marți, 4 iunie 2013

Cerșetoria: muncă, artă sau comerț?

În articolul "Romii vor respect, noi le dăm integrare pe pâine”, Cătălina Tesar pune în discuție o problemă foarte interesantă: cerșetoria este muncă? Dacă nu, atunci ce e? Artă, comerț, escrocherie? Aceasta e numai unul din punctele de interes ale articolului (sunt multe altele), dar eu mă opresc doar asupra lui și a întrebării care a declanșat o grămadă de comentarii (vă recomand insistent să le citiți, mai ales pe cele ale comentatorilor Cutare, Bogdan Perdivară și Adi Dohotaru): cum poate pretinde respect social un cerșetor? În numele a ce poate fi respectat un om care se târâie pe jos, implorându-mi mila? Nu cumva el obține bani tocmai sacrificându-și dreptul la respect?

Înainte de a continua (de fapt, n-are rost, trebuie să citiți articolul și comentariile), iată câteva citate din textul Cătălinei: ”De fiecare dată când se întorcea din străinătăţuri, tanti Maria îmi povestea cum a dus-o acolo: seara plângea după cei de acasă, se frământa şi se gândea la ce or face în lipsa ei, iar ziua nu-i tăcea gura la cerşuit, şi mai ales îndura durerile de mâini şi picioare. Nu-i treabă uşoară să stai în genunchi uneori până la trei ore, nemişcat, în faţa unei biserici, cu mâna întinsă. La cei 60 şi ceva de ani ai ei, tanti Maria duce în spate toată gospodăria [...]; a început, au dus-o alţii prin ţări străine, acum merge cu ochii închişi, zice ea, la Padova, Paris, Veneţia, ştie toate drumurile, limbile le prinde repede, una moneta per mangiaremonsieur, s’il vous plait; tanta povera… [...]; pentru romii cortorari pe care îi ştiu de 10 ani de zile şi în mijlocul cărora am trăit între 2008 şi 2010, cerşitul este muncă. Când merg la cerşuit, îmi zicea odată tanti Maria, muncesc cu mâinile şi îmi consum nervii.”

Bun, deci un fapt precis. Pentru țigani, activitatea de cerșit e muncă, pur și simplu. El sau ea prestează un serviciu societății, iar societatea îl/o plătește cu bani pentru acel serviciu. Înțeleg că din punctul de vedere al personajului ”tanti Maria”, nu e nicio diferență între ea sau femeia de serviciu a unui bloc, care mătură aleile și spală scările blocului. Iată un punct de vedere la care, sincer, nu m-am gândit. 

Alt aspect al Weltanschauung-ului țigănesc: ”[...] romii se raportează la universul înconjurător, incluzând aici populaţiile din care acesta este constituit, ca la “natură”, din care iau, selectiv, obiecte şi practici pe care le supun unui proces de domesticire sau culturalizare. Astfel, populaţii pe care noi le clasificăm ca fiind marginalizate îşi creează un univers de reprezentări în care ei apar ca fiind centrul lumii. Nu fac asta datorită unui soi de falsă conştiinţă care ar nega evidenţa marginalizării sociale, de care de altfel sunt perfect conştienţi. O simt pe pielea lor [...], numai că în logica lucrurilor şi a valorilor la care ei se raportează astfel de evenimente pe care noi le numim “discriminatorii” nu afectează sistemul intern de referinţă la care se raportează un rom pentru a fi considerat ca atare de semenii lui. Pentru cortorari de exemplu, acesta înseamnă performarea în viaţa de zi cu zi a unor practici care sunt menite să ducă la perpetuarea, într-un mod semnificativ, a ciclurilor generaţionale. [...] Sunt gesturi şi practici care rămân invizibile pentru outsideri şi care datorită invizibilităţii şi impenetrabilităţii lor au, ca sa zic aşa, forţă regenerativă pentru romi. Îi fac pe cei pe care noi ii considerăm “marginali” să se simtă a fi punctul de referinţă al lumii.”

Am citat, desigur, din articolul Cătălinei. Mă rezum la două idei: eu, românul (sau ungurul, sau francezul, sau polonezul) sunt pentru țigan o parte a naturii, din care el, prin firea lui de vânător-culegător, se poate servi după bunul plac. Adică portofelul meu sau mașina mea sunt recoltele lui legitime! Așa cum eu culeg două-trei dude dintr-un copac din parc și le ronțăi cu plăcere, la fel are și el dreptul, în propria lui reprezentare despre lume (Weltanschauung) să-mi fure proprietatea sau, de ce nu, să-mi violeze nevasta (în fond, și aia-i ”natură”, nu?). Interesant! A doua idee: pentru țiganul de la marginea societății (a oricărei societăți), el și tribul lui sunt centrul lumii, restul e decor de teatru, un fel de butaforie fară nicio importanță, niște muțunache de gadjo (”albi”) care se agită și ei aiurea, în lumea lor golită de sens. Golită de sens, dar plină de bunuri materiale (”natura” în viziune țigănească!) numai bune de cules. Din ce în ce mai interesant!

Cred că articolul reușește performanța de a demonstra cu vârf și îndesat exact opusul a ceea ce și-a propus, anume că romii merită respect din partea gadjo-ilor (chiar dacă ei nu trebuie să ofere în schimb același respect; din articol nu se înțelege de ce). Dar să revin la întrebarea din titlu: ce e cerșetoria?

Unu: e muncă. Da, dacă e de luat în seamă numai efortul fizic, atunci e muncă. Admit că nu-i deloc ușor să zaci răstignit pe trotuar, ore în șir, îngăimând aceeași litanie monotonă. Eu, unul, n-aș fi în stare. Fizic. Psihic, nu discut.

Doi: e artă (performance). La fel ca un cântăreț, actor sau acrobat, și cerșetorul pune în scenă un spectacol menit să convingă publicul. Dacă spectacolul nu este reușit, atunci cerșetorul este eliminat de pe piață de concurență, de ceilalți cerșetori, care sunt mai convingători și primesc mai mulți bani. Admit argumentul, dar nu pot să nu-l duc până la ultimele lui consecințe: un copil schilodit de părinți și trimis la cerșit este un performer mai bun decât o babă care zice ”una moneta per mangiare”, ca tanti Maria. Concluzia e că, în spiritul legilor pieței libere, copiii trebuie schilodiți, mutilați, orbiți etc, pentru a fi cât mai buni performeri (în a stârni mila). Mi-e teamă că aici se oprește imaginația mea în a discuta natura cerșetoriei; nu vreau să merg mai departe.

Trei: e comerț. Eu, cerșetorul, îți ofer spre vânzare (ție, client) o imagine teribilă a decăderii umane, iar tu mă plătești pentru că eu ți-am oferit un termen de comparație (”Uite, așa ai fi putut fi și tu, dar nu ești, norocosule!”). Admit. Din moment ce această meserie, cerșetoria, există din cele mai vechi timpuri istorice (alături de meseriile de prostituată, preot sau cămătar), înseamnă că societatea umană are nevoie de ea. Poate că eu n-am nevoie de cerșetori, așa cum n-am nevoie de prostituate, preoți sau cămătari, dar au alții. Deci, prin natura ei, societatea omenească ”secretă” cerșetori. Nu am nimic de obiectat. Cu condiția ca asta să fie alegerea liberă a unei persoane. Și iar ajung la copiii, schilodiți sau nu, trimiși de părinți la cerșit.

Cred că ei sunt singurii demni de respect. Așa cum un porc, o găină sau un sclav sunt demni de respect, de un anumit fel de respect: sunt ceea ce sunt, nu au avut șansa de a alege. Ar fi ca și cum ai disprețui o urzică pentru că te urzică: ce, a fost alegerea ei?

Pe de altă parte, chiar și dacă ”respecți” o urzică sau un mărăcine, tot n-o să-i consideri vreodată egali cu tine. Atunci, pe cerșetori de ce i-ai considera?

Niciun comentariu: