat maimutele jos din pruni si s-au facut romani!); “noi, dacii, i-am invatat pe latini limba latina, ca ei nimica nu stia, saracii!” (altfel, ma-ntelegi, monser, nu se explica de ce vorbim noi o limba neolatina! Trebuie sa fi vorbit dacii latina de cand erau ei mici, altfel nu se exista! Ca ne rad si curcile cu o asemenea “teorie”, asta-i altceva – si lasa curcile, da’ ne rad ungurii pana dau in balbaiala, iar asta chiar e altceva); “noi am fost dintotdeauna ortodocsi, catolicismul e ceva strain de firea romanului!” (i-auzi ia! Primii doi voievozi ai Tarii Romanesti au fost catolici, iar al treilea, botezat Alexandru de catolici, s-a rebotezat “Nicolae” in cultul ortodox, cand s-a certat cu catolicii; primul “tepar” din istoria nationala, si singurul voievod cu doua nume de botez).
Dar aici deja calcam pe teren minat: cine suntem “noi”?! Am zis “Tara Romaneasca”, dar Romania e facuta din patru provincii mari, nu din una; sau din vreo 16 mici (chiar 20, daca punem si “tarile” alea dintre provincii – Tara Lovistei, Tara Hategului, Tara Fagarasului, etc). Iar eu zic c-asa trebuie judecat, cu dooj’de provincii, daca e sa dibacim ce vrea sa insemne acest “noi”.

Căderea din rai

Pentru ca una din functiile scrisului, indiferent de suportul sau, e de a nu permite uitarea, tin sa va aduc aminte o treaba care era enorm de raspandita pana acum vreo zece ani, si care de atunci a tot cazut in uitare, iar de vreo cinci ani incoace ai zice ca nici n-a existat: caderea in cur. Varianta locala a caderii din rai.

Treaba asta se intampla cand un romanas de-al nostru, crescut in comunismul cel de toate zilele, ajungea sa calatoreasca “afara” (termen extraordinar de gras in semnificatii, vorbim mai incolo) si se intorcea “cazut in cur”. Simptomul cel mai evident era caramida: te invita la el si-ti punea un brate o caramida de fotografii, care de care mai prost facuta (de obicei, el in fata unui monument oarecare), pe care tu, era de presupus, urma sa le admiri. Daca individul era mutalau, la asta se reducea toata “primirea” lui (buninteles, nici prin cap nu-i trecea sa umble si el la damigeana!); daca avea darul vorbirii (sau ma rog, credea el ca-l are...), te tinea intr-un monolog de ore si ore, dezlanat si idiot, centrat pe urmatoarele idei:

a) tara asta este de cacat

b) “afara” este extraordinar de nemaipomenit

c) romanii sunt un popor de babuini (cu exceptia vorbitorului, evident)

d) ma pis pe Romania, si cu asta am incheiat discutia

In nevinovatia mea, ca un caine turbat, ar fi trebuit sa ofer contra-argumente acestui tip de monolog, dar am tacut. Nu merita sa deschid pliscul, clar. Ma gandesc totusi ca merita sa vars din mine acum, altfel plesnesc:

a) de cacat a fost regimul comunist (1946 – 1989) din tara asta, ca si cel neocomunist / national-securist (1989 – 2004); “tara”, ca atare, e o tara europeana obisnuita (din plutonul doi, buninteles), peste care a venit ciuma asiatica: turca, in secolele 17 si 18, si rusa, in 19 si 20. Ca ultima forma de prezentare a ciumei s-a numit “comunism”, asta e un simplu ambalaj.

b) “afara” inseamna trei zone: Europa de Vest, America de Nord, Australia & Japonia. Atat. Restul lumii nu e nici un “afara”. Desi peste tot sunt vitrine stralucitoare, numai in aceste trei zone prospere nu se prea vede saracia si munca grea. Un roman refuza sa le vada fix p-astea, ca le stie prea bine de-acasa. Daca le vede, nu mai cade in cur. Or, exact asta vrea el sa faca.

c) romanii nu sunt un popor, sunt doua popoare (prin “romani” inteleg, evident, vorbitorii de romana ca limba materna): cei educati si cei lipsiti de educatie. Celor educati nu le-a convenit comunismul, cu toate astea cei mai multi provin din familii de “tehnicieni” comunisti (cazul celor mai multi dintre noi), asa ca discursul lor politic e destul de nesincer; celor ne-educati le-a convenit comunismul, care le dadea totul moca, si care ii oprea de la a face comparatii (intre ei si cei capabili de munci intelectuale): tipici pentru astia erau “chelnerii” si “aprozaristii”. Da, romanii ne-educati erau si au ramas un popor de babuini, corect. Dar atata timp cat nu babuinii conduc, romanii sunt un popor la fel ca orice popor european (din plutonul doi, buninteles).

d) daca intr-adevar te pisi pe Romania, atunci emigrezi si inchei discutia pe bune. E una dintre optiunile oricarui om din lumea civilizata, nu e nimic exotic in asta. Daca, insa, ramai aici si-mi faci mie creierii prastie cu monoloagele tale, atunci se schimba calimera.

Acum, pe masura ce tot mai multi romanasi calatoresc, parca vehementa “caderii in cur” s-a mai diluat. Parte dintre ei au vazut pe ce se bazeaza prosperitatea din “afara” (adica au pus acolo osul la munca si s-au lamurit), parte au ramas aici si s-au imbogatit, parte au emigrat de tot si s-au integrat complet, parte au emigrat complet si nu s-au integrat (astora le este foarte sete, mereu dau peste ei sub mesele din Vama Veche), parte au ramas aici si au cazut in fundamentalismul ortodox, parte au ramas aici si au cazut la darul betiei.

Astia tin bloguri.

Let us talk business, gentlemen!

Gata cu duhul blandetii! Am ras, am glumit, am parasit incinta, chiar – dar acum, ga-tha! A inceput: azi intram si noi in foc. E necesara o maxima responsabilizare la nivelul factorilor de decizie – adica, noi suntem aia. Cu o totala daruire patriotica va trebui sa strangem spasmodic halbele intre degete, sa ne sugem spuma din mustati, sa urinam cu repeziciune, in arc boltit, astfel incat sa ne intoarcem cat mai rapid la datorie – in fata micilor ecrane. Va fi nevoie, poate, chiar de unele sacrificii umane, ne vom cafti adica muierile, daca nu-si vor inchide pliscurile lor clampanitoare si nu se vor cara la rude – asta daca urmarim meciurile acasa, sau, daca le urmarim la caricuma, vor indrasni sa navaleasca in mod obrasnic, pentru a ne intrerupe discutiile atat de profunde, atat de inalt-stiintifice, sub motivatia absurda ca “meciul s-a terminat de-acum trei ore jum’ate, betivu’ dracului, mars acasa, porcule!”, sau alte aberatii. Da, domnilor, sa facem fata cu barbatie adevarului nud: vin vremuri foarte grele! Va fi nevoie sa dam totul, sa facem totul, sa aruncam in lupta totul! Cei mai slabuti sunt datori sa dee pungile de seminti, cei mai dolofani (la portofel) se cuvine sa tina masa neplansa – chiar si teetotalerii pot face ceva: ne vor cara cu masina acasa, in orele mici ale noptii, chiar cu riscul de a se pomeni cu masina vomata preste tot; dar asta nu conteaza, cand o asemenea miza e in joc!
Rog, deci, maxima seriozitate. Nu mai admit glume usurele, de almanah “Urzica”: atitudinea sobra, incrancenata chiar, este singura potrivita in asemenea momente de rascruce pentru tara si natiune. Cum spune si cartea “Ecclesiastul”: “E un timp pentru ras si un timp pentru plans; e un timp pentru pace si un timp pentru razboi; e un timp pentru bucurie si un timp pentru intristare” (citat extrem de aproximativ, din memoria-mi care nu mai e ce-a fost). Deci, no more easy going! Victorie sau moarte! Gerula e cu noi!
Apropo, cu cine jucam diseara…?! Octi…?

“Ejti prost!”

Am fost si eu la vot ieri, ca omul. Aventura asta de patru minute mi-a adus un mare castig: toti, absolut toti cei care ma cunosc, in frunte cu propriul meu tata, mi-au spus “Ejti prost!”. Intocmai ca in titlu. Scarpinandu-ma reflexiv in nas, m-am intrebat de ce. Si inca ma intreb. De ce e perceputa chestia asta, exprimarea votului, ca semn indubitabil de prostie galopanta? Ce naiba e asa rau in a vota?

Nu mi-a ajuns, asa ca am inceput sa intreb in dreapta si-n stanga, pe cunoscuti si pe amici (pe dusmani nu i-am intrebat, pentru ca nu am dusmani. Sunt prea neinsemnat pentru asta!), si am primit cateva raspunsuri, iata-le: “Cum sa votez, ma? Ce, sunt pensionar?!”; “Du-te ma in traznet! Ce, n-am alta treaba?” (amicul care a zis asta s-a jeluit toata duminica cum ca “se plictiseste”!); “N-am buletin de Bucuresti, ma!”; “Nu ma pricep la politica, n-am urmarit campania, n-are rost sa ma bag aiurea in seama”; “Nu ma duc, ma, ce, ma vezi mai prost, am ciunga-n par, sau cum?”; “Pe mine nu ma prostesc astia, ma, ce cred ei, ca s-a-ntalnit hotu’ cu prostu’?!”. Bref, afara de explicatiile obiective, opinia majoritara asociaza votarea cu prostia.

Tot nu stiu de ce, dar am sa incerc o explicatie. Nu sunt deloc sigur pe mine, pot fi total in eroare, dar incercarea moarte n-are: a vota inseamna a fi manipulabil. Ma duc la vot, sunt deci un naiv care crede in Alba ca Zapada, un copil inocent care ia de bun ce vede la televizor, o minte goala in care vorbele politicienilor intra fara probleme, fara nici un firewall care s-o apere de virusi si spamuri. Pe scurt, votez = pun botu’.

Habar n-am cum s-a ajuns aici, dar mi se pare ca-i de rau. Mecanismul democratic nu poate functiona fara alegeri, iar alegerile nu le poate exercita altcineva: cetatenii trebuie sa isi exercite drepturile, dar cand “drepturile” astea sunt percepute ca “prosteala”, e jale. Se poate guverna un popor de cetateni, dar nu un popor de jmecheri. Tiganii, de exemplu, sunt un popor neguvernabil, pentru ca privesc legile convietuirii sociale drept niste glume proaste, iar pe ei insisi ca foarte destepti, pentru ca le incalca. Poate c-or fi destepti (desi ma indoiesc), dar nu au reusit niciodata sa-si faca un stat propriu. Ma rog, nici nu s-au deranjat vreodata sa incerce...

Poate ca exista o explicatie a dispretului generalizat pentru alegeri, dar n-o stiu eu. Ca doar in toata lumea democratica e la fel, vin la vot cam un sfert sau o treime dintre alegatori, restul sunt “jmecheri”. Poate ca daca ar trebui sa platesti ca sa votezi?! Asa, gratis, nu pare sa fie deloc atractiv, sau mai exact e fix pe dos!

Sau poate ca si democratia evolueaza, asa cum totul pe lume e intr-o schimbare permanenta (inclusiv religiile, apropo). Poate ca se vor strange tot mai mult legaturile intre fotbal si politica, iar sefii de partide vor fi si si sefi de cluburi; atunci, exercitarea votului ar fi un semn de loialitate fata de echipa, iar ne-exercitarea lui ar fi o tradare. Parca-i vad pe copywriterii viitorului scriind slogane electorale: “Sarim, sarim, la urne va zdrobim!”, “1, 2, 3, ne-am votat pe ei!”, etc.

Va dati seama ca-n cazul asta, Gigi Becali ar fi un profet, un vizionar…?!

“Despre limita”

Da, domnilor, stiu ca sunteti destepti, si ca l-ati citit pe Liiceanu! Da’ nu despre filozoful de afaceri vreau sa va zic, nici de limitele lui, ci de ale mele. Care, intr-un fel, ar putea fi si ale lui, ca si el e ateu. Ma rog, un fel de, ca altfel s-ar certa cu cel mai bun prieten!
E vorba de limitele ateismului. Limita, de fapt. Incep prin a repeta ca ateu nu este cel care “stie el” (?!) ca nu exista Dumnezeu, ci cel care crede ca nu avem nicio dovada c-ar exista. Dovezile sunt treaba stiintelor, iar pana acum nici o stiinta nu a adus vreo dovada, de nici un fel. Cel putin stiinta filologiei (care chiar este stiinta, in pofida a ceea ce zic multi dintre voi) a adus numai dovezi contrarii: toate textele “sfinte”, ale tuturor religiilor, ale oricarei religii, sunt scrise de oameni, fara nici o contributie din “afara” (contributie a Cuiva, ca sa fie clar).
Aici insa intervine o chestie, o limita: de unde stiu eu? Adica, de unde am informatia de mai sus? Din cartile unor oameni de stiinta. Da, dar eu nu-i pot verifica critic pe savantii respectivi! Trebuie sa-i cred pe cuvant, din moment ce n-am acces la cunostintele lor, ca sa nu mai zic de accesul la texte. Deci, in ultima instanta, ateismul meu se bazeaza tot pe credinta: cred in ce spun altii. Daca ei se inseala, eu traiesc intr-o minciuna. Daca ei vor sa insele pe altii, eu tot intr-o minciuna traiesc.
Nu stiu daca sunt clar, asa ca dau alt exemplu: stim cu totii ca Einstein a dat din el teoria relativitatii restranse, undeva prin al doilea deceniu al secolului XX, si ca teoria s-a dovedit corecta (experimentele au confirmat-o). Dar, initial, cei care l-au citit pe Einstein nu aveau nici ei posibilitatea de a-l verifica critic, pentru ca mai nimeni nu avea pregatirea matematica de a-i urmari demonstratia (cica erau numai 5 oameni pe lume care l-au putut intelege pe Einstein, atunci cand a publicat!). Se spune ca nici acum n-ar fi mai mult de cateva sute. La fel, in 1995, cand Andy Wiles a demonstrat marea teorema a lui Fermat, zice-se ca erau in sala vreo 200 de persoane, dintre care numai patru au putut sa “mearga” cu Wiles pana la sfarsitul demostratiei – pe restul i-a pierdut pe drum, cam ca proful meu de mate din liceu, cand ne preda integralele. Pe mine ma pierdea primul, garantat: ma trimitea sa ud buretele, macar sa fac si eu ceva util la ora lui…
Asta e diferenta naspa dintre stiintele naturii si stiintele omului: in stiintele naturale, orice teorie, sustinuta matematic sau nu, poate fi supusa experimentului, si deci confirmata sau infirmata. In “umanioare” (cum zice Liiceanu) n-ai cum sa faci asta: vorbesti si iar vorbesti, pana-ti amortesc falcile, si nu convingi pe nimeni de nimic. Asa ca te apuci si decizi pe cine vrei sa crezi: pe savanti sau pe teologi. Orice ai alege, din punctul tau de vedere e tot o problema de credinta: daca nu cunosti greaca veche si aramaica, n-ai cum sa verifici ce spunea Predica de pe Munte in original. Trebuie sa-l crezi pe cuvant pe ala de ti-o traduce si interpreteaza.
Nasol!

Talent versus valoare

Prietenul nostru E s-a suparat pe mine: el crede ca Paunescu e o valoare nationala, iar eu am zis ca e un carnat. Nu vreau ca bunul E sa ramana bursucit, asa ca am sa ma explic.
Talentul unui artist e altceva decat valoarea lui. La oamenii de stiinta nu e asa: la ei, talentul e 99% transpiratie si 1% inspiratie, asa ca, de obicei, un om de stiinta munceste prea mult ca sa mai aiba timp de altceva, de a se chinui sa parvina, de exemplu. Mai mult, omul de stiinta e atat de absorbit de ceea ce face, incat lumea sensibila (realitatea imediata: bani, femei, afaceri, spart in figuri, politica, shopping, etc) pur si simplu nu-l intereseaza. E plictisitoare. E ca si cum un adult s-ar trudi sa se joace cu papusile: jocul nu-l “prinde”. La fel, pentru un savant care se munceste cu Universul de dinainte de Big-Bang, ce interes prezinta faptul ca Radoi e transferabil doar pentru 15 milioane de euro?! Caca-maca!
In schimb, un artist e alta mancare de peste. Ca sa scoata ceva din el, un artist (indiferent de arta pe care o practica, poate cu exceptia actoriei, care presupune intereactivitate sociala) “plonjeaza” in el, in mintea lui, de obicei in ce are mai rau in ea: vicii, frustrari, impulsiuni bolnave – pe scurt, se apropie cat poate de nebunie, ramane cat in zona respectiva cat rezista, apoi revine la normalitate, cu opera in dinti. Ca un pescuitor de perle: te scufunzi, iti tii respiratia pana aproape de sufocare, aduni ce gasesti pe fundul marii, cat poti, apoi bati o data din picioare si revii la suprafata, cu sacul plin de scoici si cu ochii scosi din cap, de la apnee. In scoicile din sac pot fi perle sau nu, dupa noroc; dar efortul pescuitorului e acelasi. Un artist care produce o opera proasta depune tot atata efort ca un geniu care scoate o capodopera; ceea ce face diferenta este norocul, in mare parte, si talentul, in si mai mare parte.
Dar talent poate avea oricine, indiferent de cata constiinta are. Un om dispus sa faca rau poate avea talent, la fel de bine ca unul care n-ar putea comite fapte rele. Talentul si constiinta nu se suprapun, catusi de putin.
Un om de valoare, insa, nu se poate dispensa de constiinta. Daca despre cineva se afirma ca “este o valoare”, asta implica faptul ca ala-i un model de urmat, ca societatea respectiva recunoaste: da, mosule, datorita tie suntem mai avansati decat am fi fost fara tine. Un talent, insa, poate apartine unei jigodii cu care societatea n-are nici un motiv sa se laude – ba chiar dimpotriva.
Exemple: Heidegger a fost un mare talent (chiar daca eu nu inteleg nimic din ce zice el acolo, au inteles altii, mai destepti, si cica e lucru mare!), dar un caracter absolut infect: s-a dat cu nazistii si l-a hingherit pe maestrul sau, Husserl, caruia-i datora totul – dar care era evreu. Sau Hegel: tot timpul pupincurist, tot timpul misunand sa parvina, si pana la urma reusind. Ca biografii lui sunt cam jenati cand trebuie sa explice anumite chestii din biografia lui, asta-i se-parat…
Sau Jean-Jacques Rousseau: cand si-a scris Confesiunile, n-a vrut nimeni sa i le publice, ca erau erau acolo niste trebusoare de mare exceptie: omul a admis ca lui ii placea sa fie batut la cur. Gusturi! Totusi, zic eu ca Rousseau e altceva decat o jigodie obisnuita: unu, ca a avut sange sa-si lase terfelita imaginea – si implicit opera; si be mic, macar el nu s-a scremut sa parvina, ca altii…
See my point, mister E? Paunescu are talent cu carul, dar nu are caracter. Nu are constiinta. S-a lasat cumparat de regim, din dorinta de a parveni. Si a parvenit, corect. Ca parvenit, ca detinator de putere (mic, dar totusi!) a si facut bine multor oameni, corect. Dar si-a prostituat talentul. Te las pe tine sa decizi: este el o valoare pentru cultura romana, sau nu?
Sa fii convins ca si eu sunt un mare admirator al poeziei lui, uite aici, din memorie, o poezie scurta (titlul l-am uitat!):

Pasarea cu glont in ea
Vinde apa la cismea
Meserie nu prea grea
Daca nu mai poti zbura

Pasarea cu glont in os
Calca rar si lenevos
Spala treptele pe jos
Unde ea zbura frumos

Pasarea cu glont in pui
Vine-acolo unde-i spui
Si cat puiul bine nu-i
Ea e-n mana orisicui

Pasarea cu glont in zbor
Intra-n pat la vanator
Si si-l face tiitor
Glontul e inelul lor

Pasarea cu glont in pusti
Nici cu ochiul nu o gusti
Numai umbra i-o impusti
Gainatu-l pui in custi

Celelalte pasari sunt domestice.

Cine plateste?

Ma necajeste confuzia care se face intre “ateism” si “comunism”: toata lumea ma intreaba “Da’ ce, esti comunist?!”, si singurul raspuns multumitor este “Da” – alfel se crede ca mint. Si tocmai asta ma straduiesc, sa nu mint! De parca n-as face destule reclame la serviciu…
Paiul din ochiul meu e vazut de toata lumea, dar barna din ochiul lumii n-o vede nimeni, nu stiu de ce: sunt mai multe asemanari intre crestinism si comunism decat intre ateism si comunism. Mai exact, orice proiect social are o anume problema, si anume: nu poate raspunde cinstit la intrebarea “Cine plateste?”. Si crestinismul, si comunismul, si nazismul, (si toate “-ismele” care au incercat sa organizeze societatea pornind de la o anumita idee) s-au ferit ca de dracu’ de intrebarea asta simpla: Cine plateste? Normal ca s-au ferit sa puna intrebarea, sau sa permita ca ea sa fie pusa, pentru ca raspunsul nu e deloc convenabil: ailalti!
“Sa facem o lume mai buna si mai dreapta!”, spunea una din lozincile comunistilor; ok, s-o facem, dar cu banii cui? Pai, cu-ai cui bani, daca nu ai burghejilor, ai alorlalti! Si cu burghejii ce facem? Pai, ii omoram, ce sa facem! Si, cum burghez e oricine are ceva, fie o fabrica, fie o bucata de pamant, fie o slujba de profesor, functionar sau politist…
“Poporul german nu-si cere decat locul lui sub soare!”, spunea una din lozincile nazistilor; bun asa! Si cu banii cui sa construim locul ala german de sub soare? Pai, cu-ai cui bani, daca nu ai evreilor, ai alorlalti! Si cu evreii ce facem? Pai, ii omoram, ce sa facem! Si, cum evreu e oricine nu-si poate dovedi ascendenta germana de pe la 1700…
“Sa dam slava Domnului!”, spunea una din lozincile crestinilor din primul mileniu; ok, sa dam slava, dar unde, ca n-avem biserici, n-avem obiecte de cult, n-avem bani pentru salariile celor mai mari experti in datul de slava (astia-s preotii) – ce ne facem? Pai, ce sa facem, luam bani de la pagani, de la ailalti! Si cu paganii ce facem? Pai, ii omoram, ce sa facem! Si, cum pagan e oricine da slava altor zei, sau nu da deloc…
Cand zicem crestinism, zicem religia dominanta a acestei planete, dar tindem sa uitam doua mici amanunte: unu, ca religia asta e impartita in cateva sute de grupari (numite “biserici”) care se urasc intre ele de mai mare rasul; si doi, ca religia asta s-a inaltat unde e acum peste cadavrele altor religii, dintre care multe aveau un mesaj comparabil (“Pace, lumina si iubire”). Iar cei care au asasinat in mod profesionist aceste alte religii (de cele mai multe ori, cu practicantii lor cu tot!) sunt astazi onorati ca sfinti, iar oasele lor pupate dragastos de milioane si milioane de oameni. Buna treaba-i asta?
Si o mica poveste: satul meu, legendara Ghijasa de Sus, a fost de la intemeiere de religie greco-catolica, sau “unita”, cum se zice p-acolo. Asta pana prin anii ’50, cand au luat comunistii problema-n mana. A venit o duba cu niste baieti nerasi, in haine de piele, l-au scos pe popa din casa, l-au dus in mijlocul satului si i-au cerut sa treaca cu tot cu congregatie la ortodoxie. Popa, desi batran si bolnav, a refuzat categoric, asa ca baietii l-au bagat intr-o curte si i-au aplicat “tratament special”. Poate ca nu au vrut neaparat sa-l omoare (desi ma indoiesc), dar uite ca n-a rezistat “tratamentului” si n-a mai iesit viu din curtea aia. Dupa care a venit un popa nou, cu ochi albastri, ortodox la zi, care a facut ordine: a rezugravit biserica, a taiat teii din gradina bisericii, batrani de doua sute de ani, , a evacuat din casa parohiala familia preotului unit si s-a instalat el in loc. Iar turma tampita a taranilor din Ghijasa a continuat sa mearga la biserica de parca nu s-ar fi intamplat nimic! Nici mai tarziu, dupa multe decenii, chiar si dupa ce comunismul cazuse, nimeni n-a aratat vreun regret pentru cele intamplate si pentru comportarea lor: “Ce sa facem, ‘pile? Asa au fost vremurile!”.

Limba noastra-i o comoara

Mai ales cand o aplicam pe cate un dos de sef. Imi amintesc, oftand, cum lipeam cate o fierbinte limba pe buca directoarei de la scoala unde-am predat (unde i-am nenorocit pe copii, de fapt): “Dumneavoastra aveti dreptate, stimata doamna directoare! Rog sa se consemneze in procesul verbal sfatul nepretuit dat de doamna directoare intregului colectiv!”. Ehe, vremuri…
Azi, sub influenta nefasta a romglezei profesionale, fiecare jargon s-a dezvoltat pana aproape de un dialect distinct, dar toate au ceva in comun: au renuntat la pluralul de politete. Normal, daca engleza nu-l are, romana, care il are, de ce sa-l pastreze?! Gata, la gunoi cu el. Sefii le vorbesc subalternilor cu “tu” (ca inainte), iar subalternii sefilor tot cu “tu” (altfel decat inainte). Valeu, ce-am progresat! Asa da!
Partea mai gri din toata pictura asta roz e ca tot sefii au iesit in castig: cand nu esti de accord cu seful, fie ca-i zici “tu”, fie “dumneavoastra”, tot iti exprimi dezacordul in mod politicos (cu exceptia magicului moment al demisiei, ala-i se-parat!). Dar cand seful nu e de acord cu tine, ehe! Poate sa te faca albie de porci, ca doar sunteti prieteni, vorbiti la per tu, neh? Si intre prieteni se admit exprimari informale (“ba io te bag in pizda ma-tii!”), ca doar d-aia-s prieteni, neh? Sa stie de gluma!
Unde-am ajunge daca nimeni n-ar mai sti de gluma…?!

O trista confuzie

Stand eu stramb si judecand drept, ma intreb daca nu am fost prea berbecit in unele dintre posturile anterioare, si mai ales in unele dintre comentarii. Mai exact, se poate sa se fi strecurat o confuzie in vechea disputa “Cum e posibil sa nu crezi?!” vs “Cum e posibil sa crezi?!” (daca imi amintesc bine ce zicea Montesquieu in “Scrisori persane”: “Cum se poate sa fii persan?”, “Cum se poate sa fii francez?” – vedeti, clasicii-s mereu in viata!). Foarte simplu spus, confuzia ar suna “ateu = comunist ignorant”, daca privim dintr-un punct de vedere, si “credincios = sovin ignorant”, daca privim din celalalt.
Sa vedem. Religia comunismului a fost ateismul, sub pompoasa denumire “materialism dialectic”, care nu se stie ce era de fapt, cu exceptia faptului ca nu era bine sa-ti botezi copilul la biserica (“ca te iau astia la ochi”). Evident, erai luat la mai multi ochi daca apartineai alte confesiuni decat cea ortodoxa. In numele acestui ateism al comunistilor, zeci de mii de oameni au fost asasinati in conditii groaznice, unii dintre ei avand parte de torturi incredibile, de neimaginat (“experimentul Pitesti” al anilor ’50 sau moartea in detentie a inginerului Gheorghe Ursu, in anii ’80).
Cei mai multi dintre noi, nascuti intre ’70 si ’80, am inceput sa gandim cu propriile minti abia in anii de dupa revolutie, cand incepuse o febrila incercare de “recuperare”: atunci, dupa ce ne-a trecut febra Shambalei si a pelerinajului in Tibet, am inceput sa descoperim literatura “de rezistenta” a intelectualitatii: Nicu Steinhardt, Emil Cioran, Petre Tutea, oameni ai bisericii ca parintele Galeriu sau parintele Staniloae (au fost si sunt mult mai multi, dar nu ii stiu eu; i-am pomenit pe cei care mi-au venit primii in minte). Toti acesti oameni erau profund credinciosi, iar credinta lor fusese pusa la incercare (cum anume, refuz sa ma gandesc…) de catre comunisti. Forta scriiturii lor a fost si este foarte mare, si puterea de convingere deasemeni, din moment ce talentului innascut s-au adaugat credinta si suferinta. Ei au "formatat" intelectualmente generatia mea, cei intre 30 si 40 de ani, nu prin exemplul direct (noi am fost o generatie complet lipsita de maestri), ci prin literatura pe care au scris-o, prin cartile lor. Respect!
Exista, insa, si cei pe care acesti maestri nu i-au convins. Oricat de bine articulat e scrisul lor, e vorba totusi de un text de interpretare, nu de textul revelatiei, de cuvantul divin, de mesajul trimis de Cineva omenirii. Si aici intervine “divortul” intre cei ca mine (ateii) si credinciosi (crestini sau de alta religie): una e sa fii convins de un comentariu al mesajului, si alta e sa fii convins de mesajul insusi. Oricat de impresionat am fost de argumentatia asupra textului, am vrut sa citesc si textul propriu-zis. Care nu m-a convins. Deloc.
In schimb, multi dintre cei convinsi de comentatori au preferat sa nu parcurga si cartile biblice (sau alte altor religii). Din lene, din frica, din lipsa de timp? Sau toate astea la un loc? Nu stiu, dar acum am pus intrebarea. Astept sa ma conving ca m-am inselat, si ca nu astea sunt motivele pentru care mai nimeni nu citeste Biblia.
Dupa vorba pe care evreii au spus-o neamurilor (“inchinatorilor la idoli”): “Voi credeti in ce nu cunoasteti, dar noi credem in ce cunoastem”. Uite ca se poate spune si “Nu cred in ceea ce cunosc”. Si o spun fara a fi comunist!

Recursul la autoritate

N-am epuizat subiectul! Ce, credeati c-ati scapat doar cu atat?!
Am tras cu urechea la o discutie intre doua colege: se contraziceau pe nu stiu ce chestie (ceva profesional, oricum), si-am bagat de seama cum argumentau. Fiecare era convinsa de dreptatea ei, dar cum si-o sustineau? Aici e chichirezul!
“Eu sunt” si “Stiu de la…” (numele sursei, de obicei cineva renumit), astea erau argumentele principale. Exotic, neh? Adica, in loc sa-mi sprijin punctul de vedere cu ceva concret, eu invoc autoritatea cuiva! A mea (“Eu sunt manager, deci am dreptate!”) sau a altuia (“Asa a zis profesorul Jenica, deci asa e!”); pai ce treaba-i asta, domnule? Ramanem la “Magister dixit!”, ca aia micii? Bine ca nu recurgem la “infailibilitatea papala”, daca tot suntem p-aici!
Hai sa ne imaginam ca asistam la o disputa intre Papa de la Roma si Nicolaus Copernic, bietul. Zice Papa: “Pamantul e in centrul sistemului solar! Da’ stii de ce? C-asa zic eu, Papa, locotenentul lui sfantul Petrea! Tu cine esti, ma, de vii in fata mea si casti pliscul…?”. “Pai, sfintia voastra, eu”, ar zice Copernic, “sunt Nicolae Copernic, sarac lipit, batran si bolnav, de profesie preot de tara intr-un satuc din Polonia, nu stiu daca ati auzit de ea… Si zic ca Soarele este in centrul sistemului solar, iar asta o pot demonstra prin calcul!”. Dupa stilul “recursul la autoritate”, ar trebui sa-i dam dreptate Papei, neh?
My point is: n-are nici cea mai mica importanta CINE vine cu un argument. Ceea ce conteaza este argumentul. Degeaba ma ascund dupa fustele lui Petre Tutea sau ale altui greucean, atunci cand n-am dreptate, n-am. Degeaba ma infoi cu chestii de genul “Da’ tu cine esti, ma, de vorbesti?”, nu prostesc pe nimeni (poate pe cetatenii din agricultura, desi ma indoiesc). Degeaba imi invoc statutul (sau studiile, sau varsta, sau profesia, sau mustata): cand sunt aiurea cu drumul, nu conving pe nimeni. Poate doar sa ma mint singur.
Eleva mea Timeea m-a corectat: “Dom profesor, nu se pronunta “giant”, se pronunta “giaiant”, nu va suparati!”. M-am suparat ca un papagal si i-am raspuns: “Ba se pronunta cum zic io, ca aici io sunt prefesorul, nu tu!”. Penibil. Asta a fost acum zece ani, dar tot imi e rusine. De atunci am incercat sa ma las de sportul asta, al “recursului la autoritate”, dar sunt nu sigur c-am si reusit. Vad, insa, ca sunt destui care n-au reusit!

Prietenul nostru Alexandru

Iata ca un prieten pe care nu ni-l mai amintim, pe nume Alexandru, a preluat stafeta de la bunul Samo. Stafeta consta, buninteles, din a-mi da mie la gioale pe subiecte religioase. Nu despre asta vreau sa scriu acum, ce despre ceva ce mi-a fost sugerat de comentariile sale, anume: Cum discutam?
Intrebarea pare simpla. Si poate ca si e. Cele doua raspunsuri, mai mult decat evidente, sunt: “ca doi boxeri” si “ca doi negustori”. Prima abordare e cea mai raspindita, o cunoastem cu totii prea bine, am vazut-o de curand pusa in practica chiar pe blogul asta, de Samo si de mine, la comentariile alea: fiecare isi foloseste argumentele ca pe arme, pumni, picioare, ghioage, etc, incercand sa-si “doboare” adversarul (adica sa-l convinga ca se insala!), apoi sa ridice triumfator bratele in uralele publicului (adica ale voastre). Mai mult de 99% din discutiile pe care le angajeaza oamenii folosesc aceasta abordare, a “turnirului”, mai elegant spus, a luptei “cu retoricele suliti” cum zicea Eminescu, bietul.
Cealalta e incomparabil mai rar intalnita: cei doi interlocutori discuta, fiecare incercand sa afle informatii noi de la celalalt (ca doi negustori care se tocmesc, fiecare incercand sa dibuiasca pretul pe care interlocutorul il are in minte). Altfel spus, vorbesc cu tine in speranta ca tu stii ceva ce nu stiu eu, inca, dar in urma discutiei cu tine, aflu si plec de acolo mai destept.
Acum viu si va zic: de ce abordarea paguboasa, aia de boxer, prevaleaza asupra celei rentabile, de afacerist? Ar trebui sa fie invers, neh? Aparent, explicatia ar fi ca doi oameni care discuta nu au de schimbat informatii, ci pareri: adica, amandoi stiu aceleasi lucruri, tot ce pot schimba intre ei sunt opinii divergente asupra acelorasi fapte. Daca unul ar stii mai multe si altul mai putine, al doilea ar vrea sa il “stoarca” pe primul de info, neh?
Neh! Nu se intampla asa mai niciodata. Cu toata eventuala diferenta informationala dintre interlocutori. Cel mai probabil, pentru ca, asa cum zice Jerome K. Jerome (crestin militant si mare umorist in acelasi timp – caz rar!), “cel mai popular joc din lume e jocul de-a scoala: asezi in rand sase copii si tu te plimbi prin fata lor cu o nuia in mana; tu ii inveti si ii faci mai buni”.
Citatul este din memorie, desigur, dar cred ca pastreaza ce-a vrut sa spuna Maestrul: ne jucam de-a scoala de mici copii si pana la buza mormantului. Jocul de-a scoala e cel mai vechi si mai universal.
D-aia discutam discutii in contradictoriu, in loc sa discutam afaceri in consens.