Dumnezeu NU este mare

Acum c-a murit Christopher Hitchens, m-am învrednicit și eu să-i citesc o carte, deși până acum n-auzisem niciodată de el (rușine!). Se pare că volumul ”Dumnezeu NU este mare” este cea mai bine vândută carte a lui, tradusă în multe limbi și citită de milioane de oameni. Bun. Ca cititor care-a parcurs-o în traducere, am de zis următoarele: cartea e bine scrisă, documentată, plină de umor, nu favorizează nicio religie și le condamnă pe toate, fără discriminare (nici măcar budismul nu e tratat mai culant). Până aici, totul bine. Ideile cărții sunt simple și puternice, Hitchens nu se încurcă în delicatețuri: unu, religiile sunt false („făcături”, aș fi tradus eu); doi, religiile sunt otrăvuri; trei, o lume cu adevărat bună și pașnică nu se poate face până nu scăpăm de religii și nu le trimitem la coșul de gunoi al istoriei (la fel ca pe alte instituții ale trecutului, ca de exemplu sclavagismul).

De acord cu primele două puncte, dar cred că la al treilea punct Hitchens greșește. Am să explic imediat de ce cred asta, dar mai întâi, câte ceva despre autor: Hitchens a fost un jurnalist britanic, om de stânga în tinerețe, devenit ulterior anti-totalitarian, autor de articole și cărți, dar mai cu seamă talk-shower consacrat (era genul de om invitat mereu la talk-show-uri, unde „presta” foarte bine, zice-se). Toată viața lui a fumat și-a băut din greu, iar din cauza asta a și murit (cancer esofagian) la 62 de ani, deși altfel era sănătos tun. Și-a explicat mereu obiceiurile spunând „Dacă nu beau și nu fumez, mă plictisesc de moarte! Ce, vreți să mor de plictiseală?!”. N-a murit de plictiseală, ci de cancer (autoprovocat, într-un fel), dar nu a regretat nimic, nici chiar pe patul morții: „Pentru mine, chestia asta cu băutul și fumatul… a funcționat”. Iată un om consecvent!

Iată argumentele mele împotriva ideii sale că omenirea nu are nevoie de religii, chiar dacă ele sunt otrăvuri.

Opțiunea religioasă este liberă. E adevărat că aproape orice om „se naște” într-o religie, dar e alegerea lui dacă rămâne să facă parte din respectiva turmă sau nu. Adică: chiar dacă mă nasc într-o familie de baptiști, de pildă, odată ajuns la vârsta conștienței pot să decid dacă doresc sau nu să fac parte dintr-o congregație baptistă. Clar, am trei căi: fie rămân baptist, fie îmi schimb religia, fie renunț la religie. Depinde de mine, nu de altcineva. Așa că n-are niciun rost să mă văicăresc că religia e otravă: o fi, dar e otrava mea, pe care mi-am asumat-o în cunoștință de cauză. Ce, Hitchens nu știa că „alcoolul dăunează grav sănătății”?! Ba știa prea bine, dar a decis că, în cazul lui personal, „funcționează”. Și chiar a funcționat: omul s-a simțit bine în pielea lui și nu și-a regreat decizia. Dacă nici asta nu e libertate, atunci nu știu eu ce-i libertatea!

Religia este funcțională. Pentru enorm de mulți oameni, dintre care pe unii îi cunosc personal, practicarea religiei (adică îndeplinirea ritualurilor religioase) este aducătoare de satisfacții, este pur și simplu plăcută. Invers, încălcarea unei practici (rugăciunea zilnică, postul alimentar etc) e resimțită ca o neplăcere, ca un dezgust fizic. Omul care se roagă, de exemplu, se simte bine (unu), nu se simte singur (doi) și în orice caz nu se plictisește (trei). Păi exact asta simțea și Hitchens când se-ndopa cu whisky! Și atunci, de ce „otrava” unui om religios e ceva de condamnat, pe când „otrava” unui ateu ca Hitchens nu e?! Și pe urmă, ia gândiți-vă: dacă unei persoane religioase (să zicem, faimoasei babe „nespălate pe picioare” a lui Țuțea) i-l iei pe Dumnezeu, ce poți să-i dai în schimb, ca să-i compensezi golul sufletesc? Whisky?

Religia este necesară. În numele religiei s-au comis atât de multe crime, încât e ciudat să spui că o asemenea „otravă” e necesară pentru pacea speciei noastre. Corect, dar ia să ne gândim un pic: societățile areligioase au fost pașnice? Din câte știu eu, cele mai mari și mai agresive imperii din istoria lumii au fost Imperiul Mongol (animist, în cazul cel mai bun) și Uniunea Sovietică (atee). Și-atunci? Necazul e că mintea omenească e „proiectată” să funcționeze în modul religios, așa suntem noi programați, n-avem ce face: trebuie să credem în ceva, trebuie să venerăm ceva. Gândiți-vă la nenorociții de români: când li s-a interzis să-l venereze pe Dumnezeu, s-au pomenit că trebuie să-l venereze pe Ceaușescu! Faza asta chiar e de râsul curcilor, și dacă n-am fi trăit-o pe pielea noastră…

Așa că dacă-i iei omului o religie, el o să-și găsească alta. O s-o fabrice, o s-o importe, o s-o fure, o s-o cumpere, nu contează; dar fără, nu poate. Hitchens însuși, cât era el de ateu, tot credea în ceva: în munca lui, în scrisul lui, în lupta pe care o dădea, în scris și verbal, cu toți liderii religioși ai lumii. Nu e o luptă ușoară, că ăștia-s mulți și agresivi prin natura lor, ca orice lideri (dacă nu erau agresivi, n-ajungeau lideri).

Dovada că Hitchens a crezut în mod sincer și dezinteresat în ceva, chiar dacă acest „ceva” era atât de impersonal ca „lupta antireligioasă”? Iat-o: dacă nu credea sincer, de ce s-ar fi dus la acele talk-show-uri, să se certe cu toți proștii?