Domnul Gika fata cu birocratia

Nu fac literatura. Am sa redau, cat pot eu de coerent, finalul zilei de 3 septembrie 2014, cand am avut de depus un dosar la o institutie de stat.

(Paranteza necesara: cand depui un dosar spre autorizare, e nevoie ca dosarul sa contina o “cerere” prin care sa zici exact ce soliciti institutiei respective. Pe acea “cerere” se pune, initial, numarul de inregistrare si tot pe ea se da, ulterior, aprobarea. Din neglijenta mea personala, acea hartie esentiala, “cererea”, nu se afla in dosar. Am incheiat paranteza).

Ajung cu dosarul la respectiva institutie, care avea program normal, de la 9 la 5. Sa fi fost orele 3 si-un sfert, ceva de genul asta. Intru. La primul ghiseu era un functionar cu figura de boxer, la al doilea era o doamna pe la 50 de ani, la al treilea era un barbat cam de varsta mea, cu ochelari. Il aleg p-asta (toate trei ghiseele erau libere). Ma duc la ghiseul lui, asez dosarul in fata mea si deschid dialogul:

-         - Buna ziua.

-         - Buna ziua.

-         - Doresc sa depun un dosar pentru autorizare.

-         - Ce dosar?

Ma uit la el nedumerit.

-         - Acest dosar (il ridic mai sus, sa-l vada mai bine).

-         - Ce aveti in dosar?

-         - Acte.

-         - Ce acte?

-         - Acte necesare procedurii de autorizare, asa cum scrie pe site-ul institutiei.

-         - Dati-mi sa vad (ii inmanez dosarul).

Functionarul il deschide, se uita la primul act si-mi spune:

-         - A, pai asta nu-i dosar.

-         - Ba e dosar.

-         - Nu nu-i dosar, ca n-are cover.

-         - Ba are (ii arat coperta dosarului).

-         - Cover-ul nu e coperta, e actul esential al unui dosar, si nu-l aveti aici. Deci, n-am ce dosar sa primesc, pentru ca asta nu-i dosar.

Mi-am luat dosarul inapoi, am dat trei telefoane, am aflat ca lipseste, intr-adevar, “cererea” din dosar (sau “cover”-ul, cum ii zicea functionarul) si ca, deci, sunt un bou. M-am intors in goana la birou, unde fetele, semifurioase si semiamuzate (simultan!) mi-au scris la repezeala “cererea”, apoi am dat iar fuga spre institutie. Am ajuns, erau deja orele 16:25.

De-al dracului, m-am dus la acelasi functionar cu ochelari (“domnul Andropauza” cum il poreclisem in gand). Urmeaza dialog:

-         - Buna ziua, din nou.

-         - Iar ati venit?!

-         - Va deranjez?

-         - Nu e vorba de deranj, e vorba de program!

-         - Ce program?

-         - Programul de lucru al institutiei.

-         - Programul este intre orele 9 si 17, daca nu ma insel. Spuneti-mi dumneavoastra daca ma insel!

-         - Nu e vorba de asta, e vorba de un minim respect pentru munca noastra! 

El nu facea nimic in clipa aia, se certa cu mine. Intre timp, ceilalti doi functionari, tanti si boxerul, nu faceau nici ei nimic, doar se uitau la mine si la Andropauza.

-         - Nu vreau sa va deranjez din munca, astept aici!

-         - Asteptati.

Cu dosarul in brate, incep sa ma uit demonstrativ pe pereti. Andropauza scoate un teanc de foi albe de sub birou, incepe sa le semneze si sa le stampileze cu naduf. Ma bufneste rasul, dar timpul trecea, asa ca ma mut jumatate de pas mai in stanga, spre biroul din mijloc, unde era tanti.

-         - Buna ziua.

-         - Buna ziua.

-         - Am un dosar pentru autorizare.

-         - Ce dosar?

Ii intind prin ghiseu “cererea”. O studiaza pret de vreo trei minute.

-         - Asta e tot?

-         - Nu, zic eu, iata restul documentelor necesare pentru autorizare.

-         - Ce documente?

-         - Cele cerute de lege, conform regulamentului institutiei dumneavoastra (ii citez numarul regulamentului si anul in care a fost amendat).

-         - Sa vad.

Le rasfoieste cu maximum de neatentie, le imparte in doua caprarii, originale si copii, le capseaza, le da numar de inregistrare, imi da si mie un numar de inregistrare pe un exemplar din “cerere”, apoi se uita la mine:

-         - Asta e tot.

-         - Pai, nu-mi luati si dosarul?!

-         - Ce dosar?

-         - Dosarul cu documentele personale ale fiecarui membru al asociatiei.

-         - Ce asociatie?

-         - Asociatia pentru care solicit autorizarea.

-         - Pai autorizarea nu e pentru dumneavoastra? 

Se uitase, totusi, prin toate actele pe care le capsase!

-         - Autorizarea nu e pentru mine, eu doar depun dosarul. Asa spune legea, ca pentru fiecare membru al asociatiei sa existe un numar de documente, necesare pentru  autorizare.

Se ridica, imi ia restul dosarului din mana, il pune intr-un biblioraft din spatele ei, revine, se aseaza pe scaun si-mi arunca, nimicitor:

-        -  Stim si noi ce spune legea! Aveti raspunsul in 30 de zile. Buna ziua!

Odata ajuns la birou, le-am povestit fetelor saga dosarului. Spre surprinderea mea, nici n-au ras, nici nu s-au revoltat: pareau mai degraba in dispozitie terenchiana, acea dispozitie care te face sa-l lasi pe prost sa povesteasca pana la sfarsit, apoi sa-l intrebi scarbit: “Si?!”.