Nenea Ioan Pop din Mediaş

Ca să închei cumva acest iunie ploios, care nu ne-a lăsat nicio şansă de traseu, am fost într-o tură transilvană; nu c-ar fi fost ideea mea! De asemenea, în materie de execuţie propriu-zisă a ”turei”, nu eu am fost ăla care să-mi aduc vreo fărâmă de contribuţie. Doar ce-am făcut câteva poze.

Pentru că n-am fost, deci, bun de mare lucru, măcar să scriu un text sau două, să zic c-am fost şi eu în treabă. Că doar am vizitat Slimnicul, Mediaşul, Sighişoara, Târgu-Mureş, Cluj, Turda, Alba Iulia şi Avrigul, ceea ce nu-i rău deloc, pentru nişte bucureşteni pârâţi. Alţii nu văd toate astea într-o viaţă, noi le-am văzut în patru zile!

Povestea de faţă e foarte scurtă, n-are poantă şi se petrece la Mediaş, ceea ce îi conferă de la bun început o aură de exotism (”Ce s-ar putea petrece la Mediaş, în afară de vreo afacere Romgaz?!”). Păi asta s-a-ntâmplat, că l-am cunoscut pe domnul Ioan Popp.

Pentru cine nu ştie, Mediaşul a fost lovit teribil de comunişti, de industrializarea şi de sistematizările lor, dar mai păstrează încă o parte din zidul cetăţii (de pe vremea când era necesar să ai aşa ceva în Transilvania, pentru că toată ziua bună-ziua năvăleau tot felul de oameni la furat: ba tătari, ba turci, ba valahi, iar când nu năvălea nimeni, se băteau transilvănenii între ei, să nu-şi iasă din mână). Şi cum mă plimbam eu aşa pe langă zidul de cetate, bag de seamă că-n zid erau, una după alta, vreo şapte sau opt uşi. De neînţeles; uşi ca orice uşi, nicidecum porţi de cetate medievală. De ce să mai faci zid, dacă dup-aia îl deschizi oricărui nepoftit?!

Merg în lungul zidului, care la un moment dat se termină pur şi simplu. Acolo, în faţa ultimei uşi, una verde (nu asta din poză), era un domn în vârstă, care se odihnea pe un scaun. Mă duc la el şi-l întreb: ”Nu vă supăraţi, ce se află dincolo de uşa asta, dacă ştiţi cumva?”. El se uită la mine cu o privire extrem de nedumerită; eu repet întrebarea, mai rar, că poate nu înţelesese omul. El îmi răspunde şi mai rar: ”Ştiu, dragă, ce se află dincolo de uşă, cum să nu ştiu. Dincolo de uşă se află casă al meu”. De data asta, eu am fost cel cu privirea ”extrem de nedumerită”. Dânsului i se face milă de mine şi mă invită înăuntru: ”Hai să-ţi arăt”.

Descuie cu o cheie mare, apoi trecem amândoi prin poarta verde şi mă pomenesc într-un atelier vechi şi părăginit, plin de fel şi fel de gioarse. Nenea îmi explică agale că trebuie să mai trecem de o uşă, care dă în curtea casei, apoi îmi va descuia el o a treia uşă şi voi ajunge în strada Honterus, ”cea mai frumoasă din tot oraşul acesta!”. Ceea ce am şi făcut, nu înainte de a mă speria groaznic de un câine uriaş, care umbla dezlegat prin curte şi m-ar fi făcut carne de mici, dacă nu îl prindea bătrânul şi-l închidea în cuşcă (dulăul a făcut urât de tot, cred că era românofob din fire!). Nenea m-a trecut apoi prin curte, mi-a deschis portiţa curţii şi uite aşa am ajuns în stradă, străbâtând practic zidul cetăţii medievale Mediaş! Mă rog, ce-a mai rămas din ea...

Iată ce mi-a explicat bătrânul, pe când traversam curtea: ”Eu sunt maghiar, dragă domnule. De când am rămas singur, nu mai vine nimeni pe la mine, şi mi-i greu şi urât! Ioan Pop este numele meu, şi aici locuiesc de tare mult, numai că acum îs singur. Doar cu câinele acesta. Iar aceasta este strada Honterus, cea mai frumoasă stradă din oraşul vechi, şi casele de pe partea aceasta de aceea au uşi în spate, ca să poată ieşi oamenii în strada cealaltă, în Brâncoveanu, că aceea-i mai mare şi cu trafic de maşini. Aici pe Honterus este linişte. Era frumos mai demult, când erau şi aici oameni tineri. Acum am rămas bătrânii şi tare-i păcat, că strada îi tare faină”.

S-a mirat când i-am spus că sunt din Bucureşti şi c-am venit să fac turism. Clatina din cap cu îndoială, probabil că nici nu mă credea: ”Nu prea vine lumea, tânăretul... pe la mine nu mai vine nimeni. E greu singur, e greu”.

Asta e toată povestea. Da, ştiu, nu are poantă. Tot ceea ce ar fi de spus e gândul care mi-a venit atunci şi care m-a făcut să scriu textul: dacă e cineva care îi cunoaşte familia domnului Pop, fiu, fiică, nepoţi, nepoate, ce-o avea şi el, îl rog eu frumos să le spună celor din familie să mai treacă pe la el, când au timp. Vă daţi seama că nu am cum să intuiesc, din acest fragment minuscul, povestea vieţii lui Ioan Pop din Mediaş, dar înţeleg că se simte singur la bătrâneţe. Iar cu mine s-a purtat foarte frumos, că nimic nu-l obliga să mă lase să trec prin curtea lui şi să-mi spună despre strada Honterus şi despre misterioasele uşi din aleea zidului cetăţii. Totuşi, a făcut-o. Respect! Şi nu uitaţi: spuneţi-le celor din familia Pop că-i rog eu să mai treacă pe la el. Pentru că (îl citez): ”E greu singur, e greu”.