Cel mai nașpa, când e vorba de masivul Leaota, e să te dumirești unde anume se află. Că fiecare munte e undeva, da Leaota pare să fie peste tot și nicăieri. Dacă nu credeți, faceți proba: luați cinci munțomani (care să nu se cunoască între ei) și întrebați-i unde-i Leaota. Care sunt liniile de demarcație, de separare față de alți munți? Există, într-adevăr, posibilitatea ca voi să primiți cinci răspunsuri identice, iar eu să mănânc căcat. Posibilitatea este însă foarte mică.
Spun cinstit că habar n-am unde-i Leaota, chit c-am fost acolo de cel puțin 10-12 ori. Da, dar am fost într-un singur loc! Tot ce știu e c-ajungeam în orașul Pietroșița și de-acolo mergeam pe sub linia transportoare, aia care duce bucăți de munte din cariera de la Lespezi până la fabrica din Fieni, să facă ciment din ele, să vândă și țărișoara asta ceva la export, că bășica numită ”Duster” tot va plesni la un moment dat. Ei bine, de pe drumul asfaltat făceam undeva la stânga, intram adânc în munte și puneam corturile într-o poiană. Teoria era că ne băgam în peștera Rătei, ca să facem pe marii speologi, da’ în practică ne bețivăneam în poiană până la loc comanda, de ne lua mama dracului (odată, unul a și căzut în rîu!). Ei bine, în 2003 a fost ceva special, că nefericitul de Grecku era în Franța, la Vannes (după gagici, ce credeați?!), iar eu eram pe stop cu băutura, nu mai știu de ce (deși, dacă stau bine să mă gândesc, în anul ăla alergam la maraton, în mod serios). Profitând deci de absența lui Grecku (care mă bate la cap de-mi vine să-l strâng de gât, e mai rău ca cinșpe soacre!) și de mahmureala de-a doua zi a băieților (cel căzut în rîu nici nu s-a urnit din cort, până pe la vreo patru după-masă), m-am sculat la șapte dimineața și-am urcat pe firul apei, pe Valea Răteiului, iar după vreo trei ore de urcuș am luat-o cumva stânga, pieptiș prin pădure. Am făcut o buclă mare de tot, apoi am cârmit dreapta și am ieșit într-un traseu marcat (cruce roșie, parcă), care urca în continuare spre traseul de creastă. M-aș mai fi dus, că prea era mare fericirea de-a putea merge liniștit pe munte fără cloncănitul lui Grecku pe cap, dar mi-era că se trezesc amicii și pleacă la București fără mine, că erau în stare (pe urmă s-ar fi lăudat cu ce farsă grozavă mi-au făcut ei!).
Așa că am traversat o mică creastă, înapoi spre apa Răteiului, și-am coborât liniștit pe drumul forestier care te scoate în șoseaua asfaltată, cam în dreptul taberei de la Dobrești, iar de-acolo, hopa-hopa pe șosea și-apoi pe drumul de întoarcere către poiană. Ziceam să măresc compasul, că de când m-or fi așteptând oamenii ăia, li s-au lungit urechile, or sta cu bagajele strânse și cu motoarele pornite. Când am ajuns, liniște și pace. Abia după vreo oră (adică pe la unu, unu și ceva!) scoate Caisă capul din cort: ”Ce, domnu’ Gikă, te-ai și trezit?!”.
p.s. Și totuși, unde este Leaota? Se pare că limita vestică a masivului ăstuia e Culoarul Rucăr-Bran, iar cea estică (mult mai difuză) e ”culoarul” alcătuit de pârâul Băngăleasa la nord și pârâul Bratei la sud, cu continuare pe râul Ialomița, (ce izvorăște din inima Bucegilor). În nord, Leaota dă în Bran, iar spre sud sunt Pietroșița, Fieniul și Curtea de Argeș. Unde, apropo, e biserica Sfântul Nicolae cel Mare, care bate la cur mânăstirea meșterului Manole. Aviz celor instruiți, ca să nu stea degeaba la îmbulzeală cu prostimea!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu