The Great Disruption

Ca să vezi: alde Fukuyama (Francis, cum îi zicem noi când îl mai scoatem la un păhărel) nu se potolește. După măgăria aia cu „Sfârșitul istoriei și ultimul om” ar fi trebui să se retragă din activitate și să stea liniștit la coteț, până-i mai uită lumea enormitățile. Dar ți-ai găsit! A comis-o din nou, de dat asta cu „Marea Ruptură”. Despre care vreau să zic și eu câte ceva.

De fapt, nu despre cartea ca atare vreau să mă pronunț, ci despre două concepte pe care le-am învățat din ea (cartea tratează procesele sociale din țările dezvoltate ale lumii, un grup foarte select: scandinavii, britanicii, canadienii, australienii și neozeelandezii, vest-europenii, americanii și cam atât. Românii fac încă parte din alt grup, mult mai puțin select). Ergo, nu mă bag acum decât la a povesti cele două concepte: capitalul social și raza de încredere.

Capital social: set de valori împărtășite de membrii unui grup, care le permite să colaboreze eficient între ei. Valorile pot fi formale sau informale, dar de obicei, prin „capital social” se înțelege setul de valori informale.

Rază de încredere: mărimea grupului respectiv. Nu trebuie să fii prea deștept ca s-observi că raza de încredere e invers proporțională cu capitalul social. De exemplu, cel mai mic grup la care mă duce mintea, grupul familial, este mult mai mic decât grupul religios, cel național sau cel supranațional. Un român mediu, de pildă, are destulă încredere în membrii familiei sale, mult mai puțină încredere în membrii congregației sale (BOR, să zicem), cu mult mai puțină încredere în membrii „poporului” său și aproape deloc în membrii Uniunii Europene.

Ce zice Francis despre societățile dezvoltate? Păi zice că succesul lor depinde de raportul dintre capitalul social și raza de încredere. Un elvețian sau un norvegian, de pildă, are o rază de încredere incomparabil mai mare decât un român (are încredere într-un concetățean, chiar dacă, în cazul elvețianului, acel concetățean nu îi este și conațional, darămite membru al familiei!); pe de altă parte, capitalul social e mai mic ca al unui român (un elvețian are încredere în cuvântul unui alt elvețian în chestiuni de afaceri, dar nu se așteaptă să fie vizitat la spital, la caz de boală. Românul se așteaptă ca măcar nevasta să vină să-l vadă, dacă nu tot tribul!).

Bref: o societate progresează când membrii ei au încredere moderată unii în alții, dar nu e lăsat nimeni pe dinafară, adică fiecare are încredere în fiecare, chiar dacă nu-l cunoaște personal. Asta ar fi celebra „etică protestantă” de care s-a tot vorbit. Pe de altă parte, dacă încrederea reciprocă e mare, dar grupul e mic, societatea regresează: Mafia, de exemplu, este o societate cu rază de încredere mică („cerc închis”), dar cu capital social imens (mafioții au încredere unii în alții nu numai în chestiuni de bani, dar și când e vorba de viață și de moarte).

Cum stă România la capitolul ăsta? Din păcate, diagnosticul e teribil, iar concluzia e că mult-doritul nostru progres are șanse extrem de slabe. Pentru că atât capitalul social, cât și raza de încredere sunt foarte, foarte mici. Mă gândesc la mine, de pildă: în cine am eu încredere? Cu chiu cu vai pot număra pe degetele unei mâini pe cei în care am într-adevăr încredere. Deci raza mea de încredere este extraordinar de mică. Pe de altă parte, ce înseamnă „într-adevăr”?! Câtă încredere am în cei patru-cinci oameni despre care-i vorba? Că nu mi-ar fura banii... da. Că m-ar vizita la spital... da, poate, măcar o dată. Și cam atât! Bine, poate că nu sunt eu chiar cel mai bun exemplu, dar atunci, ia-te pe tine. Ai grup familial? Ai. Ai grup profesional? Ai. Ai grup de prieteni? Ai. Bun, acum ia câte unul din fiecare: o rudă, un coleg, un prieten. Câtă încredere ai în ei?

Acum extinde exercițiul și ia niște instituții din care, vrei, nu vrei, faci parte: firma, cartierul, orașul, țara, Uniunea. Câtă încredere ai în patronul tău? Dar în administratorul de bloc, în primarul de sector, în polițistul de proximitate, în primarul orașului, în președintele țării, în primul ministru, în președintele partidului tău preferat, în biserica ta, în Fisc, în Guvern, în Parlament, în Van Rompuy sau în Barroso? Păi, vezi?

Știu ce te gândești, că asta gândesc și eu: „Cum să am încredere, dacă nu-i cunosc personal? De unde să știu eu ce le poate pielea la bandiții ăștia?”. Iartă-mă pentru franchețe, dar asta-i gândire premodernă, gândire de țăran. Ca să funcționeze, instituțiile au nevoie de un minim capital social. În România nu îl au și nici nu-l vor avea curând. Și văd că nici în Uniune nu mai au parte de așa ceva.

De-aia am ales, ca exemple de societăți performante, Norvegia și Elveția. Pentru că niciuna nu-i în Uniunea Europeană. Dar Grecia și România... sunt, ohoho!