joi, 21 ianuarie 2010

Legenda Marelui Inchizitor


Păi n-am fost, mă, la teatru? Să-l văz, carevasăzică, pe alde Rebengiuc în ”Legenda Marelui Inchizitor”, la Naţional, la Sala Atelier (cea mai naşpa sală a Naţionalului din Bucureşti). Ce să vă zic, Rebengiuc e mare, dramatizarea e faină (Radu Penciulescu a făcut-o), textul de bază e Dostoievski (“Fraţii Karamazov”). Adică rusesc. Adică un text puternic, impresionant, dar în esenţă complet depăşit.

Scriu postul ăsta nu ca să mă dau mare c-am fost la teatru (că de-acolo m-am băgat direct în cârciumă, la bere, n-aveţi voi frică!), ci pentru că a mia şi a j’de mia oară mă izbeşte asemănarea teribilă din români şi ruşi. Asemănare teribilă şi groaznică, din punctul meu de vedere.

Mai exact, asemănarea dintre “sentimentul românesc al fiinţei”, cum spunea nătângul de Noica, şi “sentimentul rusesc al fiinţei”, de care intelectualii ruşi sunt obsedaţi de la Petru cel Mare încoace (adică, moşule, de mai mult de 300 de anişori! Asta obsesie!). Formulat sumar, “sentimentul” ăsta e cam aşa: “Prin ce morţii mă-sii ne deosebim noi (ruşi, români, etc. – nota mea) de europenii din Vest?”.

Ar fi, cred eu, câteva răspunsuri, fiecare legitim în felul său:

1. Prin nimic. Suntem la fel de proşti ca vesticii.
2. Prin religie. Varianta noastră de creştinism (ortodoxismul) e cea mai apropiată de învăţăturile Părinţilor Bisericii, şi deci cea mai bună.
3. Prin religie. Vestul catolic a cunoscut Reforma, Estul ortodox n-a cunoscut nici o reformă (ortodoxia a rămas o formă de religiozitate “închisă”, impermeabilă la nou). Deci cea mai proastă variantă de creştinism ne aparţine.
4. Prin raportarea la Naţiunea-Stat. Esticul îşi iubeşte ţara aşa cum un băieţel retardat îşi iubeşte mama (cu teamă, adoraţie şi obedienţă absolută), iar Vesticul şi-o iubeşte aşa cum un bărbat îşi iubeşte nevasta (criticând-o şi luând-o la mişto, dar muncind pentru ea).

Am şi eu un răspuns: prin întârziere. Şi românii şi ruşii, intelectuali sau nu, sunt întârziaţi faţă de omologii lor din Vest. În primul rând prin “obsesia identitară” (au avut-o şi cei din Vest, dar demult), în al doilea rând prin întârziere, pur şi simplu: în 1880, Dostoievski termina “Fraţii Karamazov”, iar Edison inventa tramvaiul electric.
În 1859 Darwin publica “Originea speciilor”; în 1865 Mendel descoperea legile eredităţii.

De aia ”Legenda Marelui Inchizitor”, cu sau fără Rebengiuc, are încă succes în România. De aia prostovani ca Dan Puric sau Cornel Dinu par oameni deştepţi (lideri de opinie!): pentru că suntem încă înapoiaţi, şi o filozofeală despre Dumnezeu (sau despre fi-su, ca în piesa asta) e mult mai interesantă decât o descoperire ştiinţifică. Pentru că asta e ”Legenda Marelui Inchizitor”: bărbiereală.

Cum zicea maestrul Petre Ţuţea? “O babă murdară pe picioare, care stă în faţa icoanei Maicii Domnului în biserică, faţă de un laureat al premiului Nobel ateu – baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare aşa, dihor”.

Îhî.

4 comentarii:

Aida B spunea...

hai sa traiesti, ca n-am mai fost de anul trecut pe blogu-ti.
tot cu limba ascutita ai ramas. si mai faci si poze cu telefonul in timpul spectacolului, desi esti rugat frumos sa-l inchizi inaintea de inceperea reprezentatiei.
ntzz ntzz.

Mihai Buzea spunea...

@ aida b: hai mersi de vizita. ehe de anul trecut inca mi-am dat limba la ascutit, ca lupul din Capra cu trei iezi. sa vedem daca mesterul tocilar a facut treaba bun sau ma duc si-mi cer banii inapoi!


pozele nu le-am facut eu, le-a facut Texanu (l-am luat si pe el la teatru, sa-l facem destept in cap). cu aparatul foto din dotare, nu cu telefonul. oricum poza e cropuita, ca la talentul de fotograf al maestrului Texanu... vai de lume!

Aida B spunea...

asa da. si a functionat smecheria?

Mihai Buzea spunea...

@ aida b: pai o sa constat singur, in functie de cati iezi ademenesc sa deschida usa!

sau iade, mai degraba...

:))