Comparatista

Iată că după aproape o lună de pauză, am revenit pe blog. Nu că aş avea ceva de spus (ca de obicei, n-am!), dar ca să am satisfacţia de a vitupera: „Credeai c-am murit, neică?!”.

Bun, acestea fiind zise, să trecem la subiect: azi, mentalitatea comparatistă. Am vrut iniţial să botez acest post „Femeia comparatistă”, până mi-am dat seama că, de fapt, bărbaţii împărtăşesc din plin acest model de gândire. Doar că îl aplică la alte sfere de interes.

Concret, e vorba de psihoza „fostul meu prieten era mai cu moţ decât tine”. Evident, formularea asta e tipic feminină, şi mai mult, aparţine femeilor care gândesc puţin şi în scheme simple. Femeile ceva mai deştepte şi bărbaţii gândesc de foarte multe ori după acelaşi tipar, dar formulează ceva mai elaborat. Iar când e vorba de altceva decât de fosta relaţie, poţi fi chiar indus în eroare, în primă fază.

Exemple: se întoarce un amic (să zicem) din Germania şi începe un mega-discurs comparatist între situaţia de acolo şi cea din România: „păi autostrazile lor... faţă de gropăciunile noastre... etc”; „curăţenia şi punctualitatea lor... faţă de jegul şi nesimţirea de la noi... etc”; nu mai continui pentru că toţi cunoaştem foarte bine astfel de diatribe, unii din auzite (ca mine), alţii din vorbite (ca voi). Mereu şi mereu, ascultând genul ăsta de trăncăneală, mă întrebam: da’ omul ăsta CHIAR nu observă că plictiseşte? Că pe nimeni nu interesează limbile pe care le dă el pe curul neamţului?!

Am asistat la o filipică asemănătoare la o fată care venea din China. Am auzit-o şi de la unul care fusese prin Moscova. Nu mai spun de extazele cocalarilor care se-ntorc de la Istanbul. Sau din Grecia. Sau îmi amintesc (fără nici o plăcere) de o fostă iubită de-a mea, care-l ridica ritualic în slăvi pe fostul ei prieten („un om excepţional, din toate punctele de vedere”). Dar despre ce este vorba, de fapt?

În final, cred că m-am prins. Mesajul esenţial este: „eu am avut acces la o realitate superioară, la care tu n-ai avut acces, şi nici n-o să ai vreodată”. Şi ce-i cu asta?! Păi, e: cele mai multe „discuţii” dintre doi oameni nu sunt schimburi de informaţii sau de idei, ci „dueluri” de poziţionare. Adică io stau de vorbă cu tine nu ca să aflu ceva, ci ca să te conving că eu ocup o poziţie socială mai înaltă decât a ta. Exact ca animalele: când doi câini se întâlnesc, se mârâie şi eventual se şi bat, până când stabilesc clar care are poziţia dominantă şi care are poziţia subalternă. Şi animalele gregare (câinii), şi animalele teritoriale (pisicile, de pildă) recurg la asemenea conflicte de „clarificare ierarhică”. Şi noi, oamenii, din păcate. Care, tehnic vorbind, suntem atât dihănii gregare cât şi teritoriale.

Ergo: dacă „instanţa” mea reprezentativă (fostul prieten, actuala maşină, un zbor la clasa Business, o vacanţă la Dusseldorf, o cină la restaurantul japonez, salariul, etc), e mai grozavă decât a ta, atunci eu îţi sunt superior ţie şi tu trebuie să recunoşti asta. Dacă tu gândeşti ca mine, foarte bine, am câştigat. Dacă însă tu nu dai doi bani pe toate jucăriile mele („instanţele” de mai sus), eu rămân de prost. Şi mă enervez.

Ce pot face? Să-mi schimb mentalitatea comparatistă? Şi să rămân fără reperele mele de cocalar?!

Mai bine crăp!

p.s. La mulţi ani, Luana.