Cum am devenit filomaghiar

Mulți amici se întreabă cum se face că eu, bucureștean pârât, fără nicio treabă cu ungurii sau cu Ungaria, m-am trezit după ’89 să fac pe filomaghiarul. De unde până unde?! Pentru a așeza, totuși, chestiunea într-un context clar, vă reamintesc că după ’89 s-a umflat tărâța în români în foarte multe feluri: unii s-au descoperit ortodocși puri și duri, alții s-au reinvantat ca daci, foarte mulți s-au recalificat ca antiromâni pe viață (și, în consecință, au emigrat definitiv), o minoritate deloc neglijabilă s-a convertit la socialism (băieții de la CriticAtac), alții la rapidism fundamentalist, alții la munțomanism, alții la manelism etc. Cu alte cuvinte, după Revoluție am simțit cu toții nevoia de diferențiere, de a scăpa din uniforma ”omului nou” și de a ne crea identități gregare, care să ne personalizeze ca grupuri sociale. Asta e clar. Unii, foarte puțini, n-au reușit să adere la niciun astfel de grup social și au rămas cumva pe dinafară. Printre acești puțini mă număr și eu. Pentru că sunt totuși om, nu robot, fluxul general m-a luat și pe mine, așa că mi-am creat un grup social din care fac parte doar eu singur, o identitate care s-ar putea numi ”filomaghiarismul românesc”.

Pe scurt, această convingere s-ar putea defini așa: dat fiind că tot ce este bun la români a venit și vine din Vest, iar vecinii noștri vestici (geografic și spiritual) sunt ungurii, tot ce-avem de făcut este să-i imităm pe unguri și vom imita Vestul, civilizația occidentală. Cu alte cuvinte, în loc să-i privesc pe unguri ca pe niște concurenți (la bunăvoința Vestului!), prefer să-i privesc ca pe un filtru: ei au primit (și primesc) mai înaintea noastră influențele pozitive ale Europei, iar noi le luăm de la ei, gata filtrate (unele valori occidentale se potrivesc aici ca nuca-n perete; nu-i nimic, ungurii le filtrează pentru noi, iar la români ajunge exact ce este asimilabil, nu toată ”marfa”). Simplu ca vaca!

Da, numai că nu m-am născut cu aceste convingeri. Familia mea era o familie obișnuită românească, extrem de banală, adusă de comuniști la București ca să construiască socialismul. Ungurii nu aveau niciun loc în preocupările alor mei, poate doar la un nivel extrem de superficial (”Ungurii sunt oameni harnici, dar foarte răi la suflet”). Atunci?

Atunci, e vorba de experiențe personale. Pe care le povestesc acum.

Adolescent fiind, am ajuns prin Sibiu, cândva după ’89. Gazdele mele sibiene erau români pur-sânge, și de-aici s-a tras totul. Pentru că dialogul cu aceste gazde s-a transformat imediat într-un monolog, din are rezultau următoarele: (1) eu nu sunt român adevărat, pentru că sunt bucureștean, deci țigan; (2) numai în Ardeal trăiesc români adevărați, restul țării e populat de țigani și moldoveni; (3) orașele Ardealului sunt extraordinare, sunt minunate, pe când restul orașelor țării sunt numai ghene de gunoi; (4) în materie de civilizație, ei, gazdele mele, sunt față de mine cum sunt niște lorzi față de un papuaș; (5) eu, și laolaltă cu mine, toți regățenii (țigani + moldoveni) ar trebui să ne cerem scuze în genunchi pentru că existăm – din cauza noastră nu sunt ardelenii mai bogați decât elvețienii, pentru că fără noi, ar fi!

Am tăcut, dar le-am dat replica în gând: (1) da, orașele Ardealului sunt mult mai europene decât cele din regat, dar nu au fost construite de românii care le locuiesc acum, ci de germanii vânduți de Ceaușescu; (2) eu, bucureștean împuțit, sunt incomparabil mai civilizat decât voi, pentru că am măcar decența să nu jignesc un oaspete care-mi calcă pragul; (3) agresivitatea voastră arată nesiguranță, adică frică: de ce vă e frică, români puri ai Ardealului? Oare de faptul că locuiți în orașe și case construite de alții? De urbanitatea voastră precară, ce datează fix de o generație, ca și a mea? Atunci?!

Repet, am tăcut. Întâmplarea a făcut că după câteva luni să merg la o familie de unguri, undeva într-un sat din județul Brașov (cred că Vulcan îi spunea pe atunci satului, nu știu dacă numele n-a fost schimbat). Experiența asta rurală a fost complet diferită de cea sibiană; ungurii ăia m-au tratat exact așa cum se tratează un oaspete care-ți trece pragul, dar care nu ți-e prieten: cu politețe, dar fără căldură. S-a vorbit (când și când, cineva îmi traducea), s-a mâncat, s-a băut, a mai venit câte-un vecin, mă rog, ca la țară. Nu m-am simțit nicio clipă inclus, dar nici jignit sau agresat; eram pur și simplu un român ca oricare altul, nici mai bun, nici mai rău, așa că nu și-au bătut capul cu mine și și-au văzut de treburile lor. Pe scurt, s-au purtat normal, ca niște oameni normali, aflați acasă la ei. Nici agresivitate, nici nesiguranță, nici frică; la ce bun? Nu stăteau în casa altcuiva, nu fuseseră ”băgați” acolo de comuniști, nu datorau nimănui nimic. Bref, nu trebuiau să se justifice.

Asta mi-a rămas în cap, asta e marea diferență, din punctul meu de vedere: românii se justifică tot timpul, atât la nivel individual, cât și național. Dacă au (casă, bani, câine, mașină, Ardeal), se justifică de ce au. Dacă n-au (bani, mâncare, internet, copii, Basarabie) se justifică de ce n-au. Comportament de om nesigur. Ungurii nu se justifică niciodată; de ce-ar face-o? În fața cui?

Acum înțelegeți de ce am devenit filomaghiar? Român filomaghiar, să ne-nțelegem!