luni, 8 iulie 2013

Podunavia


Mă întrebau elevii, pe vremuri (eram ”domnu’ de engleză” care le știa pe toate): ”Dom’ profesor, da’ unde era Podunavia?”. Eu, de colo: ”Ce Podunavia, măi copii?”. ”Păi Podunavia, aia a lu’ Mircea cel Bătrân” (și începeau toți să recite în cor), ”«Io Mircea voivod, domn a toată Țara Ungrovlahiei și al părților de peste munți, încă și spre părțile tătărești, și herzeg al Amlașului și Făgărașului, și domn al banatului de Severin, și de-amândouă părțile peste toată Podunavia până la marea cea mare, și al cetății Dârstorului singur stăpânitor», că doamna de istorie n-a știut să ne explice!” (doamna de istorie era o babă comunistă, un fel de Ecaterina Andronescu, specializată în ”munca de agitație” înainte de ’89, pe urmă reciclată profă de istorie, vai de capul ei). Acum, pune-te de răspunde-le copiilor!

”Podunavia era Dobrogea de azi, unde mergeți voi vara la mare”, am zis eu (chiar credeam ce spuneam). ”Adică, vine din «pod», adică pod, și «Dunavia», adică Dunăre. Bulgarii și acum îi zic Dunării «Dunav»; deci, Pod-Dunavia! Ați înțeles?”. Înțeleseseră, că erau copii isteți. ”Da’ cetatea Dârstorului unde era?”. Poftim, răspunde-o și p-asta: ”Păi acum îi zicem Dristor pe românește și Silistra pe bulgărește, a rămas un oraș în Bulgaria, lângă Călărași”. Au început zbieretele (”Mamai-mea e din Călărași!”, ”Mătuși-mea stă în Dristor, lângă metrou!”), mă rog, cum reacționează copiii când aud de ceva familiar. Pe urmă au început iar: ”Da’ Severin și Făgăraș?” (ăsta era unul mai prost, l-au sâsâit ceilalți). ”Da’ Amlașul unde e?”. ”Păi nu prea mai e”, zic eu, ”da’ era o cetate pe lângă Sebeș, pe lângă Săliște... de astea ați auzit?” (nu prea știau de unde să le ia). ”Pe lângă Sibiu?” (alt cor de răgete, că iar auzeau de ceva cunoscut). I-am mai lămurit și de Ungrovlahia (”Da’ de ce nu-i zicea Țara Românească?!”), după care au plecat: pauza se terminase.


Mare bou sunt. Mi-e și rușine. Am indus în eroare niște copii nevinovați, care toată viața lor o să rămână în minte cu tâmpenia învățată de la mine: auzi, că Podunavia era Dobrogea! Cretin. Dacă m-aș fi uitat și eu pe-o hartă, aș fi observat că un județ din Serbia de azi se numește, cum altfel, Podunavlje (e chiar la est de zona metropolitană a Belgradului, dacă sunteți curioși). Concluzie:

Podunavia era o provincie de frontieră, un fel de zonă-tampon între Valahia și Serbia, cam pe unde e acum lacul de acumulare de la Porțile de Fier 1 (sau, cu o delimitare mai romantică, ”pe la Cazane”). Și, da, era ”călare” pe Dunăre, adică se întindea și pe malul stâng (actualmente românesc) și pe malul drept (sârbesc). Bunînțeles, a trecut de mai multe ori de la un voivod la altul, adică un locuitor al provinciei avea toate șansele să se culce seara sârb și să se trezească dimineața ”ungrovlah”, sau invers. Dar de unde să știu eu toate astea, dacă nu le-am învățat la nicio școală?!

Pe mine și pentru alții ca mine (curioși, dar ignoranți), e de citit cartea lui Marian Coman, scoasă la Polirom. Te deztunericește la cap, dacă are ce deztunerici.

Niciun comentariu: