Pagliacci

Am vrut si eu sa ma fac destept in cap, si m-am dus la teatru. Cine-o face ca mine, ca mine sa pateasca – in loc sa ma duc si eu la un teatru d-asta particular, cu piese bine alese si joc profesionist, m-am dus la National, nu m-as mai fi dus !
Ca orice roman tolomac, am zis “nu merg la o piesa romaneasca, uite-asa!” (am fost la vreo doua filme care m-am ingrozit: “Turnul din Pisa”, “Ambasadori cautam patrie”, “Orient Express”, si inca unul, al carui titlu l-am si uitat, asa de prost era), si am ales o piesa japoneza, “Iubiri interzise” de Yukio Mishima. De puturos ce sunt, n-am dat si eu o cautare sa vad cine-i Mishima asta, desi in mod vag mi se parea cunoscut. Din nenorocire, chiar era!
Ei bine, Mishima este nerodul ala care si-a spintecat burta in 1970, de necaz ca n-a putut porni o insurectie armata anti-americana! Doamne, mare ti-e gradina: el credea c-or sa asculte soldatii de un civil?! Chiar o fi crezut ca daca iese in balcon (dupa ce-l legase de scaun pe comandantul unitatii respective), falfaie din sabie si zbiara lozinci vadimiste (ma rog, pe specific local), soldatii aia (profesionisti cu contract, nu racani luati cu japca) or sa zica “Asa e, mosule, bine zici, hai ca ne revoltam cu totii si intoarcem tara in Evul Mediu, sa traim in vitejie, ca stramosii!” – chiar credea el asa ceva?!
Unii zic ca de fapt nu credea, ca avea chef de sinucidere si si-a gasit si el pretext. Pe mine unul chestiunea ma lasa perfect indiferent, pana aseara, cand am vazut piesa montata de romani, dupa textul lui, si m-am lamurit: credea! Numai un om care crede in Alba-ca-Zapada poate scrie o piesa asa slaba. Iar in montarea romanilor, e o catastrofa.
Piesa e din doua bucati, rupte intre ele si unite doar prin titlu: in prima parte savuram dragostea lesbianica a unei pictorite ratate pentru o prostituata nebuna. Senzational. Ideea nu e rea, se putea scoate ceva de aici, dar e scrisa cu picioarele si jucata execrabil. In partea a doua ni se ofera felul doi: dragostea incestuoasa a unei surori mai mari catre fratiorul ei mai mic (ajuns intre timp un sparge-bani alcoolic). Evident, surioara e tot prostituata, ca altfel n-avea fratiorul bani de spart. Nici ideea asta nu e rea deloc, dar e jucata chiar mai prost decat prima parte, daca e posibil!
Nu mai comentez acum scrisul lui Mishima: e clar, omul avea problemele lui. Comentez insa stilul de joc care s-a impus in teatrul romanesc (cel putin in cel de stat, la particulari parca nu l-am vazut): racnit, zbierat, tropaituri pe scena, busit de scaune, gestica exagerata, rafale de plansete care dau in ras isteric, d-astea. Un joc care s-ar vrea pasional, dar nu e decat un joc gros, primitiv, caricatural, de balci. Probabil ca asa se jucau Irozii de acum 300 de ani!
Lasa ca asa-mi trebuie. Daca stiam toate astea (si le stiam) de ce m-am dus la National, in loc sa ma duc la Teatrul Act, de exemplu?! Ce, am ajuns si eu ca gagicile alea care isi iau bluzita de firma si pe urma se duc cu ea la teatru, sa si-o etaleze (indiferent de piesa, buninteles!). Si parca le aud: “Si ce, sa zici mersi, ca altele isi etaleaza bluzitele in Mall!”.

Dix ans après

Am fost duminica trecuta la un botez. Si acolo am intalnit oameni pe care nu i-am vazut de ani si ani, iar in cazul unui anume grup, oameni pe care nu i-am mai vazut de la “revelionul mileniului” 1999 – 2000.
Curios, cat de putin ne-am schimbat toti – fizic. Fara exceptie, suntem mai grasi si (baietii cel putin) mai carunti. (Acum ca ma gandesc: “baietii”! Baietii astia au intre 35 si 45 de ani…). Schimbarile mari sunt de alt fel: toti sunt mult mai instariti decat erau acum 10 ani (in afara de mine, evident), beau mult mai putin (din nou, aceeasi exceptie), fac glume mai bune si mai putin porcoase ca pe vremuri (chiar si eu m-am abtinut oarecum, ce sa fac), si, ceea ce mi s-a parut cea mai importanta schimbare, sunt siguri pe ei. Acum 10 ani erau nervosi, tensionati, chiar si cand se distrau la chefuri pastrau starea aia de incordare, de alerta, nu stiu cum sa-i spun. Comparatie: atunci erau ca niste cai de curse inaintea startului, frematand din picioare la linia de pornire; acum sunt niste cai dupa cursa, niste cai relaxati, care si-au facut treaba si acum vor inapoi in boxe, la tesalat.
Dar destul cu amicii mei. Stiu ca vreti detalii despre cum m-am imbatat iar si ce dracovenii am mai facut. Ei bine, se pare ca sus-mentionatii amici au avut un efect inhibitor asupra mea: m-am pilit intr-o cumintenie perfecta, n-am cazut pe scari, n-am adormit in buda, n-am sarit la scandal, n-am incercat sa seduc vreo chelnerita, ma rog, nici una din chestiile obisnuite. N-am spus nici macar bancul cu ciobanul si cu popa, ala care-i enerveaza pe oameni de ma dau afara de fiecare data cand il “produc”. Atata doar ca am plecat ultimul (ca de obicei), dupa ce l-am incoltit pe fericitul tatic, sa-mi puna mancare “la pachet”: ce vina am eu daca lumea nu mai e flamanda, ca acum 10 ani, si lasa mancarea-n farfurie, pe criza asta…?!
E adevarat ca “lumea-i rea si oamenii e caine”, cum zice fericita mamica, da’ vorba asta era inainte de criza; acum, correct este “lumea-i capiata si oamenii-i hiene”, cel putin. Si cica criza-i abia la-nceput!

“Gika se cearta de unul singur pe blog!”

