Am să fiu cât pot eu de modest pot fi, și-ncep prin a admite că n-am înțeles nimic din munții ăștia. Indiferent de ce, nu am nici o scuză, dar totuși am să înșir aici toate așa-zisele mele ”motive”, ca să vedeți și voi cât de prost poate fi un om, într-o anumită fază a vieții. Ergo:
Unu, ca cică altitudinea Apusenilor e prea mică. Cum o să merg eu într-un masiv care n-are nici 2000 de metri?!
(Gândire de pigmeu, sau de adolescent frustrat c-o are prea mică: ești mare bărbat dacă-ți iei mașină cât mai mare! Sau dacă urci pe munți cât mai înalți! Penibil...)
Doi, alde taică-meu avea un fel de semi-obsesie cu Apusenii, și ne-a cărat pe toți acolo de vreo două-trei ori, când eram mici. Pentru mine, alea au fost niște excursii de coșmar: pentru că n-avea mult concediu, bătrânul insista să ajungă până acolo într-o singură zi. Asta însemna vreo zece ore de drum, c-așa e când mergi cu Dacia. Și odată ajunși, ai mei erau groaznic de stresați din cauza noastră, a soră-mii și-a mea, să nu cădem într-un aven d-ăla și să ne scoată sub formă gândaci striviți. De aici, drama: n-aveam voie să ne depărtăm de părinți. Vă dați seama cum ne simțeam, copii crescuți vara la țară, obișnuiți cu libertatea!
(”Semi-obsesie” vrea să zică următoarea chestie: cu vorba, taică-meu era totdeauna de părere că Apusenii sunt cei mai frumoși munți din țara asta, și an de an planifica cel puțin o excursie acolo. În practică, am mers de vreo trei ori în 15 ani, sau mai exact spus, de două ori jumate: una din ieșiri a fost o delegație, de care a profitat și el cum a putut).
Trei, îmi băgase nu știu cine în cap următoarea idee tâmpită: ”Ăștia-s munți de babalâci, poți să-i faci la orice vârstă! Acum cât te țin puterile, între 20 și 40 de ani, mergi și tu în munți dificili, de care n-o să te mai apropii mai târziu!”. Și eu, ca nerodul, am pus botul la chestia asta, fără să-mi dau seama (atunci!) că dacă te-a luat microbul muntelui, te ține toată viața. E ca la maraton: de ce îmbătrânești, de aia mergi mai bine și mai spornic. Cred că e-o legătură cu hormonii, ceva – normal că mergi mai bine, dacă nu mai stai toată ziua bună-ziua cu gândul la sex!
Ei bine, văzuți cu ochi de matur, mi-au plăcut enorm de mult, nici pe departe nu mi s-a confirmat impresia din copilărie. Sunt munți splendizi, cu trasee foarte lungi, nu prea dificile, cu multe posibilități para-sportive (deltaplan, parapantă, escaladă, scufundări speologice, coborâri în avenuri, cunoscut unguroaice, vrăjit poloneze, stat la băut cu ciobanii, de-astea). Am campat undeva pe platoul Padiș și-am văzut doar o mică parte din ”obiectivele” masivului: Lumea Pierdută, Cetățile Rădesei, Cetățile Ponorului, vreo alte câteva peșteri, câteva izbucuri, câteva vârfuri (Măgura Vânătă, Piciorul Bătrânei, Piatra Boghii, Biserica Moților), dar mai ales cabana Padiș. P-asta am văzut-o mai mult pe dinăuntru, în zilele când ploua. Când ieșeam din ea, după beri-beri-beri, n-o prea mai vedeam, deși nu era chiar întuneric.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu