Limba maghiară versus limba rusă

Coindu-mă eu așa de colo până colo, am intrat în vorbă cu un nene ceva mai copt decât mine (dar nu cu mai mult de 10 ani), care avusese la viața lui același ghinion: fusese profesor. Adică terminase și el secția de română-engleză, dar dat fiind cei 10 ani diferență, n-avusese noroacele mele, să scape de armată și de repartiția obligatorie; le-ncasase pe-amândouă, pe rând. Armata, ca armata, dar repartiția îl trimisese drept în mijlocul Secuimii, nici măcar într-un oraș mare, ci într-unul mic, și pe de-asupra, muncitoresc, d-ăla monoindustrial, cum erau pe vremea aia. Omul ăsta mi-a povestit câte ceva din experiența lui de profesor de română în Secuime, în comunism, în cea mai neagră perioadă a relațiilor româno-maghiare (la Budapesta se-apropia de sfârșit epoca lui Kádár, oamenii prindeau să răsufle, adia vântul schimbării; la noi, nimic!). Să nu uităm că el avea 23 de ani. Ei bine, din acea experiență profesorală, nenea ăsta rămăsese puțin scrântit (asta nu e ceva rar printre profesori, dimpotrivă), dar în plus, rămăsese cu o maghiarofobie uluitoare, stupefiantă... etc. Genul ăla de ură care a făcut ce-a făcut în fosta Yugoslavie: îmi tot explica cum că el, dac-ar putea, ar face crime în masă cu inima împăcată și fără nicio remușcare, ba chiar că, de fapt, asta e singurul lucru pe care și-l dorește de la viață și că doar așa ar putea muri liniștit. Mai auzisem eu declarații sforăitoare ale românilor ”patrioți”, dar alea erau evident scoase din pălărie; pe deasupra, nenea ăsta nici nu era vreun patriot, că ura statul român aproape tot atât de mult cât îi ura pe unguri. Aproape, dar nu chiar la fel. Din cele ce mi-a povestit, câte pățise de la elevii lui și de la părinții lor, și având în vedere și vârsta pe care o avea atunci, scrânteala lui mi s-a părut explicabilă. Nu și scuzabilă, dar asta-i altceva.

Abia mai târziu, în timp ce stăteam așa și mă minunam de înțelepciunea și de toleranța mea, mi-a trecut ca un fier încins prin minte: ”Dar tu cum te-ai purtat, porcule?”. Și m-au năpădit deodată toate amintirile de la orele mele de rusă din liceu: câte profesoare n-am făcut să plângă în hohote, cum le-am chinuit ca pe hoții de cai, cât eram de convins c-aveam dreptate! În mintea mea, eu nu eram un elev obraznic și nesimțit (de-a dreptul sadic, la drept vorbind), ci un erou național care se împotrivea și el îndoctrinării. Cuceritorii ruși ne învinseseră, da, ne transformaseră într-o colonie rusească, da, număi că n-aveau să ne spele și creierul! Eu, personal, aveam grijă de asta, prin toate mijloacele posibile, îndreptate nu numai împotriva profesoarelor, dar și ale trădătorilor din rândurile noastre: ferească Dumnezeu să-și fi scris vreo colegă tema pe caiet, pentru ora de limba rusă! Îi făceam ferfeniță nu numai tema, dar și caietul. Ridica vreunul mâna să răspundă la o întrebare a profesoarei? Își lua garantat bătaie după oră. Ne ruga profesoara să-i ștergem tabla, să poată scrie? I-o ștergeam, sigur. În 45 de minute, pe ceas.

Sunt absolut convins că aceleași idei erau și-n capul copiilor din Secuime, pe care nefericitul lor profesor se străduia să-i învețe limba română. I-am și spus ulterior acest lucru, încercând să-l fac să-nțeleagă resorturile comportamentului foștilor lui elevi și să treacă peste scrânteala lui cu maghiarofobia. M-a privit trist și mi-a răspuns: ”Le-am înțeles demult. Dar pentru mine e prea târziu”.