Duminică a fost semi-maratonul Bucureștiului, adică ediția de
primăvară a maratonului mare (ăla e tocmai în octombrie – altă ciorbă!). L-am
alergat și eu, bunînțeles, ca-n fiecare an, dar iată că anul ăsta am bifat și
niște premiere.
Am scos cel mai prost timp al meu din 2003 încoace, de când
am alergat primul meu semi-maraton. Niciodată nu mi s-a întâmplat să trec cu
mai mult de cinci minute pragul psihologic al celor două ore, iar acum am
”scos” 2:12, ceea ce înseamnă ceva. Progres? Senilitate? Încă nu știu. Rămâne
să aflu la toamnă.
E primul an în care nu mă trag în nicio poză. Păcat! Astea
măcar rămân, le mai urci pe Facebook, mai una-alta. Tot e ceva!
E al doilea an în care alerg sponsorizat de un cârciumar.
Diferența e că anul trecut am alergat pentru unul căruia nu-i lăsasem, de-a
lungul timpului, prea mulți bănișori în tejghea. Anul ăsta, însă, am fost
branduit cu numele cârciumii care mi-a devenit o a doua casă. Progres, domnule!
Cum-necum, au fost nouă oameni care au alergat duminică,
dintre cunoscuții mei. Ani în șir am alergat singur și am fost considerat
nebun. Cred că începe să se schimbe o mentalitalitate.
Ultimul lucru pe care îl am în cap și vreau să-l fac public:
din 2003 încoace, pe parcursul a 10 ani, s-a schimbat ceva în mințile
românilor, chiar s-a schimbat. Atunci am fost cam 100 de oameni la start, poate
150. Acum au fost în jur de 5000, poate ceva mai mulți, poate ceva mai puțini
(probabil că ceva mai mulți). Acum 10 ani, trecătorii se uitau la noi cu o
curiozitate de pitecantropi, acum majoritatea ne aplaudau. Acum 10 erau
frecvente incidentele cu trecători (în general, bețivi și babe) care ne strigau
diverse măscări și înjurături țigănești; acum, o singură babă a produs niște
sictiruri, dar ceilalți trecători tot pe ea au huiduit-o, nimeni nu i-a ținut
partea. Acum 10 ani, majoritatea alergătorilor erau expați care munceau în
România; acum, imensa majoritate erau români (nu și câștigătorii, bunînțeles,
că ăia-s totdeauna profesioniști). Acum 10 ani, organizatorii plecau acasă cu
sacii de medalii pe care n-avuseseră cui să le dea; acum n-au ajuns medaliile
pentru toți cei care au trecut linia de sosire.
Da, s-a schimbat ceva. Nu știu dacă în toată țara, nu știu
dacă măcar în toate orașele mari. Dar schimbarea e reală, deși încă sub
așteptările populare. Esențialul că oamenii au început să semene tot mai mult
cu Europa, chiar dacă instituțiile seamănă încă a Balcani, sau chiar a Orient.
Dar dacă oamenii se schimbă, în cele din urmă ei vor schimba și instituțiile.
Întrebarea e dacă eu m-am schimbat pe parcursul acestor 10
ani. Da, m-am schimbat în rău. Și mă dor și genunchii. Sper să nu mi se mai fi
rupt încă un menisc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu