Pentru mine, 2001 a fost un an mizerabil, probabil unul dintre cei mai nefericiți ani pe care care i-am trăit până acum (da’ să nu zic ”hop”, că cine știe ce mi-o fi dat să mai pătimesc și de-acum înainte). Un an dintr-ăia, care încep catastrofal și se termină aproximativ extrem de prost. Nu era deajuns că zidurile vieții mele se demolaseră de-ajunseseră moloz (”iară eu ca un colhoz”, vorba celor de la Divertis), da’ s-au mai găsit și agerii ăia să intre cu avioanele-n turnuri. Bine, mi-era mie și de turnuri, dar mai ales mi-era de soră-mea, care pe vremea aia făcea naveta, bilunar, între Boston și San Francisco. Vă dați seama cum eram de fiert până i-am auzit vocea la telefon! Că ”naveta” o făcea cu avionul, nu cu rata, ca la noi la Ghijasa...
În condițiile astea, eu m-am dus în Ciucaș, cu două prietene. Tură de-o zi. Cum naiba era să-mi placă Ciucașul?!
Am mers cu mașina spre Cheia (altă țigănie de stațiune), apoi pe drumul răpciugos până la cabana Muntele Roșu. O frumusețe: în fața cabanei erau scoase două boxe uriașe, mari cât omul, din care bubuia muzică ”de petrecere” (un fel de proto-manele, cum ar veni). Am lăsat mașina în parcare și ne-am repezit la traseu, să scăpăm cât mai urgent de armoniile sublime care emanau din boxele-alea (dacă mă credeți că vântul aducea ”muzica” până pe Vârful Ciucaș, când bătea înspre nord!). Am urcat, dracu’ știe cum, pe Valea Tigăile Mici, până am dat de traseul de creastă, și pe urmă am ținut-o tot roată, mai întâi spre vârf, apoi am cotit dreapta (tot pe creastă, de fapt), spre Șaua Chirușca, de unde am lăsat marcajul de creastă (ăla merge spre est, către Curmătura Stânei), și-am intrat pe cruce roșie, spre sud: Vârful Gropșoarele, Vârful Zăganul, ”săritoarea” de La Lanțuri (dacă și aia-i săritoare, eu sunt Maica Tereza), iar de-acolo am ieșit de pe marcaj și-am luat-o berbecește în jos pe-o vale cheală, și pe urmă prin buruian și prin pădure, până am dat de rîu, de Valea Gropșoarele. L-am trecut și-am dat cu pasul la deal, prin nenorociri de exploatări forestiere, am ieșit la drum și ne-am întors la cabană, de unde-am recuperat mașina și-am plecat cât mai departe de petrecerea cocalarilor de la cabană. Și de masivul Ciucaș, în general.
Acum, ce să zic... fetele au mers bine, fără cârâieli, cu entuziasm pe tot traseul, fără figuri (”Ne e sete!”) și fără alte fudulii pe moațe. Doar că eram eu supărat pe viață, așa că nu țin minte să-mi fi plăcut ceva. Bunînțeles, mi-a plăcut că mergeam pe munte (nu cunosc drog mai bun decât ăsta, când ești cu fundu-n sus; berea este mici copii pe lângă mersul pe munte, da’ cred că asta o știți deja), totuși, Ciucașul nu m-a impresionat cu nimic. Un munte, acolo. Așa cum împart eu munții, super-simplist (munte ”zid” – intri printr-un loc și ieși prin alt loc, vezi Făgăraș; și munte ”piramidă” – intri printr-un loc, faci un tur, atingi vârful sau vârfurile, apoi te întorci și ieși pe unde-ai intrat), Ciucașul e ”piramidă”. Desigur că sunt tâmpit și că orice masiv are un traseu de creastă care te poartă prin tot muntele și te scoate în altă parte, dar așa cum l-am făcut eu, Ciucașul e ”tot roată”. Vina-i a mea, nu a lui. El să fie sănătos!
Cică muntele ăsta e vestit prin marile întinderi de rododendron (sau ”bujor de munte”, cum zice George, da’ el și foarte tânăr), numai că pe mine m-a lăsat rece, cu tot rododendronul lui. Ce, io mănânc rododendron?!
Deși am auzit că alții îl mănâncă, sau mai exact îl beau. O plantă ca asta, monument al naturii, ocrotită în toată Europa, e folosită de români ca să facă din el lichior, vin (adică cidru), ba chiar și rachiu (adică ”țuică”, cum zice gagică-mea. Bine, da’ ea e și foarte tânără...). Păi nu e românul frate cu codrul?! Și văr cu vita, după cum se vede... măcar că nici chiar oile nu-l pasc. Da’ ce, se pune ovina cu românul?
p.s. și pe urmă, cine merge în Ciucaș? Aud? Echipe de oameni mici! N-au fost anul ăsta Dănel și Kroko? Și Grecku cu Jenică? Că iar îmi răsună în urechi veșnica lui tânguire: ”Păi io, bă, cu Jenică...”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu