Jurnalul revoluţiei cubaneze

Recunosc de la bun început: scriu acest post numai şi numai din răutate. Citesc acum una din cele două cărţi lăsate în urma lui de „El Comandante” Che Guevara (cealaltă e „Jurnalul revoluţiei boliviene”), şi grohăi satisfăcut că porcul a murit cum a murit, adică vai de capul lui. Acelaşi sfârşit (ba chiar de un milion de ori mai rău) îl doresc tuturor comuniştilor, dar în mod special celor francezi.

Nu ascund totuşi că nemernicul avea talent literar. Nu cine ştie ce, dar orişicât. Ergo, „Jurnalul” se citeşte cu plăcere, chiar şi de către mine, un maniac anticomunist până la moarte (şi dincolo de ea).

Spicuiesc două pasaje din eroicul război de gherilă purtat de rebelii comunişti în munţii Sierra Maestra din Cuba (păcat de munţi, ei n-au nici o vină):

„Planul nu a putut fi dus până la capăt, pentru că era prea greu pentru oamenii care nu cunoşteau zona şi nu aveau prea multă experienţă. Ramiro şi-a pierdut o parte din oameni în acea noapte şi a ajuns destul de târziu, iar maşina nu a plecat până la urmă, şi la un moment dat, nişte câini au început să latre tare în timp ce trupele noastre îşi ocupau poziţiile.” (pagina 109, capitolul „Atacul din Bueycito”).

„Câteva avioane de recunoaştere zburau pe deasupra, la o înălţime foarte mare, şi, ca să fim siguri, ne-am oprit într-o magazie ca să-i îngrijim pe cei trei răniţi: unul avea umărul sfârtecat de un glonţ, iar vindecarea era destul de grea; celălalt avea o rană la mână provocată de o armă de calibru mic şi cel de-al treilea un cucui în cap, făcut de copitele catârilor din cazarmă care se speriaseră şi loviseră în toate părţile.” (pagina 110, idem).

Ăştia eroi revoluţionari, măi fraţilor capitalişti! Păi dacă nu-i sabotau căţeii şi catârii, comunismul triumfa în lumea întreagă şi praf s-alegea de capitalismul nostru!