miercuri, 6 ianuarie 2010

La Răsărit de Eden


Pe John Steinbeck îl ştiţi: e ăla cu ”Oameni şi şoareci” (ecranizare cu Gary Sinise şi John Malkovich, ca să fie clar şi pentru cei tineri, care n-au timp de citit). A mai comis Steinbeck ăsta şi alte romane celebre, a umflat şi un Nobel pentru literatură, mă rog, ca omu’. Dar acum vorbim de ”La Răsărit de Eden”, nu de alte prostii.

Cartea nu m-a surprins nici prin ideea centrală (reluarea ”americană” a poveştii biblice cu Cain şi Abel), nici prin grosime (e lungă şi are destule ”burţi”, cum se spune, dar n-aş zice că-s aşa enervante), nici prin vreun ”final neaşteptat” (astea sunt trucuri bune pentru alde Jo Rowling, nu pentru un Steinbeck!); m-a surprins însă prin ”americanitate”, stil şi personaje secundare.

Prin americanitate înţeleg trei lucruri: unu, religiozitate luată în serios, cu o profundă (şi populară) cunoaştere şi discutare a Bibliei; doi, o percepţie clară şi netă a identităţii naţionale (”suntem urmaşii celor mai curajoşi dintre oameni, care au ales să plece în necunoscut, în loc să moară de foame pe pământurile secătuite ale lumii vechi”); trei, combinaţia ciudată între mobilitatea internă (în condiţiile unei ţări cât un continent) şi ignoranţa în privinţa restului lumii (după câte am înţeles, orientarea lor e simplă: din nord vin canadieni, din sud vin ”latini”, din vest vin chinezi, din est vin europeni – dar toţi vin aici grămadă pe capul nostru ca să ne fure locurile de muncă!).

Stilul lui Steinbeck e unic, dar l-aş putea asemăna, pe departe, cu cel al lui Hemingway: foarte dens, concentrat (cel puţin în dialoguri), cu enorm de multe trimiteri biblice (cele mai multe sunt greu de înţeles pentru europeni, sau cel puţin pentru mine!), dar cu unele lungi ”tirade” întreţesute printre schimburile de replici scurte.

Cele două personaje secundare care m-au fascinat sunt, desigur, Cathy cea amorală şi Lee cel chinez. Presupun că oricine citeşte East of Eden simte la fel, iar pasajele în care aceştia doi se desfaşoară sunt parcurse mai încet şi mai atent decât altele, cum mi s-a întâmplat şi mie, spre deosebire de alte pasaje (spre exemplu mi-e aproape imposibil să am răbdare la descrierile de natură, oricât mi-ar plăcea mie să mă flendur pe coclauri!).

Mă întreb de unde vine, totuşi, forţa scriiturii lui Steinbeck. Că doar subiectele lui sunt ”vechituri”, nu-i aşa, într-o lume vitezomană ca asta a noastră! Dar de aproape 100 de ani, cărţile lui continuă să fie citite şi savurate (sau contestate, după caz). Am o ipoteză, care fără a fi prea isteaţă, e măcar sinceră. Şi a mea proprie, aşa că puţină îngăduinţă, please!

Cu toţii ştim de picturile rupestre. Cel mai puţin ştim însă de ce le-au făcut oamenii primitivi. După părerea profesorului Lewis-Williams, e vorba de artă şamanică: un şaman aflat în transă (autoindusă) ”vede” diverse imagini ieşind pur şi simplu din stânca peşterii şi se apucă să le fixeze, suflând asupra lor vopseluri printr-un tub. Aşa cum un copil ”desenează” într-o carte de colorat. Ei bine, cred că un mare scriitor (e şi cazul lui Steinbeck), ”aude” vocile personajelor sale purtându-şi dialogurile şi le fixează în scris, pe cât de bine poate. La fel i se întâmplă în materie de peisaje, de interioarele locuinţelor şi chiar de îmbrăcămintea personajelor. Cu alte cuvinte, pentru Steinbeck, la fel ca pentru sălbaticul ăla din fundul peşterii, procesul de creaţie e mai puţin ”de creaţie” şi mai mult de copiere a ceea ce vede şi aude atunci când e în mână şi scrie.

Vreau să spun că forţa unei bucăţi literare vine din starea de transă a scriitorului ei?!

Da, exact asta vreau să spun.

3 comentarii:

Purnur spunea...

Presupun ca ai dreptate, ca unul care a incercat pe pielea lui...

misu spunea...

@ purnur: eu am incercat, iar lui Steinbeck i-a iesit!

o mica mare diferenta...

Purnur spunea...

Curaj, mai ai timp!