După lupte seculare am reușit să citesc și eu cel mai cunoscut roman al Ilenei Vulpescu, romanul care a impus-o pe dumneaei ca scriitoare de prim rang în literatura română. Da, dar chestia asta se întâmpla prin anii optezeci! Acum, însă, în 2010, ce mai rămâne din „Arta conversației”?!Păi aș zice că romanul ăsta, care acum 30 de ani a părut „genial”, e acum un roman bunicel, fără să strălucească prin ceva deosebit. O să mă întrebați de ce sunt așa dur cu biata carte? Ce mi-a făcut, săraca, de sunt rău cu ea?
Asta în caz că nu întrebați, în clasica gândire: „Cine p. mea ești tu?!”. Aici răspunsul e simplu: sunt unul care a citit cartea. Așa că am dreptul să vorbesc despre ea. Cine îmi dă dreptul ăsta? Eu mi-l dau, bunînțeles. E o țară liberă.
Primul defect: e roman „cu cheie”. Pentru cine nu știe, sau a uitat, așa se scria în comunism: băgai un personaj cu un nume oarecare, dar în el era de recunoscut un individ anume, trăitor în epocă. Așa a făcut și Marin Preda în „Cel mai iubit dintre pământeni” când i-a băgat în carte (fără nume, dar transparent) pe Ceaușescu (personaj pozitiv) și pe Eugen Barbu (negativ). Așa au făcut mulți. Necazul cu metoda asta, a scrisului cu cheie, e că „cheia” moare odată cu indivizii respectivi. Habar n-am pe cine a vrut să „sugereze” autoarea prin personajele Alexandru Bujor (negativ) și Ileana Sachelarie (pozitiv), dar, indiferent cine ar fi fost „modelele” acestor personaje, acum oamenii ăia sunt morți. Și mai rău: sunt uitați!
Al doilea defect: e presărat cu înțelepciuni. A presăra acțiunea cu înțelepciuni e o tentație irezistibilă pentru scriitori, cel puțin pentru cei de atunci. Și pentru mine a fost o tentație la fel de irezistibilă: „Berile de Aur” geme de atâtea înțelepciuni (penibile...) câte am presărat pe-acolo. Acum știu că m-a luat apa, și n-aș mai scrie așa. Atunci însă... n-am putut să rezist ispitei. Dobitoc!
Exemplificare: ca să nu vorbim în deșert, iată o pildă (imaginară) de „a presăra înțelepciuni”; să zicem că un personaj povestește ceva (cum a fost la piață, cum a fost în armată, cum a fost la bordel, etc), și la un moment dat se întrerupe din poveste și începe s-o dea pe filozofeală, să explice el „cum devine chestia”: femeile... barbații... viața... moartea... dragostea... istoria... maturizarea... arta... bătrânețea... Dumnezeu... etc, ați prins ideea. Penibil. Da, dar așa se scria atunci, când nu era internet, să afli imediat ce te interesează! Pe vremea ante-informatică, scriitorii se complăceau în a se juca de-a înțelepții în romanele lor, uitându-și condiția reală: cea de făcători de povești. Nici mai mult, nici mai puțin. Cel puțin din acest punct de vedere, Sven Hassel sau Sandra Brown sunt „mai scriitori” decât Dostoievski!
Al treilea (și ultimul) defect: Ileana Vulpescu își exagerează feminitatea. Eroina ei (Sânziana Hangan), la 40 de ani și cu doi copii, este curtată, iubită și cerută în căsătorie de 8 (opt) bărbați (însurați, burlaci, văduvi, divorțați, vii, morți, nu contează). Bine, știu și eu că visul secret al oricărei femei este „să aibă de unde s-aleagă” și că madam Vulpescu, ca orice scriitor de valoare, își explorează propriile obsesii; dar, totuși, parc-a tras prea tare de ancoră! Nu strica să mai taie coada vulpii...
Al patrulea defect al cărții (ăsta chiar că-i ultimul): e prea lungă! Autoarea nu știa vorba din bătrâni: „Cu cât o carte e mai groasă, cu atât găsești mai multe prostii în ea”?! Păi, generația de scriitori români care a început să publice după 2000 știe lecția asta ca pe Tatăl Nostru!
Da, știu și eu de „Orbitor” și „Derapaj”. Dar, credeți-mă, nu „cărămizile” astea sunt cele mai citite. Chiar dacă sunt (poate!) cele mai bine vândute.
Cum zicea Neagu Djuvara, când visa că lucrarea lui va avea succes: „Da, voiam să fie celebru, dar parcă nici bogat nu strica”. Mare om, mare vorbă!
Ce ziceam? A, da, de Ileana Vulpescu și de cartea ei. Ce să zic, citiți-o, dacă aveți timp destul, într-o vacanță. Dar dacă e să m-ascultați pe mine, mai bine cumpărați „Teodosie cel Mic” sau „Degete Mici” – astea sunt mari romane, nu Arta Conversației!
8 comentarii:
Arta Conversatiei nu cred sa fie roman cu cheie, Arta Compromisului insa .. tot ce se poate.
Intelepciunile dau farmecul cartii. Am uitat care era povestea doctoritei Hangan, dar stiu inca ca "Gripa si amorul se trateaza cu patul" si alte lucruri la fel de amuzante sau de inteligente care m-au facut sa ma simt mai cunoascatoare in ale vietii dupa ce am citit cartea.
Am citit cartea limitandu-ma la 50 de pagini pe zi tocmai ca sa nu se termine prea repede. Dar ce-i drept, eram in vacanta si sufeream din dragoste.
Iar 8 barbati e un numar mic pentru cati se pot indragosti de o femeie :)
@ ela iliesi: quod erat demonstrandum (parca asa se scrie). este tocmai ce spuneam: roman care a parut genial inainte de '89, care ramane categoric pe top 50 romane romanesti, care e foarte feminin (ca roman), si care e plin de intelepciuni (pe care unii le pot gusta, altii nu).
Ela, criticand Arta Conversatiei, m-am criticat si pe mine, in sensul ca si eu sunt ispitit sa scriu "lung", impanand povestea cu "intelepciuni" si cu "soparle cu cheie" (cand amicii mi-au demolat Berile de Aur, pe motiv ca nu se intelege cine-s personalitatile culturale la care fac aluzie, m-am suparat; dar imi dau acum seama ca aveau dreptate. Uite, o spun si o repet: scuze, Greckule, scuze, Sharky, ati avut dreptate, ma! Fac mea culpa!). Deci, ceea ce nu mi-a placut la Ileana Vulpescu este ceea ce nu-mi place la mine.
Ergo, poate ca am fost nedrept in aprecieri, dar macar am fost perfect onest. Oricum, ca arta, scrisul ei e unul de elita (ceea ce, vai, nu s-ar putea spune si despre mine...).
Singurul punct in care te contrazic este la partea de "cheie". Sunt absolut convins ca scriitorii si criticii care apar ca personaje in roman au avut, la vremea respectiva, modele reale.
Cu care autoarea, evident, avea ceva de impartit, c-asa-i lumea literara! Ca orice alt mediu profesional, dealtfel...
Pot sa inteleg ce mi-ai spus si chiar daca il numesc romanul meu preferat, am apreciat faptul ca ai criticat Arta conversatiei.
Asa cum mi-a placut cand ai criticat Lorelei, un roman care imi placuse f tare in adolescenta. Mai trebuie sa zici ceva rau si de La Medeleni si gata :-P
Acum ramane s-o intrebam pe doamna Vulpescu cine erau acele modele transformate in personaje de roman.
Ah si de mult astept sa mi se recomande niste carti bune :)
Apropo de Berile de Aur: se mai gaseste de vanzare? As vrea s-o ofer unor prieteni plecati din Ro.
@ ela iliesi: aoleo si aoleo. ti-am atacat reperele, carevasazica! acuma, Lorelei chiar merita uitat si trimis la cosul de gunoi al literaturii, ca e slab rau. in materie de La Medeleni, pot spune ca e alta calimera: e considerat, pe buna dreptate, capodopera lui Teodoreanu. din pacate, cartea asta i-a luat orice sansa de a merge mai departe, ca scriitor: nimic din ce-a produs ulterior nu se ridica nici la genunchiul broastei, fata de La Medeleni. poate, poate, romanul ala semi-autobiografic ar mai putea fi pastrat din opera lui literara (e vorba de "Bal Mascat"), in rest - maculatura.
nu ca n-a fost un autor bine vandut. a fost!
pai ti-am si recomandat, uite: "Zilele regelui", "Teodosie cel Mic", "Cruciada copiilor", "Dimineata pierduta" (asta e chiar o capodopera), "Degete mici", "Zenobia". garantez pentru fiecare din ele, desi ultima poate fi un pic greu de citit la inceput, ca Naum a fost un geniu, nu zic, dar era si un ciudat, uneori.
@ purnur: se gaseste la mine pe balcon, in niste pachete. daca ai nevoie, zi-mi si-i dau cateva bucati lui cristake, si ti le trimite serin prin posta.
Multumesc, am sa le caut!
Multumesc, da, as vrea vreo doua-trei, cu autograf daca se poate, dar mai intai sa iau legatura cu Cristi. De fapt la vara sper sa ajung si eu in Ro.
Apropo de intelepciuni si internet, nu prea sunt de acord cu tine dar e o parere interesanta.
Jerome K. Jerome scria asemanator tie, ca in ziua de azi (a lui, pe la 1900), motorul cu aburi si aparatul de fotografiat au facut descrierile de natura, "word-painting", inutile (in "Three men on the bummel").
O fi avut dreptate?
Trimiteți un comentariu