Azi, Antonis Samaras versus Evangelos Venizelos. Boris Tadici versus Tomislav Nikolici. Nicholas Sarkozy versus Francois Hollande. Dreapta versus stânga. Pe cine pariem, asta-i întrebarea!
Din punctul meu de vedere, problema nici nu se pune, atâta timp cât ”stânga” europeană înseamnă ”socialism”, iar eu m-am născut și am crescut într-o colonie penitenciară care se numea ”Republica Socialistă România”. Socialismul ăsta, trăit pe pielea mea, era în plus și ”multilateral dezvoltat” - m-am lămurit, mulțumesc! Tot ceea ce îmi doresc e să am parte, cât s-o putea, și de capitalismul multilateral dezvoltat, că pe ăsta ”slab dezvoltat” îl tot experimentez din '89 încoace – și cu ăsta m-am lămurit, mulțumesc! Bun, deci punctul meu de vedere e clar: sus dreapta, sus capitalismul, sus democrația! Jos stânga, jos socialismul, jos autocrația!
Bun, politică am făcut, acum să trecem la treabă: la fel ca mine au trăit zeci de milioane de europeni, care acum sunt adepți convinși ai politicilor de stânga. Cum se explică?
Prima explicație (și cea mai comodă) este interesul imediat, sau dorința de a profita pe termen scurt. Adică redistribuirea resurselor. Dacă eu n-am decât o chiflă, iar tu ai 15 chifle, ”soluția” e ca tu să-mi cedezi mie 5 chifle, că doar n-oi muri dintr-atâta lucru: oricum îți mai rămân 10. Asta se cheamă, simplificat, socialism. În fața promisiunii de a primi ceva, imediat, foarte mulți se gândesc ”WTF, de ce alții să profite de împărțeală și eu nu?!”. E o gândire simplă, ușor de înțeles și nu foarte interesantă.
A doua explicație e la fel de simplă și încă mai neinteresantă: eu sunt ăla care împarte chiflele. Evident că-mi convine să existe o ”împărțeală”, nu să nu existe, pe principiul ”Cine-mparte, parte-și face”. Principiul oricărui guvern socialist (și cu atât mai mult al unuia comunist, care tranșează problema de la rădăcină: ia toate chiflele). Banal.
A treia explicație, adică lipsa ei, e cu adevărat cea provocatoare: socialismul din convingere. Adică eu am 15 chifle și vreau să le împart, dar cu condiția ca toți cei care au chifle, multe sau puține, să facă la fel, ca să nu cad eu de prost (asta e diferența între un filantrop și un socialist: primul n-are o problemă în a cădea de prost, al doilea are). De ce?
Aici vin eu cu o ipoteză extrem de gicsoniană: nevoia de restart. Despre ce este vorba?
Cu foarte puține excepții (cam 5% din totalul omenirii, estimez), nimeni nu se simte bine în pielea lui. Nici eu, ca să fie clar! Într-un fel sau altul, fiecare dintre noi vrea ceva, simte nevoia de o schimbare. Tu vrei concediu. Altul vrea mărire de salariu. Al treilea vrea alt job (șomerul vrea un job, oricare!). Flămândul vrea mâncare, săracul vrea bani, adolescentul vrea sex, datornicul vrea bailout (ce-o mai fi și aia!), Dănel vrea una după ceafă. Et caetera. Esențial e că toți vrem schimbare. Dar schimbarea, dacă e doar personală, e riscantă: dacă eu schimb ceva, iar alții nu, și schimbarea se dovedește greșită – asta înseamnă că numai eu am picat mesa, alții stau și râd de mine și cu curul! Cum anulez acest risc, dar obțin totuși schimbarea, restartul? Prin generalizare. Atunci când dai un restart social, cum doresc socialiștii, ești acoperit din punct de vedere al riscului: dacă treaba iese urât, o pățesc toți, nu numai eu. Dacă iese bine, ies și eu bine, iar în plus am și imensul avantaj psihologic de a putea rosti vorbele magice: ”Vedeți? Păi nu v-am spus eu? E, cine-a avut dreptate?”.
”Și, ce”, parcă îi aud pe socialiști replicând, ”atunci să nu schimbăm nimic, niciodată? Asta vrei? Să încremenim toți for good and for ever, doar pentru că ți-e ție frică de schimbare, ca tuturor retrograzilor și fasciștilor? Ha?”. Nu, stângiști dumneavoastră, nu asta vreau. Când aveți voi chef de schimbare, schimbați! Dar nu pe banii mei. Nu vreau restart social. Nu doresc să fiu egalul vostru – dacă vreți egalitate, fiți egali între voi. Dați-vă restarturi personale, dacă țineți neapărat: fumați ceva, îmbătați-vă, plecați într-o călătorie, dați-vă demisia, oferiți-vă voluntari pentru vreo cauză, tăiați-vă cu lama, dați muzica mai tare, huiduiți la meci – orice doriți.
Și eu îmi dau restarturi, și chiar foarte des. Dar nu implic pe nimeni cu de-a sila: vrei să te gicsonizezi alături de mine? Bun, perfect, unge-ți bocancii și hai. Nu vrei? Și mai bine: du-te la miting.
3 comentarii:
ba, fraier mai esti. daca pui laolalta cele doua postari, nu observi o contradictie? si cam putini cititori pe blog pentru un analist de dreapta. o fi ramas dreapta fara simpatizanti? sau s-au prins ca e vorba de palavrageala unui om fara cunostinte elementare de ideologie politica? un troll.
E uşor să-ţi caricaturizezi inamicul alegându-i cele mai proaste şi slabe argumente sau dându-i ca exemplu pe cei mai defecţi dintre ai lui. Dacă voiai să discuţi problema raţional, poate aruncai o ocheadă în direcţia datelor realităţii pe care se bazează unii în a alege socialismul (sau în a pretinde cel puţin un minimum de socialism):
- Inegalitatea excesivă a veniturilor (tipică pieţelor excesiv-de-libere, adică scăpate de sub control şi duse razna prin bălării) se corelează cu criminalitate crescută şi sănătate a populaţiei mai proastă.
http://en.wikipedia.org/wiki/Economic_inequality#Effects_of_inequality
Nu mă interesează cum s-a ajuns la inegalitatea aia şi cine cât crede că "merită" pentru munca lui. Fapt e că strici coeziunea socială şi sănătatea socială şi prin urmare orice sistem care măreşte fără limite inegalităţile de venituri (precum piaţa perfect liberă) e unul îndepărtat de ideal.
- Prosperitatea pe termen lung s-a asigurat întotdeauna în istorie prin distribuirea cât mai largă a puterii politice şi a drepturilor de proprietate.
http://www.mit.edu/newsoffice/2012/why-nations-fail-0323.html
Concentrarea puterii e întotdeauna rea, iar piaţa perfect liberă nu are niciun mecanism de auto-reglare împotriva concentrării puterii, aşa că nu ne rămâne decât să implementăm mecanisme de reglare "externe" pieţei, e.g. autorităţile anti-trust.
@ anonim & donjoe: OK, am incasat-o peste bot: socialistii au castigat pe toata linia. Grecia, Serbia si Franta au decis: vor socialism. Romania e iar in situatia ei preferata de curva rascracarata, cu presedinte de dreapta si premier de stanga. Evident, asta nu e o configuratie care sa dureze. De Rusia nu mai vorbesc, dar cred ca nici chiar socialistii nu se simt confortabil cu o astfel de mascarada, "regele si bufonul sau". Ungaria a terfelit conceptul de politica de dreapta, asa ca singura entitate statala la care ma uit cu respect ramane Polonia.
Daca aveti argumente, shoot me, dar nu-mi veniti cu rasuflaturi de-alea "polonii sunt tuterii nemtilor". Nu sunt. Profita acum de o conjunctura favorabila, dar ethosul polac nu e filogerman. Il cunosc. Nu e.
Trimiteți un comentariu