Papesa Ioana

Am stat huhurez până la crăpat de ziuă ca să termin de citit ”Papesa Ioana” de Donna Woolfolk Cross (tanti asta din poză), în traducerea (slabuţă) a Veronicăi Şerbănoiu şi în redactarea (mizerabilă!) a Simonei Rosseti: litere inversate, litere lipsă, sedile lipsă, ce mai, o jale întreagă. Mă întreb cu cît o fi plătit un redactor de carte la editura Allfa, de-şi permite să-şi bată joc de meserie în halul ăsta. În sfârşit!

Acuma, şmecheria nu e să vă povestesc io ce scrie-n cartea asta, că nu mai suntem în clasa a şasea (”Copii, ce-a vrut să zică poetul? Hai, cu cuvintele voastre!”); şi oricum nu asta vă interesează, ci doar dacă merită citită sau nu.

Ce să zic?! Dacă le ai cât de cât cu istoria, da, merită; dacă simţi că te f. grija pentru ceea ce s-a întâmplat în trecutul altor europeni (cum simt eu), da, merită; dacă eşti însă un om ”cu picioarele pe pământ” (adică te interesează doar cum să faci bani, mai mulţi bani, cât mai mulţi bani), nu merită; deasemeni, dacă te simţi în primul rând ”român verde” şi ţi se rupe de toţi străinii, nu, nu merită: ia mata frumos ”Neamul Şoimăreştilor” şi pune-te pe citit! Of, că parcă aud şi acum începutul ”comentariului” care trebuia învăţat pe dinafară: ”Amplă frescă a satului moldav…”, bla-bla-bla, că mi se face pielea de găină când îmi aduc aminte de şcoala de tâmpire numită ”Limba şi literatura română”, clasele V-VIII…

Întrebarea este: a existat sau nu această Papesă? A păcălit o femeie, în secolul IX, întreaga preoţime creştină a Romei (că schisma cu Răsăritul nu se oficializase încă, deci nu pot spune ”preoţime catolică”!) şi a ajuns Papă? A fost acest fapt ocultat de toţi istoricii Vaticanului, ca fiind mult prea ruşinos pentru a putea fi admis? Scaunele sedes stercoraria au fost într-adevăr folosite pentru ceremonia de verificare a scrotului Papei nou ales, înainte de învestitură, pentru a nu se mai repeta “infama” situaţie a unui Papă femeie?

Văd acum ca nu e o singură întrebare, că-s mai multe. La toate, am un răspuns sincer: habar n-am!

Da’ am şi o observaţie sinceră în privinţa autoarei Donna Woolfolk Cross: şi ea, ca foarte mulţi contemporani, suferă de ”scenarită” (îşi scrie romanul ca şi cum se aşteaptă să-i fie mintenaş ecranizat). Nu e chiar aşa infectată ca Dan Brown, dar orişicât!