La o mica sesiune alcoolica de zilele trecute (o “cinste”, cum se zice), unul dintre baieti (sarbatoritul; apropos, La Multi Ani, baiete, sa-ti traiasca frantuzoiaca!) a remarcat: “Ba, voi stiti ca Gika a ajuns sa se certe de unul singur pe blog?”.
Rasete, chestii. Cineva a cerut detalii, si i s-a explicat: “Pai el scrie si tot el isi raspunde la comentarii, ca nu mai are nimeni chef sa se certe cu el!”. Rasetele au sporit in vigoare.
Domnilor, asa este. Nimic de obiectat la adevarul celor spuse de sarbatorit. Vreau insa a discuta “cazul”.
In opinia mea proprie si personala, orice proiect de durata (de tip “blog”, “revista”, “o mie si una de nopti”, “prison break”, etc) are un astfel de moment de “reflux”. In sensul ca un proiect traieste o vreme din impulsul dat de noutate, apoi intra in conul de umbra al obisnuitei, iar in cele din urma fie devine altceva (in cazul unui succes), fie moare (in mult mai frecventul caz al unui esec).
Totusi, spre deosebire de un serial sau de o revista (cine-si mai aduce aminte de “Urzica”?), un blog are si insusirea de jurnal. Si in cazul unui jurnal nu te poti plange ca n-ai feed-back pe el, ca tocmai d-aia-i jurnal, sa n-ai! Daca vi se pare deplasata ideea asta, cititi jurnalul lui Mihail Sebastian si apoi pe cel al lui Mircea Cartarescu. Diferenta e izbitoare: literar vorbind, al lui Cartarescu e mai reusit, dar mult mai neonest; al lui Sebastian contine si expresii fruste (“buna de futut” zice el despre o actrita, apoi citeaza ce-a spus alta: “unde e Antonescu, sa-i sug pula, sa-i pup coaiele, ca ne-a scapat de legionari!”), dar e de o sinceritate extrema. Se vede ca a fost scris pentru el insusi, nu pentru o eventuala publicare, ca cel al lui Cartarescu.
Ergo: e natural ca dupa o vreme sa inceteze comentariile pe blog. Exista, desigur, bloguri cu sute de cometarii la fiecare post (cel al Simonei Tache, de exemplu), dar acolo intervin si alti factori, unii mai putin cunoscuti (cei care posteaza comentarii pe blogul ei ies impreuna la bere, au devenit o cvasi-comunitate). Dar blogurile obisnuite urmeaza de obicei aceasta curba clasica, descendenta.
Acum, nu zic ca n-am si eu partea mea de vina. Am promis de la bun inceput ca va spun povestea Berilor de Aur, de la idee la “produs” si mai departe, a esecului sau, si pana acum n-am povestit nimic. M-am luat cu catei scosi din lac, daci, insule, demoni, Nicolae Densusianu, ma rog, tot felul de prostii, si nu m-am tinut de cuvant.
Cred ca e momentul, neh?

M-am apucat de fapte bune

Nici mie nu-mi vine sa cred, dar e incontestabil: din cauza milei prostesti si a “mamaligelii” emotionale (cred ca si asta se poate educa, dar daca te nasti prea mamaligos, mi-e ca nu merita efortul), mi-am calcat propriile principii, desi continui sa le sustin.
Ati inteles ceva pana aici? Nici eu!
Care sunt principiile? Multe, dar asta la care ma refer acum suna asa: cainii si oamenii nu pot coabita intr-un oras civilizat, decat in situatia de caini domestici. Adica un caine, orice caine, trebuie sa aiba un stapan care sa-si asume intretinerea animalului, si sa raspunda pentru el in caz ca musca pe cineva. Daca n-are stapan, un caine nu are dreptul la existenta, cel putin nu intr-un oras. Pe scurt, am militat dintotdeauna pentru eutanasierea cainilor vagabonzi.
Asta e principiul. Zic ca e rational ce cred, chiar daca ratiunea mea a fost “ajutata” de micul amanunt ca am fost muscat de patru ori de caini vagabonzi si ca am facut tratament antirabic de trei ori (una dintre muscaturi s-a nimerit chiar cand eram in tratament dupa muscatura precedenta, asa ca m-am scos!). E adevarat ca am fost muscat de doua ori si de caini CU stapan, dar alea nu se pun: de ambele dati au avut de suferit doar pantalonii. Ergo, daca ai catel, prima ta datorie e sa-l inveti sa muste, astfel incat sa nu intri in bucluc!
Ei bine, ce fac ieri? Eram la alergat prin parc, aud un chelalait, ma uit, un nenorocit de catel (maidanez, clar!) era in lac si nu mai putea sa iasa. Sarise probabil sa prinda vreo ratusca, si acum ajunsese in situatia “catel la apa”. Rational era sa stau sa ma uit cum se ineaca (sau cum moare de frig in apa rece), sa ma bucur de moartea inca unui dusman si eventual sa fac pariuri la telefon, cu amicii (“ba, pe cat ca nu mai rezista un sfert de ora?”). Totusi, nenorocitul se uita la mine cu ochii aia ai lui de caine, zgaria cu ghearele din fata bordura malului (dar nu avea cum sa se ridice) si tremura ca dracii, ud ca o carpa de sters pe jos. Asa ca am vorbit putin cu el, sa nu-i vina ideea sa ma muste (desi n-aveam nici o siguranta), l-am scarpinat pe capul ala ud si l-am tras afara din lac. A tulit-o, s-a scuturat cat a putut si a plecat sa caute caldura, cred: ieri a fost mai frig ca azi, daca n-a gasit un adapost o murit de frig, precis.
Viu acum si va-ntreb: n-o fi la fel ca mine si amicul meu Antisemitul Feroce? Nu la fel era si profesorul Nae? Desi oameni ca ei sunt convinsi ca “evreii sunt dusmanii, ca l-au omorat pe Isus” (io unul cred ca l-au omorat stramosii mei, romanii, dar asta-i alta discutie), in practica se dovedesc absolut incapabili sa faca rau “dusmanului”. Nu ca n-ar avea cine – se gaseste!
Astia sunt intelectualii, astia suntem, tati: din gura suntem gata sa rostim condamnari la moarte (sau sa scriem prefete!), dar daca e sa punem mana si sa ucidem… varza!
Ergo: daca vine un primar energic care sa eutanasieze toti maidanezii Bucurestiului, are votul meu; daca, insa, imi da mie treaba asta de facut, pare rau!

Insula Serpilor si decizia de la Haga

Gata cu prostiile, simt ca e cazul sa ma pronunt despre probleme grave, in privinta carora, nu-i asa, sunt pe deplin calificat: ma recomanda scoala postliceala “Pipera” de desen, la care am fost inscris in 1991 (ca sa scap de armata, dar astea-s detalii). Astezi, deci, despre decizia de la Haga.
In primul rand, statulul insulei. Pai nenorocita asta de insula (17 hectare de piatra seaca; viata vegetala: iarba; viata animala: gandacei. Mai demult veneau si foci, sa fete, acum mai vin pescarusi, sa se cace) a fost pustie neam de neamul ei, si d-aia n-a revendicat-o nimeni, niciodata, pana au ajuns sa se certe pe ea saracii pamantului: romanii si ucrainienii! Vai de mamaliga noastra.
Totusi, asa janghinoasa cum e, Insula Serpilor e cea mai celebra insula din Marea Neagra, si asta nu de azi de ieri (Haga, tiganeli), ci de j’de mii de ani; acu’ sa nu fim rautaciosi, in toata marea asta sunt 10 insule, care de care mai pitica si mai nenorocita. Pe principiul “In tara orbilor, chioru-i imparat”, Insula Serpilor are meritul ca aici ar fi fost, dupa legenda, mormantul lui Ahile (Brad Pitt, pentru generatia Pro) si templul aferent. Cred ca e vrajeala, ca pe insula aia nu poate nimeni sa-si duca traiul, dar’mite servitorii unui templu (care traiesc din ofrande, neh? Si cine venea acolo sa aduca ofrande? Pescarusii… ?!).
Da’ asta e mitologie curata. Istoric vorbind, insula a apartinut grecilor, romanilor, bizantinilor, turcilor, rusilor, romanilor si acum ucrainienilor. Bunicul meu, care a facut stagiul militar in Marina, prin 1920 si ceva, zicea ca pe insula nu era decat un far prapadit (mereu il reparau si mereu se strica) si niste capre: in fiecare primavara, paznicul de la far cumpara cativa iezi de la marinari si le dadea drumul sa se joace, iar prin noiembrie ii aduna de la joaca si ii facea pastrama, pe care o vindea la marinari. Ce nu vindea manca el, ca de multe ori Dunarea aducea sloiuri in cantitati imense si bloca marea pana la insula, asa ramanea amaratul ala si cate doua luni de unul singur. Ala barbat, tati! Io, bunaoara, daca nu ies saptamanal cu amicii incep sa umblu noaptea pe strazi, vorbind cu cainii de prin curti.
Curios, statul roman a detinut insula intre 1878 si 1948 (nu 1944, cum credeam). In ’48 Romania s-a “oferit” sa transfere catre Uniunea Sovietica o optime din Delta Dunarii si Insula Serpilor: popor generos, draga, nu stie ce-i aia caliceala! E adevarat ca trebusoara asta cu “transferul” a fost consemnata intr-un tratat abia dupa 13 ani, da’ cine se mai incurca in maruntisuri d-astea, cand e vorba de amici…?!
Ca Ucraina n-are nici un drept moral sa se dea proprietara insulei, e clar; dar, pe de alta parte, din moment ce a fost desemnata “stat successor” al Uniunii Sovietice, a mostenit o gramada de alte chestii la care n-avea nici un drept (cam 40% din arsenalul nuclear sovietic, Crimeea, castelul Palanok, etc). Daca se apuca sa “retrocedeze” chestii, ramanea in fundul gol, asa ca zic sa-i intelegem si pe ei (la fel s-a intamplat in Africa dupa de-colonizare: au pastrat granitele fostelor colonii europene, ca daca se apucau sa le retraseze iesea nenorocire, razboaie tribale fara sfarsit – oricum, urgie a iesit si-asa, fara “retrasare” de frontiere!). Las’ sa fie si ucrainianul fericit, sa aiba si el unde paste o capra!
Decizia de la Haga (grosul platoului continental la romani, o cincime la ucrainieni) o fi corecta, nu zic, da’ ma indoiesc profund ca s-a vrut o reparatie istorica sau un act de dreptate. Mai probabil e ca si-au zis ceva in genul “ma, Romania e stat UE, asa ca o sa-i strangem de oua cand ne-or cere spaga pentru exploatarea gazului de-acolo; ucrainienii au soriciul la fel de gros, da’ cu astia nu avem mijloace de presiune, ca-s e capul lor!”, si-au tras si ei o linie pe harta, acolo, cum le-a zis Mister Gas (o sa aflam noi curand cine-i dumnealui, n-aveti frica).
Acu’ c-avem precedent, cine urmeaza? Rosia Montana, oare…?

Am luat o gura de absolut

“Ba”, zice un amic, fost coleg de scoala, “nu innebuni, hai cu mine la o lansare de vodka!”. Cand am auzit una ca asta, am mai amanat partea cu nebunia, am zis “Pe cai!” si i-am dat bataie spre vodka. Asta, lansare am vrut sa spun!
Nu de altceva, dar din interes profesional, desigur: am tot lucrat si eu in 2008 la tot felul de lansari d-astea si evenimente cu lume buna, asa ca mi-a picat la fix ocazia sa vad cum lucreaza concurenta. Vorba lui Pantelimon Harnicu, “ma uit la televizor, sa vad cum prasesc altii!”.
Trebusoara asta se petrecea pe undeva pe Calea Rahovei, punct de reper palatul Bragadiru (ala cu petrecerea Playboy si cu balul Catavencu); eram deci expert in zona, am dibuit fara probleme locul (Bursa de Marfuri Creative ii spune, si e de fapt fosta cladire Vama Antrepozite, reamenajata in stil “mileniul 3”). Intram, bodigurazi patrati, promoterite imbricate-n ingeri (“ingerite”, deci!), cameramani, lume putina; normal, din moment ce invitatia era pentru opt jumate si noi am ajuns la 20:32! Ne sucim, ne invartim, amusinam p-acolo sa vedem decorul si conceptul evenimentului, gustam o papaya, o atentie, o admiram pe Laura Cosoi (care nu stiu cum naiba ca arata mai bine in realitate decat la televizor!), ne hlizim la un autoportret viu de-al lui Van Gogh (misto idee, n-am mai vazut-o: un cadru amenajat ca un tablou de Van Gogh, iar in locul autoportretului era un actor in carne si oase, aranjat de ziceai ca-i chiar pictorul – sper ca nu i-au taiat si vreo ureche, sa fie iluzia desavarsita…). Cand incercam sa ne stabilizam pe la vreo masa (ca se ocupau in ritm accelerat), hop ca ne incolteste frumoasa Alice, gazda serii. Ne explica cate toate, cum de-a ajuns la ideea asta (“enter an absolut world”), de ce le-a imbracat pe fete-n ingeri (cre’ ca zicea ceva de genul ca-n absolut world totul e cum ar trebui sa fie, nu cum e! Adica, daca-n “the real world” femeile sunt diavolite, in the absolut world… ati prins miscarea!), si de ce ne-a pus pe mese fie doar fructe, fie doar legume (castraveti, conopida, ridichi), nu purcel sau curcan: “in the absolut world everything is disrupting!”. La faza asta noi am facut pe prostii, doar-doar ne-om alege cu vreun crevete, ceva. Nimic! Conceptu-i concept, nu ne batem joc! Asa c-am mai servit o conopida.
Bref, Alice a fost foarte draguta (cred ca s-a ocupat cel mai mult de modestele noastre personalitati, nu stiu de ce, ca erau acolo si piese grele, d-astia de pe la televizor si barosani din industria noastra, arde-o-ar focul), ne-a povestit o gramada despre organizare, cum a lucrat cu cei de la Odyssey (isi stiu baietii meseria, ia sa ma duc sa le cer o slujba), cum a ales pana la urma locul asta dintre toate, cum a stat trei zile sa decoreze sala, ma rog, bucatareli de PR.
Chestia e ca n-am baut nici un strop de vodka, nu pentru ca era inghesuiala la bar (desi era), dar pentru ca ma durea ficatul. Tocmai aseara s-a gasit si el, foarte destept, n-am ce zice! Si be mic, a realizat Alice o lume absoluta, cu ingerite si cu vodka la liber, da’ ea n-a aflat ca “in an absolut world there are no smokers indoor”…?!
Cand am simtit ca ma sufoc, am plecat. Pe amic l-am lasat sa intre-n vorba cu o blonda rapitoare, curat de “absolut world”! Da’ si asta destept, i-a reusit totul cu frumoasa blonda, afara de un mic amanunt: n-a inteles cum o cheama!

Despre alti demoni

Inteleg din feed-back-urile voastre (care pe mess, care pe SMS, care direct in tiganeste) ca parerea mea vi se pare complet idioata. Parerea, adica: frustrarea duce la blogareala si la alti demoni (alcoolism, filatelie, etc).
Pare rau! Pare rau ca nu v-am convins, dar, vorba lui Nea Nae, “asta e!”. Eu unul sunt convins, asa ca am sa dau o ultima batalie de onoare inainte de a trece la subiecte mai interesante (orice subiecte, doar de daci sa nu mai aud!).
Dupa capul meu, frustrarea e asa, un fel de contradictie intre ce crezi tu ca meriti si ce crede societatea ca meriti. O lipsa de recunoastere. O ne-rasplata sociala. La limita, e o lipsa pur si simplu: prea multa foame, prea mult frig, prea multa bataie, prea multi scuipati in cap (vorbesc acum de propria mea copilarie).
Totusi, punctul in care “lipsa pur si simplu” se intalneste cu “lipsa de recunoastere sociala” este sexul. Exemplu: imaginati-va 100 de oameni, 50 de barbati si 50 de femei. Rational ar fi ca toata lumea sa aiba parte de sex, nu? Din pacate, sexul nu e rational: cele 50 de muieri vor fi interesate de cel mult 5 masculi, iar cei 50 de purtatori de ismene isi vor concentra eforturile pe cel mult 15 pasarici. Ergo: obtinem 45 de frustrati si 35 de frustrate? Uite ca obtinem!
Nu comentez de ce anume asa stau lucrurile, ca stiti si voi: selectia naturala, Darwin, neste chestii (“Mario, tu sa taci, ca nu stii neste chestii!”). Mult mai interesant e insa cum se impaca frustratii cu statutul lor. Se impaca greu, sa stiti, foarte greu!
De multe ori innebunesc. La propriu. Stiu ce vorbesc, c-am fost odata c-o gagica care trecuse prin asa ceva, si nu e de joaca. Daca nu ma credeti, faceti o vizita la spitalul de nebuni, la aia care si-au pierdut identitatea: ce, credeti ca nebunii se cred oameni banali?! Nu, taticu'! Gasesti acolo o gramada de Ceausescu, de Isus, de Eminescu, de Arhanghelul Mihail, numai piese grele. Daca te duci intr-un azil din Rusia, pe pariu ca e plin de Stalini; unul din America geme de Kennedy, etc. Esential e ca atunci cand innebunesti, cumva incerci sa scapi de identitatea ta de loser si sa “devii” un alfa, depinde de orizontul tau cultural (apropos, daca pana la urma demonul nebuniei o sa ma inhate de tot, sa stiti ca io unul o sa ma cred Richard Dawkins – nu care cumva sa ma contraziceti, cand oti veni la vizita, cu portocale in sacosa!). Nu ca un alfa e mai dotat sexual decat un “inferior ierarhic”, dar un alfa are acces la orice – implicit si la sex, dac-asa vrea el (uneori nu prea vrea, vezi cazul lui Hitler, saracul!).
Alte strategii de supravietuire in caz de frustrare, mai putin drastice decat nebunia: socializarea febrila, de exemplu. Daca nu primesc de la prietenii mei “rasplata de statut” pe care o astept, atunci socializez frenetic in toate partile (“ma bag in seama”), doar-doar s-o gasi cineva care sa ma ia de smecher (si se gaseste, conform proverbului “Un prost cauta alt prost, pe care sa-l admire”…!). De cand s-a inventat netul, strategia asta a prins aripi ca niciodata, iar blogareala mi se pare un fel de rafinare a ei: nu ma bag in seama asa, aiurea, ci ma bag in seama “la momeala”!
D-aia-mi place mie sa traiesc in secolul 21. In evul mediu ce ma faceam?! R^neam grajdurile vreunui alfa!
Asa, cand am nevoie de bani, mai spal masina cate unui amic bogat. Altceva!

Despre alcoolism si alti demoni

Dat fiind ca toti amicii ma considera o autoritate in materie (ceea ce este foarte urat din partea lor), am sa iau problema in mana si o sa incerc cateva consideratii despre alcoolism. Sau mai exact despre nobila arta a betiei (azi, vai, nimerita pe mana unor diletanti). Sau si mai exact, am sa incerc un raspuns la intrebarea etern-feminina “de ce se imbata barbatii?”.
Observati va rog justetea intrebarii! Femeile nu spun “de ce beau barbatii”, pentru ca asta este evident (barbatii, ca si femeile de altfel, beau alcool pentru a interactiona mai usor, id est pentru a “lubrefia comunicarea sociala”). Corect pusa, intrebarea este “de ce beau barbatii pana cad in sant?” (aici imi arog intr-adevar o oarecare autoritate, pentru ca eu sunt singurul om pe care-l cunosc - si de care am auzit – care a cazut in sant la modul propriu, fara nici un fel de literatura).
Cred ca raspunsul corect este: de frustrati. Poate parea cam dur, asa ca am sa detaliez.
La fel ca rudele noastre apropiate (cimpanzei si gorile), si noi suntem animale gregare, traim adicatelea in grupuri (sa nu-mi veniti acum cu orangutanii si gibonii, care tot rude cu noi si NU sunt gregari; da, si aia ne sunt rude, dar mai pe departe, si deci sunt cam prosti!). Orice dihanie care isi duce viata intr-un grup aspira la statutul alfa, care inseamna accesul la cea mai buna hrana si la cele mai multe ocazii de imperechere. Numai ca Proiectantul nostru, cine-o fi el (nu ma pronunt ca-mi prind urechile), n-a prevazut ca vom ajunge sa traim in aglomerari de mii si milioane de indivizi, si ca “statutul alfa” va fi tot mai greu de atins (practic imposibil). Asa ca ne-am trezit intr-o fundatura: impulsurile instinctuale ne imping intr-o directie (concurenta), impulsurile culturale in directia opusa (cooperarea). Daca mergem doar in prima directie, esuam fie in tiranie, fie in anarhie; daca am merge doar in a doua (ceea ce nu a reusit nimeni, niciodata), nimeni n-ar mai vrea nimic si n-ar mai face nimic (inclusive copii). Asa ca n-avem de ales: amestecam cele doua tipuri de impulsuri si obtinem diverse tipuri de societati, mai bune sau mai rele (Romania, Elvetia, Ucraina, Mexic, Japonia, etc).
Numai ca e si un pret (“nimic nu vine gratis”, cum se spune). Pentru a putea coopera eficient, 99,99% din membrii societatii trebuie fie sa-si inabuse “vointa de putere” (de a parveni spre alpha position), fie s-o deghizeze cumva, fie (cel mai bine), s-o deghizeze si s-o canalizeze in acelasi timp. Alcoolismul (cu sora lui mai mica, betia, si fratii lui mai mari, drogurile), intra la capitolul “inabusire”; cariera politica sau profesionala intra la capitolul “deghizare” (nici politicienii si nici carieristii nemilosi de prin multinationale nu se percep ca fiind manati de setea de putere, ci au alte texte: “imi servesc patria”, “vreau sa fac ceva cu viata mea”, “strang pentru copiii mei”, etc); la al treilea capitol, asta cu “deghizare & canalizare”, intra o gramada de strategii: blogareala, bridge, maraton, colectie de dopuri, ski, jocuri pe computer, yoga, dansuri populare, fanatism fotbalistic, filatelie, etc.
Ergo: intre mine, care cad prin santuri, si voi, zeite ale “blogosferei feminine”, distanta e mai mica decat pare; suntem cu totii manati de frustrarea de a nu putea avea (sau mentine) un statut alfa.
Sau, ca sa nu fiu badaran, doar eu.

"De ce-si fac oamenii bloguri" se intoarce!

Deci asea!
Raspunsul "pentru bani" nu e suficient pentru o anumita parte a blogosferei, care nu se simte inclusa in aceasta motivatie si doreste o alta, in care sa se simta. Bine, hai bre sa mai gasim si alte motivatii!
1. Finger exercise. Multi scriu, putini publicam: revistele si ziarele isi au oamenii lor. Dar, cum speranta moare ultima, astia care "nu", alegem sa ne mentinem cumva exercitiul scrisului. De aici, drama! (i.e. blogul)
2. Plictisul. Pare greu de crezut, dar sunt o gramada de oameni care n-au ce face, si care nu trebuie sa munceasca pentru a trai. Nu stiu care e reteta (dac-o stie cineva, o cumpar!), dar asta lasa omului foarte mult timp gol, care trebuie umplut cu ceva. Singurii oameni (femei, totusi...) in situatia asta, pe care i-am cunoscut eu, erau unele colege de facultate, trimise de barbatii lor la studii, sa nu stea acasa si sa ii insele. Buninteles ca doamnele erau tam^ie la carte, dar nu despre asta vorbim acum; ci despre faptul ca multi nu muncesc pentru a trai, si daca mai au si ceva-n cap (sau cred ei ca au)... de aici, drama!
3. Incremenirea in Idee. Asa cum tinerele mamici poarta in portofel poza odraslei, s-o arate cui vrea si cui nu vrea s-o vada, sunt multi oameni (in general barbati) care isi oranduiesc viata in jurul unei Idei. Astfel de oameni sunt, cum zic, barbati, nu prea tineri (oricum sariti din 35), mai mult in jur de 50, cu preocupari sa le zic "cvasi-intelectuale". Genul care te intreaba care sunt prenumele lui Goya, sau alte chestii d-astea ("intrebari-capcana"!). Ideea lor poate fi orice: Dumnezeu, paleoastronautica, complotul iudaic, ecologia, comunismul, Templierii, dacii, decaderea morala a tineretului, etc. In forma lui buna, omul de genul asta e un savant care scrie carti. In forma lui slaba, e un blogger necitit de nimeni, afara de alti obsedati ca el (adica obsedati de aceeasi Idee). Aici nu e nici o drama, e comedie.
4. Obligatie de serviciu. Nu intru in detalii (oricum chestiunea ma depaseste complet), dar am aflat ca sunt unii care au ca sarcina de serviciu tinerea unui blog. Ierte-i Dumnezeu, ca bloggerii n-o sa-i ierte-n veci.
5. Lenea. Foarte, foarte multi (ma numar printre ei) sunt cei care ar vrea sa scrie carti, dar le e lene. Desi nu pare, a scrie o carte (un roman, o lucrare stiintifica sau un volumas de poezii) si a o publica reprezinta un mare efort, de durata (ani) si de mare perseverenta. Scrisul propriu-zis dureaza cam un an, coafarea materialului inca sase luni, milogeala pe la edituri inca un an sau doi. Editura scoate cartea in trei luni, receptionarea ei de catre public mai dureaza sase luni, apoi vin (daca vin) reactiile criticii si ale presei. Deci trei ani de eforturi (in cazul cel mai fericit, repet), pentru un feed-back de tip "telefon de la un prieten": "Ce faci, bai Labishi? Auzi ma, am vazut azi o carte scrisa de unu' care-l chema ca pa tine! Erea sa mor de ras, ma, manca-ti-as!".
In conditiile in care pe blog poti posta un text de doi lei (ca asta), care-ti aduce un f-b incomparabil mai "gras", alegerea se impune de la sine.
Dar aici intram intr-un teren alunecos, pentru ca nu am zis inca nimic despre motivul ESENTIAL (si universal) care-i face pe oameni sa tina bloguri.
Vom pasi pe acest teren in urmatorul post, intitulat sugestiv "Despre alcoolism".

De ce-si fac oamenii bloguri

Asta m-a intrebat o frumoasa doamna, cam cu vreo doua luni inainte de a-si face propriul blog. Eu i-am zis ca “pentru bani”, iar ea de colo: “nu te cred, demonstreaza!”.
N-am avut cum sa-i demonstrez, asa ca m-am multumit sa-mi dau cu presupusul (cum facem majoritatea, in orice chestiune…); i-am zis ca mai toti au exemplul primilor bloggeri din America, aia care s-au imbogatit dupa ce multe firme, vazand ce trafic are cate-un om pe blog, au dat dracului agentiile de publicitate on-line si si-au pus web-bannerele direct pe blogul omului respectiv. Uite-asa s-au facut primii bani mari in blogosfera.
Doamna, vicleana fiind, a reluat atacul: “Bine, bine; zi atunci de ce te tii tu de treaba asta, cand stii ce stii despre sansele de a face bani cu blogul! Sau visezi cai verzi pe pereti?!”. Rea, rea, dar le zice verde-fatis!
Ma gandesc ca cei mai hotarati bloggeri sunt cei care scriu pentru a-si castiga viata, dar scriu la comanda (id est jurnalisti si copywriteri). Pentru mine personal, bunaoara, cum sa nu fie o necesitate sa scriu ce-am io chef, cand la munca scriu maretii de genul “Aduna zece etichete si primesti cadou o sapca!”…?! Nimic de mirare ca-mi ard timpul pe blog, unde n-am sef care sa-mi intoarca textele (prima varianta era “… si primesti o sapca gratis!”, dar seful a-nceput sa faca vocalize: “Ti-am spus sa uiti cuvantul “gratis” in publicitate?!”. I-auzi ia! Sa-l uite el, eu nu uit nimic, ca d-aia m-am scremut sa-nvat carte). Pe de alta parte, daca scrii la ziar si trebuie sa “musti” numai din dusmanii patronului (nu si din prieteni! Sau din patronul insusi, cum ai avea chef…), normal ca iti versi naduful pe blog, unde esti liber ca pasarea cerului! Cel putin deocamdata…
Iata insa ca lucrurile se mai si schimba: frumoasei doamne sus-pomenite am acum sansa sa-i “demonstrez” ca poate face bani din blog: n-are decat sa intre intr-un concurs (numai pentru doamne). Tema de luna asta e “Totul e de vanzare” (am vrea noi…), si gazda e revista on-line Hotcity (cultura urbana feminina). Ergo, 1000 euro / luna pentru o poveste de pe blog! Asa mai da.
Bai, acum sa nu ma-ntelegeti gresit: daca esti barbat / taran / fara nimic de vanzare, nu te primesc fetele-n concurs (am vrut sa ma strecor si eu, d-aia stiu!). Eu unul sunt de la tara (Ghijasa de Sus va spune ceva?) si de vanzare n-am decat cartile stranse-n facultate (singura mea posesiune pe acest pamant).
Le-as da bucuros, dar nu mi le ia nimeni. Ce, ati vazut voi vreun anticar fara marfa-n pravalie…?!

Criza

Mi-au fost sugerate (de catre oameni de seama) cateva subiecte, ca sa-mi mai treaca melancolia istericoasa a comunismului: despre unguri (sugestie a unui coleg de la scoala), despre islam (fostul meu sef de creatie), despre “de ce-si fac oamenii bloguri” (o frumoasa doamna ce si-a vopsit parul in rosu – exotica alegere!), despre pupincurism (toata lumea; se vede ca-s considerat un expert in chestiune…), despre alcoolism (idem), despre publicitate (asta cred ca mi s-a sugerat la capcana, ca sa-mi afisez ignoranta profesionala!), despre “the making of Berile de Aur” (un fost patron de-al meu, care s-a apucat de literatura), despre ce vreau sa spun in cartea asta de acum (“Nea Nae”), si daca n-ar fi mai bine sa ma las de literatura si sa m-apuc de ceva serios (sa ma insor, eventual).
O sa zic si despre toate astea cate ceva, la timpul lor. Azi, insa, avem subiect gras: criza!
Dat fiind ca nu stiu nimic despre criza si nu pricep o iota din ce discuta oameni mai destepti ca mine (despre criza, buninteles), mi-am zis ca e groasa si ca trebuie sa fac si eu ceva, ca cica toata lumea face. Asa ca am decis sa adopt un “buget de austeritate”. Usor de zis, greu de facut: singurele mele cheltuieli sunt facturile, berea si ciorba (painea nu se pune). La ce sa renunt? Rate n-am, chirie n-am. Atunci? Berea este, evident, intangibila (fara ea imi pierd identitatea), facturile sunt alea dintotdeauna, asa ca singura cheltuiala la care puteam fi auster era ciorba. Voila!
Am abordat problema in mod stiintific: am investit pentru inceput 600.000 (sau 60 de ron, cum se zice acum) in cartea de bucate scrisa de Radu Anton Roman (fie-i tarana usoara, ca mare om a fost). Am citit-o si am aflat ca cea mai ieftina ciorba din lume este ciorba pescareasca “ca pe grind”. Eu nu stiam ce-i ala “grind” (nu stiu nici acum), dar suna bine: peste mic, apa, sare, otet, o ceapa. Ieftin si bun!
M-am sculat deci duminica dimineata cu noaptea-n cap, m-am dus in piata si am targuit “peste mic”. Mi s-a parut mie cam mult prea mic, dar asa scria la carte! L-am curatat (nu mi-a luat decat 3 ore), si l-am pus la fiert. Totusi, zeama rezultata era imens de subtire, asa ca m-am dus la Megaimage si am luat si peste congelat. Am vrut sa iau rechin romanesc, dar cum n-avea eticheta, m-am ales cu peste-spada spaniol. Ca sa fie, am adaugat si doua pungi de midii.
Pestele-spada a fost doar 800.000 (80 ron, da?), iar scoicile 10 ron punga. Pana am decongelat toate astea, pana am asteptat sa fiarba iar zeama, imbunatatita cu noile achizitii Megaimage, pana am potrivit-o de sare, duminica deja trecuse. Am baut un polonic de ciorba si m-am dus la culcare, ca luni era macel la birou.
Bref: 80 lei pestele-spada, 20 lei scoicile, 20 lei pestele mic, 60 lei cartea de bucate. Total 180 lei noi.
Inainte sa aud de criza, faceam ciorba cu 15 lei, dupa reteta mostenita de la mamai-mea. Si iesea buna, sau cel putin comestibila. Asta “ca pe grind” avea un gust foarte ciudat, asa c-am tinut-o o saptamana in frigider si pe urma am aruncat-o la veceu. Am slabit doua kile in saptamana aia, c-am mancat numai merdenele.
Pai, daca e criza…?!

Cu respect, domnule Boia!

Spre norocul meu, m-am ales cu niste Lucian Boia. Prin “niste”, vreau sa zic ca baietii au pus mana si mi-au cumparat tot ce-au gasit de Lucian Boia (afara de “Istorie si mit in constiinta romaneasca”, singura de care auzisem eu; p-aia n-au gasit-o!). Iar eu am pus mana si am citit, in astea doua saptamani de sarbatori, si m-am dumirit in cateva privinte (ceea ce pentru mine inseamna foarte mult!).
Intr-una din cartile lui (“Pentru o istorie a imaginarului”) da niste exemple, chiar in ultimul capitol, la sfarsit de tot; exemplele sunt din ceea ce el numeste “recursul mitic al intemeierii” (sau asa ceva, ca n-am memorie terminologica). Adica, atunci cand un popor isi construieste propria imagine nationala, simte nevoia sa-si invoce niste stramosi; cu cat mai indepartati, cu atat mai bine – inseamna ca-s mai nobili!
Unul din exemple e urmatorul: cand rapoartele ONU acuzau regimul lui Saddam Hussein de genocid si incalcarea drepturilor omului, regimul s-a aparat invocand… codul lui Hammurabi! Cica “ba americanilor, noi v-am invatat ce-s alea legi, si acum voi veniti si ne luati de coae? Pai nu va e, ma, rusine? Unde erati voi, ma, cand noi scriam codul lui Hammurabi?!”. V-ati prins! Adica ei, oamenii lui Saddam Hussein, erau urmasii directi ai babilonienilor lui Hammurabi, si deci aveau voie sa omoare pe oricine – conform interpretarii codului, “ochi pentru ochi si dinte pentru dinte!”. Ma rog, e greu de imaginat cum justifica asta bombardarea cu gaze de lupta a zeci de sate pline de femei si copii, dar de ce sa ne batem capul cu asemenea amanunte futile…?!
Chestia e ca am ras de m-am spart cand am auzit-o p-asta cu Hammurabi, si mi-am dat seama ca m-am ambalat ca prostul pe tema “Dacia Preistorica” a lui Densusianu. In fond, el a fost un biet prostanac, nu un autor de genocid! Intrebarea este alta: de ce m-am infuriat asa rau pe o chestie asa marunta?
Am tot stat si m-am gandit, si mi-am amintit cand m-am mai enervat in halul asta: am fost in vizita la o doamna in varsta, mama unui prieten, care mi-a dat dulceata si visinata si a inceput sa-l laude pe Ceausescu. Dupa vizita aia, am fost bolnav de furie o saptamana intreaga.
Concluzie: orice discurs care sugereaza, direct sau indirect, cum ca “inainte era mai bine” sau “comunismul a fost bun”, imi declanseaza o reactie foarte puternica de furie. Uneori mi-o stapanesc, alteori nu. Acum l-am asociat pe Iosif Constantin Dragan cu Napoleon Savescu si cu Nicolae Ceausescu si cu comunismul in general, si mi s-a pus pata. Daca ma gandesc, e prea posibil ca bietul Densusianu sa nici nu fi stiut de existenta doctrinei comuniste, dar’mite sa fi prevazut cum anume vor folosi national-securistii visarile lui despre “Imperiul pelasg”!
Intrebare doi: de ce numai eu am problema asta? De ce doar pe mine ma enerveaza atat “comunismul a fost bun”, iar pe altii nu? Am tot stat si m-am gandit, si cred ca sunt posibile trei raspunsuri, mari si late:
a) ii enerveaza si pe altii, dar n-o arata. In sensul “da, si ce-i cu asta? OK, comunismul a fost rau, a fost crima si pedeapsa, si ce-i cu asta? E trecutul, nu? Acum avem de trait, nu de stat si mieunat c-a fost rau regimul comunist!”. Corect. Nu pot obiecta nimic acestui punct de vedere.
b) scriitorii pe care ii citesc (Liiceanu, Aldulescu, Boia, Djuvara, Cartarescu, Schlattner) zic toti “comunismul a fost rau”. Oamenii intre care imi duc viata (rude, prieteni) zic altceva: fie “nu ma intereseaza”, fie “comunismul a fost bun”. Cum s-ar spune, traiesc schizoid.
c) cei mai multi oameni (in orice caz, toti cei pe care-i cunosc eu) au SI amintiri placute din comunism (Vasile Ernu, exemplul viu; dar chiar Cezar Paul-Badescu!). Eu n-am nici una. Nu-mi amintesc de nimic, dar chiar nimic placut: nici uniforma de pionier, nici practica agricola, nici defilarile, nici statul la cozi, nici taierile de curent electric nu mi se par amintiri frumoase. Lucian Mandruta zice ca el d-abia astepta o taiere de curent cand invata cu cate o colega, ca atunci dadea atacul (la lumanare!) si facea sex cu ea. Eu n-am nici o astfel de amintire, n-am facut nici un sex la lumanare. Si nimic altceva simpatic nu-mi amintesc, doar de: profesori indoctrinati, colegi pupincuristi, nesfarsitele batai cu tiganii, colectarea de sticle si borcane, muntii de gunoaie care se adunau cu anii in ghena. Nu, nimic, zero, niente. Iadul.
Acuma, ce sa zic? Bine c-am scapat! Odata din comunism, a doua din necunostinta de cauza: daca mi-am dat seama ca asociez prea multe lucruri cu comunismul (antiamericanismul; ortodoxia; echipa Dinamo; SRI; PSD; Corneliu Vadim Tudor; matusi-mea; limba rusa; costumul de haine; ciorba de legume; poporul rroma; masina Dacia; mirosul de tuica; caciula de nutrie; accentul oltenesc), pot sa ma concentrez si sa constientizez ca omul n-are de unde sa stie ca daca ma roaga sa-l ajut la impinsul masinii (care “n-o ia la cheie”), io zic ca-i comunist si sar la scandal!

Mos Craciunul triștilor

Domnilor, Iepurasu-i unul, dar Mosii-s mai multi; nu se poate sa se gate anul fara sa va zic si de Mos Craciun!

Spre deosebire de alalant Mos, cu asta n-am nimic, ca a venit si la mine an de an – ma rog, cu exceptia ultimilor 15 ani, da’ astia nu se pun. Anul asta, insa, Mosul s-a mai modernizat si el: din “Mos Craciun”, banal, fara nimic deosebit, a devenit “Mos Craciun cu reactie reciproca”, ceea ce-i altceva! Poate ca n-o fi chiar diferenta dintre o Dacia 1100 si un Hummer, da’ nici nu-i departe.

Care-i diferenta?! Pai diferenta este dupa cum urmeaza: Mos Craciun traditional este o entitate barboasa, care aduce daruri la copii. Interesant, dar demodat: 1) de ce numai copiilor, de ce nu si adultilor?! 2) ca fost (si actual) copil, pot spune cu mana pe inima ca Mosul asta nu e foarte atent: tu-i ceri minge de fotbal, sa zicem, si el iti aduce culegerea de algebra “Nita – Nastasescu”! Foarte slaba prestatie. Last but not least, c) nu e interactiv! El iti da ceva, iar tu trebuie sa spui o poezie sau sa canti un cantecel. Nu e corect! Cinstit ar fi ca Mosul sa-ti aduca ceva, iar tu sa-i dai altceva la schimb, nu sa muncesti ca un sclav la invatat de poezii! Bunaoara, eu unul imi facusem planul inca de mic: Mosul sa-mi aduca toata editia Jules Verne, aia cartonata, o stiti, iar eu urma sa-i dau (cu dedicatie, chiar!) cateva carti, preferabil manuale scolare (eventual si culegeri, treaca de la mine). Dintr-un motiv ramas enigmatic, Mosul a refuzat mereu oferta mea dezinteresata, desi i-o reiteram an de an in scrisoarea regulamentara.

Ei bine, probabil ca el citeste mai lent, pentru ca in 2008, in sfarsit, a pus in aplicare ceea ce-i sugerasem eu in 1978: el imi da ceva, eu ii dau altceva, si toata lumea-i fericita! M-am bucurat foarte mult ca i-a venit mintea la cap, si am asteptat sa vad exact cum se va proceda. Iata mecanismul:

Numele fiecarui betelist din agentie a fost scris pe-o bucata de hartie. Apoi fiecare a tras la sorti (pe cineva) si a fost tras la sorti (de altcineva). Chestia e ca stiai pe cine ai tras tu, dar habar n-aveai cine te-a tras pe tine.

Acuma, evident ca momentul “schimbului de daruri” trebuia sa aiba loc intr-un cadru festiv – adica la carciuma (nu cunosc un cadru mai festiv decat asta). Asa ca betelistii s-a strans intr-un underground fitos, si-au aprins papiroasele, au turnat factorul cirotic in pahare, si-au dat daruri si s-au pupat, dupa care s-au pus pe tambalau.

Pai si ce treaba are Mos Craciun in afacerea asta?! Pai are, ca de unde credeti c-au avut oamenii bani sa-si cumpere daruri unii altora? De la Mos Craciun! Vedeti ce inseamna progresul, si de ce sustin eu ca recursul la traditie este pagubos?
 
Nu ma intrebati cum a decurs tambalaul si la cat s-a terminat.

Mos Neculae

Printre alte minunate insusiri ale lui Mos Neculae (Saint Nicholas) e si aceea ca pe mine unul m-a sarit toata viata. Motivele Mosului erau simple: taica-miu era stahanovist din fire, si cand avea ceva de facut, prima si prima data “verifica bibliografia disponibila” (cum s-ar zice azi, “da un search pe google”). Si verificand el bibliografia asta, a aflat ca Saint Nicholas, ala originalul (are si-o statuie la Venetia, undeva mai la dos), obisnuia sa “inzestreze” fete sarace, care nu se puteau marita. Si ca facea treaba asta incognito, adica le trimitea o punga cu bani, el ramanand “expeditor necunoscut”. Asa ca respectiva gagica, avand acum zestre (banii aia din punga), punea frumos mana si se marita. Pe ce punea mana dumneaei, nu e treaba noastra…

Bun, afland alde taica-miu aceste informatii pretioase, an de an Mosul (asta) venea doar la sor-mea, pe motiv ca ea e “fata saraca”, nu eu! Nu-i aducea pungi cu bani, ii aducea dulciuri ca la toti copiii, da’ va dati seama in ce hal de frustrare eram eu, care nu primeam nimic! Bine, de mancat tot mancam dulciuri, ca sor-mea impartea cu mine (daca nu de bunavoie, atunci cu sila! Dar tot impartea…), numai ca am ramas de-atunci cu o imensa boala pe Mos Neculae asta.

Bun, in 2008 a venit si la mine Mosul! In mod democratic, a venit la toata firma (taica-miu e demult in America, dar tot stahanovist a ramas). Mosul ne-a insirat niste ciorapi la usa patronului, si fiecare a scris ce vrea de la Mos si a bagat biletelul in ciorapul propriu. Acum holul ala arata intr-un fel, ziceai ca e “zi de curatat efectele” in armata, cu toata ciorapimea aia insirata!

Citez cateva din dorintele onorabililor mei colegi: “Pestisorul de Aur”; “Un insotitor mulatru”; “Mercedes ML 280”; “O nevasta betelista”; “Telescop”; “Imi doresc sa ies la pensie de la Prospero, maine, cu o pensie modica de 4000 euro/luna”; “Expeditie pe Matterhorn”; “O saptamana cu Pamela Anderson si daca nu se poate ma multumesc si cu un volan pe partea dreapta”, etc. Imaginatie debordanta, dupa cum vedeti – totusi nu a urmat nici o concediere!

Ba mai mult, dupa vreo doua zile suntem chemati sa ne luam ciorapii de-acolo, si ce sa vezi, in fiecare ciorap era o steluta de argint! Toti s-au bucurat la argintarie, afara de mine, care-o cerusem pe Steluta (asta e cea mai piesa dintre toate promoteritele cu care colaboreaza agentia). N-am fost totusi prea dezamagit, mi-am zis ca “s-a spart gheata!”, din moment ce e prima oara de cand ma stiu de-mi da si mie Mos Neculae ceva.

Dar stiu pe unul dezamagit: pe ala care ceruse “telescop”. El chiar credea c-o sa primeasca telecop, si cand l-am intrebat, in prostia mea, ce avea de gand sa faca cu el, mi-a raspuns: “Cum ce, ma, cum ce?! Sa ma uit la ciori, cand se-ntorc de la pascut!”.

Dacia Preistorica

"Sunt nascut de ziua mea", zice Pavel Stratan. Ce coincidenta: si eu la fel! Incredibil, neh?

Ei bine, odata nascut, a trebuit sa si traiesc, iar odata pe an sa-mi amintesc de aceasta zi si s-o sarbatoresc (desi, zau, nu stiu de ce!). O sarbatoresc si eu cum pot: comunistii sarbatoreau prin munca, eu sarbatoresc prin bere (fiecare dupa facultati). Sarbatorind alaturi de cativa prieteni, m-am pomenit cu niste cadouri, unele serioase (cagula, goretex, geanta de acte), altele utile (vin rosu), altele pe concept (carti). Printre aceste carti, atent alese special pentru mine ("Valoarea sufletului", de Ilie Cleopa, "Parintele Arsenie Papacioc", de Benedict Stancu, "Despre pacatul injuraturilor" si "Fugiti de sarpele betiei", de Nicodim Mandita), se numara si opul "Dacia Preistorica" de Nicolae Densusianu. Despre aceasta scriu azi.

Nu pretind ca sunt vreun calm. Nici vorba. Ca fire sunt mai degraba isteric, nevricos, repezit in decizii, judecati si exprimare - degraba supus erorii, deci. De prea putine ori am reusit sa "stau stramb si sa cuget drept", cum se spune. Rasfoind aceasta carte, insa, m-am depasit pe mine insumi in materie de furie necontrolata si de "facut spume". Deosebirea e ca de data asta sunt absolut sigur ca nu gresesc!

Despre ce este vorba? Nicolae Densusianu, un om cinstit dar un patriot exaltat si lipsit de simtul masurii, a scris un manuscris pe care mostenitorii l-au publicat in 1913 (dupa moartea lui! Are deci circumstante atenuante), sub numele Dacia Preistorica. Cartea nu a fost luata in serios in epoca, dar a fost "redescoperita" de trei ori: o data de legionari, in ultimii ani interbelici; o data de national-comunisti, in ultimii 15 ani ai regimului Ceausescu; si a treia oara incepand cu anii 1999-2000, de national-securistii grupati in jurul lui Iosif Constatin Dragan.

Ce scrie Densusianu in cartea lui? Pur si simplu, el adapteaza pentru uzul romanilor o miscare de idei care a inceput in Europa de Vest in secolele 17 si 18 (unde a culminat in Suedia!), si a ajuns in Europa de Est in secolul 19, unde a culminat in Ungaria. Ca brav transilvanean, Densusianu a vrut sa-i combata pe unguri cu propriile lor arme, si asa s-a nascut Dacia Preistorica.

Ce era aceasta "miscare de idei"? Ei bine, vest-europenii se simteau complexati de faptul ca istoria Europei se facuse timp de milenii "in afara lor" (adica in Grecia si in Imperiul Roman) si au puricat textele preclasice grecesti pana au gasit referiri (Pindar, Homer, Hesiod, Strabon, etc) la o tara numita "Hiperboreea", unde oamenii sunt inalti, intelepti, sanatosi, fericiti si traiesc o mie de ani. Bun, a inceput cursa! Pe rand, englezii, danezii, rusii, germanii, polonezii si suedezii au sustinut ca de fapt Hiperboreea era propria lor tara (care nici nu exista la vremea aia, dar ce conteaza!). Argumentele lor erau pur infantile, dar extrem de pasionale. Singurul care a avut bun-simt in chestiunea asta a fost Nietzsche, saracul: "E adevarat, suntem hiperborei. Suntem la mama dracului". Voia sa spuna ca ei (germanii) n-au avut nici o legatura cu marea inflorire greaca, baza civilizatiei europene. Vocea ratiunii, dar cine s-o asculte!

Dupa ce le-a trecut vesticilor, mingea a fost preluata de unguri. Astia au marit miza: Hiperboreea e de fapt Siberia, de unde au venit ei! Ce sa mai zici?!

Densusianu al nostru a preluat si el de la unguri, venind cu o contributie proprie: Hiperboreea e de fapt Dacia, dar numele poporului care o locuia nu e "hiperborei", ci pelasgi! Asta da, gaselnita. In textele preclasice grecesti exista referiri la pelasgi, ca fiind poporul ce locuia in Grecia inainte de venirea grecilor. Ca "pelasgoi" inseamna "poporul marii" (cea mai probabila traducere) nu l-a deranjat pe Densusianu: el a potrivit cele doua "piese" si i-a iesit socoteala: grecii preclasici vorbesc de un popor stravechi (pelasgii), dar nu precizeaza unde locuia acest popor; pe de alta parte, ei vorbesc de o tara de la nord (Hiperboreea), unde oamenii sunt asa si pe dincolo, dar nu spun cum ii cheama; ergo, pelasgii erau din Hiperboreea, iar Hiperboreea era Dacia, la nord de greci! q.e.d.

Asta e esenta "stiintifica" a cartii. Dupa o insiruire de "dovezi" care ar face si curcile sa moara de ras, urmeaza "istoria imperiului pelasg" care e evident inspirat din imperiul efemer al lui Alexandru, cu mica diferenta ca singurele "probe" oferite de autor sunt "basmele populare romanesti", sau mai exact interpretarea lor de catre Densusianu personal. Irefutabil!

O alta isprava a pelasgilor e ca o parte au intemeiat Roma (unde s-au corupt), altii au ramas pe loc, puri (dacii). Nu mai continui ca iar ma enervez. Oricum, cartea e imensa, peste 1100 de pagini, dar sursele sunt reduse (cam tot ce se stia in anii 1900 despre istorie, totul trecut prin "filtrul" convingerii autorului). Bref, protocronism pur, intr-una din cele mai naive forme.

Cum de mai are priza? Sau mai exact spus: de ce la romani inca mai are priza asa ceva, in timp ce alte popoare europene au abandonat demult astfel de copilarii? De ce suntem iar in urma ungurilor in plan intelectual, desi le-am luat-o inainte in plan economic?!

N-am un raspuns clar, dar cred intarzierea noastra datoreaza enorm regimului Ceausescu. Si ca factor be mic, vremurilor de relativa prosperitate: observati ca teoriile abracadabrante despre propria istorie (Dacia Preistorica, exemplul viu) tind sa revina cand romanii o duc ceva mai bine. E ca si cum ar vrea sa spuna, subconstient, "consum mai mult, pentru ca merit! Uite cine sunt eu, sunt Intemeietorul nerecunoscut a toata Europa!".

Eu cred ca trei lucruri spune succesul cartii Dacia Preistorica:
- complex de inferioritate (1)
- lasitate (2)
- lene (3)

1: toate popoarele trec printr-o faza de complex de inferioritate, la un moment dat. Daca au succes, acest complex devine de superioritate (cazul americanilor fata de englezi sau francezi). Daca nu, devine ura (cazul rusilor fata de europeni). Noi trecem acum prin prima faza. Mai ramane s-avem si succes!

2: matusa mea, care are 2 clase primare (si alea "facute cu mielul"!) este o mare adoratoare a lui Iliescu, cu replica (neschimbata de 20 de ani): "Om cu doua facultati! Vorbeste trei limbi straine". Orice argument ii aduc e respins cu ajutorul unei comparatii: "Tu cate facultati ai? Tu vorbesti trei limbi straine?". Evident, pierd de fiecare data. La fel, un roman se ascunde in spatele lui Densusianu: "Stia greaca si latina! Si germana si franceza! Cum sa n-am incredere in el, cand tu, care-l contrazici, nu poti spune decat Moa jio sui la revolusion rumen, done moa sanc franc...?!". Sa te ascunzi in spatele autoritatii maestrului e una dintre cele mai vechi forme de lasitate intelectuala - o descopera acum si romanii.

3: de ce sa citesc eu ceea ce nu-mi convine, cand pot sa aud de la televizor ceea ce-mi convine? Daca la televizor apare un "profesor universitar" si zice "Noi nu suntem urmasii Romei!", de ce sa ma deranjez eu sa verific, cand de fapt mie-mi convine?!

Mda. Acum, intrebarea mea este: ce fac cu cartoiul? O data ca n-am loc in biblioteca, si doi, chiar daca as avea, nu ma compromit total tinand asa ceva printre cartile mele...?! Pai, zi ca-mi intra un intelectual in casa!

Bine ca mai am vinul ala. Il bag pe intelectual in bucatarie si-l indop cu vin, care e de belea, sa nu-mi fie de deochi!