Ori de câte ori pomenesc de Masivul Măcin, râde lumea de mine ca de clovnii de la circ, pe motiv că sunt cică ”penibil”. Că, ce, ăla-i munte?! Degeaba am explicat de un milion și-un miliard de ori că e un munte diferit, care nu seamănă cu nici un altul din țara asta, și că are farmecul său propriu, care face toți banii, dacă ai o minimă sensibilitate, ca să-l simți. Oha! Eu vorbeam, eu auzeam. Grohăielile porcine și mugetele bovine cu care mi s-a răspuns întotdeauna, când peroram despre munții Măcin, m-au convins (mai mult ca oricând) de universala aplicabilitate a proverbului ardelenesc: ”Olteanul nu citește, el știe!”. Corect. Iar într-o chestiune sau alta, ori într-o anumită fază a vieții (sau alta), toți suntem mai mult sau mai puțin olteni. Și râdem ca proștii, când nu e nimic de râs. Și oricum, muntele e ceva de râs doar dacă stai acasă; dacă nu, mergi pe el și taci.
Bref, pe Măcin poți merge fie de la nord la sud, din Luncavița spre Mircea Vodă, fie invers. În ambele cazuri, îți ia două zile parcurgerea întregului traseu de creastă al masivului – atenție mare, că e complet lipsit de apă! În asta și constă, dealtfel, provocarea muntelui ăstuia, că altfel e ușor și ”traseul” e de fapt drum forestier, în cea mai mare parte, cu câteva porțiuni de stâncărie, dar nimic serios (ca dificultate). Dacă vrei pereți de escaladă, de dificultate medie, găsești, n-ai treabă, și nici nu-i cauți mult, dat fiind că toți sunt pe versantul estic, cel care dă spre Dunăre. Oricum, tot peisajul e făcut de versantul ăsta, că p-ălălalt nici nu-l vezi, practic, că e-nnecat în pădure (dincolo de el e Valea Taiței, care desparte masivul Măcin de dealurile Niculițel – da, mă, alea cu viile!).
În materie de apă, ai două izvoare, mari și late: Izvorul Căutici, undeva între creasta Măcinului și culmea Pricopanului, și Izvorul Carapelitului, cam la o oră depărtare de Mircea Vodă. De bine ce-s semnalizate, eu n-am dat de nici unul din izvoarele astea, iar pe creasta propriu-zisă chiar că n-ai apă, nici de leac. Așa că trebuie să cari cu tine, n-ai ce face. Cică ar mai fi unul, sub Șaua Oancea, da ăla cred că-i legendă, ”tezaur folcloric”. În materie de vârfuri, merită să te abați pe la Căpușa, Țuțuiatu și Moroianu (pe astea trei le parcurgi în prima zi, care-i și cea mai interesantă). În a doua zi ar mai fi vârful Vinului, dar ăsta e cam la sfârșit de traseu și priveliștea e de caca-maca, pentru că dă spre est, unde nu vezi nimic (afară de păduri și de Valea Taiței, care-i un rîu mic și mocirlos).
Totuși, dacă nu ești maniac și nu ții neapărat să faci toată creasta, lucrul isteț e să ajungi în satul Greci (treci Dunărea cu bacul la Brăila, ajungi în orașul Măcin, de acolo mai faci încă vreo 13 – 14 kilometri până-n sat), și din Greci îți alegi traseul: fie spre nord, spre Luncavița (urci pe Țuțuiatu și pe Căpușa), fie spre sud, spre Mircea Vodă (urci pe Țuțuiatu, Moroianu și Vinului), fie spre vest, direct spre Mânăstirea Cocoș, în inima podgoriei Niculițel (urci doar Țuțuiatu, traversezi pădurea, apoi te faci muci cu vin călugăresc!)...
Fie mă asculți pe mine și ieși pe un traseu alternativ, altul decât creasta principală a Măcinului: din Greci apuci pe Valea Pricopanului și faci o zi pe Culmea Pricopanu, cea mai aridă și mai sahariană creastă din România, cu patru vârfuri mari, complet sterpe: Sulucu, Piatra Râioasă, Vraju și Cheia. Priveliștea pe care-o ai asupra Dunării e fabuloasă, îți ies poze de National Geografic, mai ales dimineața, când ai soarele în spate (adică în spatele aparatului foto). De ieșit, ieși în Pasul Sărărica, de unde mai ai 7 kilometri până înapoi în orașul Măcin. De-aici, fuga la discotecă în Brăila, că demult nu mai luasei bătaie de la țigani, munțomanule!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu