Dușmanul de serviciu

Orice om are prieteni, dar nu oricine are dușmani. Asta e o constatare á la Palice, dar să nu uităm că mie mi-a luat peste două decenii ca să mă prind. Păi cum vine asta?!

Aparent, există o foarte mare nevoie în psihicul omenesc, o necesitate de care nu se vorbește: nevoia de dușmani. La unii oameni, această necesitate e foarte presantă, la alții e foarte slabă, greu de observat. Dar ea există. Să deslușesc: am un amic foarte bun și vechi (nu-i dau numele, om de afaceri, om cu greutate!) care are atâta nevoie de dușmani, încât și-i inventează. El face parte din prima categorie. Eu fac parte din cea de-a doua, sunt prototipul ei: n-am nevoie de niciun dușman, ducă-se pe pustii! Asta, așa, la prima vedere, pentru că adevărul e ceva mai subtil.

De fapt, nevoia de dușmani e foarte strâns legată de agresivitatea înnăscută din firea cuiva: cu cât ai o natură mai războinică, mai conflictuală, cu atât ai mai mare nevoie de dușmani; pe de altă parte, firile contemplative sunt mai puțin dispuse la ”dușmănie”. Dar numai în aparență. De fapt, un aparent ”pacifist” (eu) are tot atâta nevoie de dușmani ca și cel mai înverșunat războinic, dar pentru că sunt mai laș decât el, îmi ascund această nevoie, chiar și față de mine însumi. Prefer să-mi clocesc dușmăniile în subconștient și să nu vorbesc despre ele niciodată, așteptând momentul potrivit (iar dacă el nu apare, respectivul conflict se consumă în imaginație, ceea ce e suficient pentru o fire într-adevăr contemplativă!). Pe când stilul amicului meu este exact la polul opus, adică el caută dușmani cu lumânarea, și dacă nu-i găsește (adică dacă nimeni nu răspunde la provocările lui), și-i invetează: ”Bă, tu ești dușmanul meu!”.

Cine e mai rău, mai fundamental ”stricat” la minte? Așa, la prima vedere, el. Cum ar fi să mergi pe stradă și să te trezești că unul îți dă un pumn în cap, pe motiv că a decis că ești dușmanul lui?! Nu ți-ar conveni, corect? Dar ia gândește-te mai bine: dacă eu, omul aparent pașnic, dar în fapt bolnav la creier, mă fac toată viața că n-am nimic cu tine, dar dacă mi se ivește ocazia, te lovesc mișelește când nu te aștepți? Cum e mai rău?

Unde vreau să ajung cu asta: națiunile sunt la fel ca oamenii. Unele mai certărețe, mereu în căutare de dușmani (de cele mai multe ori, imaginari), altele mai potolite. Să dau exemple: de-a lungul istoriei lor, românii i-au considerat pe turci ”dușmanul de serviciu” (secolele XIV – XVII), apoi pe greci (XVII – XIX), apoi pe ruși (XIX – XX). Astea, să zicem, ar fi principalele dușmănii istorice din imaginarul național românesc, la care se mai adaugă una, cea mai dragă și mai actuală: ungurii, bunînțeles. Ei ar fi, să zicem, ”dușmanul de serviciu” pentru începutul de secol XXI, deși e o mică problemă: nimeni nu știe chestia asta în Ungaria.

Și acum vin cu întrebarea: OK, ungurii sunt dușmanul nostru de serviciu, dar ei nu știu asta. Atunci al cui dușman de serviciu suntem noi, domnilor? Este că habar n-aveți?

Răspuns: în Ucraina, românii sunt dușmanul de serviciu. Nu Polonia, nu Rusia, nici chiar Belarus, deși cu ăia n-au lămurit încă problema delimitării de frontieră în Pripet; nu, România e dușmanul! Și știți cu ce argumente? Exact cu argumentele pe care românii le folosesc asupra ungurilor (”vor să ne fure Ardealul, sau cel puțin să-l facă să secesioneze”). Ia ascultați aici partitura ucrainiană: ”România vrea să ne fure Bucovina și Bugeacul, să se unească cu Republica Moldova și apoi să provoace secesiunea Ucrainei de Vest!”.

Am rămas mut când am auzit ce ”program” geopolitic are țara mea, iar eu habar n-aveam! ”De unde dracul, mă, scoți asemenea tâmpenii?”, l-am întrebat pe informatorul meu. ”La Kiev toată lumea știe asta”, mi-a replicat el, agresiv. ”Dar n-o să vă meargă, o să vă dăm noi peste bot, românilor!”.

Hop, că m-am trezit și eu că-s dușmanul de serviciu al cuiva! Din fericire, nu al cuiva foarte deștept... cel puțin în raport cu mine.

Acum, altceva mă frământă: nu cumva sunt și eu la fel de tâmpit, în raport cu un budapestan?!