După cum se știe și cunoaște, Făgărașul se prezintă ca o creastă lungă, orientată est-vest, între Valea Bârsei și Valea Oltului. Desigur, fain-frumos e să faci toată creasta asta, dar dacă n-ai chef sau timp, poți face niște traversări de mai mare dragul, de la sud la nord sau de la nord la sud, cum ți se năzare. Dificultatea nu e traversarea propriu-zisă, ci cum să te întorci la locul unde ți-ai lăsat mașina!
Pentru 2010, ne-am zis că n-ar fi rău să încercăm o traversare cu plecare din sud, pe traseul Cabana Voina – Refugiul Iezer – Culmea Oticu – Curmătura Brătila – Valea Dejanilor (între Culmea Hermeneasa și Culmea Babei). Proiectul inițial era mai lung (cu coborâre printr-o vale paralelă, mai la est, anume pe Valea Sebeșului, între Culmea Scoarța și Plaiul Mare; dar nu ne-a ajutat vremea!). Socoteala de-acasă a ieșit... parțial.
Mai exact, în prima zi am ajuns din București la Cabana Voina, cu popas în Câmpulung (masă mare la Ica, că dacă ai intrat în casa ei, n-ai cum să pleci de-acolo neospătat). Așa c-am plecat pe traseu la 4 după-amiaza și-am ajuns la Refugiu pe înnoptate, numai bine ca să ne lenim și să nu punem cortul. Partea bună e că a doua zi am plecat devreme; partea proastă e că la Refugiu era lume destulă, așa că s-a sforăit la greu. Nici noi n-am făcut excepție, en passent fie spus...
A doua zi ar fi trebuit să ajungem până la Curmătura Brătilei (cum spunea proiectul inițial), dar ne-a prins furtuna în creastă, pe Oticu, și-am coborât la stâna de sub Curmătura Mezei. La fix am coborât: la două minute după ce-am intrat în stână, s-a dezlanțuit prăpădul. Fulgere, rupere de nori, o țâră de grindină, bucurii de-astea. Noi ne-am făcut supa, ne-am băut vodca și ne-am culcat. La șapte seara, incredibil!
A treia zi am plecat ca harnicii, înainte de opt, și pe la 12 eram deja la Curmătura Brătilei. De-acolo am coborât, cinci ore dense, mai întâi de traseu, apoi de drum forestier, de eram rupți când a venit Amalia să ne ia cu mașina. Rupți, nu zic, dar când am dat de Sebeș (și de casa lui Bunicu’) ne-am pus pe băut atât de rapid, încât am reușit să ratăm grătarul (”meritul” îmi revine în exclusivitate, admit): fripturile le-am mâncat aproape crude. Noroc că nici nu mai știam ce băgăm în gură. Noroc bun!
p.s. 1: Da, știu și eu că traversarea, pe ruta asta, include și creasta vestică a Iezerului. Da’ ce, Iezerul nu-i munte?!
p.s. 2: Știu că vă-ntrebați ce dracu reprezintă poza asta pe care-am pus-o aici. Păi e vorba de izvorul Dâmboviței, din Gropile Boarcășului, adică de izvorul de la cea mai mare altitudine. După cum vedeți, e secat. Acum vreo 12-13 ani, când am campat acolo cu Pukă și cu Meri, izvorul ăsta avea un debit fabulos, ceva incredibil pentru un izvor de creastă. Acum... oha. Sic transit gloria mundi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu