marți, 2 iulie 2013

Sentimentul moldovan al ființei



Probabil că orice român (sau, cel puțin, orice român mic la minte, ca mine), s-a întrebat, stând de vorbă c-un conațional din Chișinău, Bălți, Cahul sau Orhei, ”pe ce se bazează” omul ăla când vorbește cu dispreț despre România. OK, pe-un parizian sau pe-un berlinez îi înțeleg; dar pe-un chișinăuan?! Care-i șpilul? Că România e săracă și retardată, fără doar și poate, dar Republica e și mai și; atunci?

Iată un citat din cartea ”Revoluția rusă” a lui Leon Donici (cartea merită citită pentru toate motivele din lume, inclusiv pentru faptul că omul a trăit pe propria piele respectiva revoluție și i-a cunoscut pe aproape toți cei implicați, cel puțin în capitală, unde au avut loc evenimentele decisive):

”În centrul Petersburgului se află Piața Palatului (Dvorțovaia Ploștadi), înconjurată de clădiri de o frumusețe nespusă, datorate geniului marilor arhitecți europeni din secolele XVIII și XIX, anume: Rastrelli și Guarenghi.
Dacă privești prin perspectiva Nevski, drept în fund ți se înalță în față Palatul de Iarnă, construit în stil baroc, cu coloane rotunde, cu ferestre împodobite cu ornamente elegante și fine, cu statuete deasupra frontonului, cu balcoane de sticlă, cu arcuri ce nu puteau fi plăsmuite decât de fantezia unui geniu, pentru care armonia liniilor, combinațiile fericite de umbră și lumină constituie singurul lucru vrednic de luat în seamă în lumea aceasta.
Palatul e vopsit în culoarea cărămizii.
La dreapta Palatului se află Statul Major, în forma unui semicerc grandios, având la mijloc o arcadă cu statuia Victoriei, deasupra căreia trei cai de bronz, în cursă nebună, sunt înhămați la un car, cu vizitiul în costum roman, cu coroană de mirt pe cap, cu fruntea ridicată spre cer, în atitudine victorioasă și energică.
Între Palat și Statul Major se deschide strada Milionaia, în fundul căreia se înalță frontonul Ermitajului, de marmură albă, cu balconul așezat pe umerii a doi Herculi de marmură cenușie, apoi podul Pevski, larg și frumos, care descoperă fațada Ministerului de Externe și apele albastre ale canalului Moica, în care se oglindește cerul senin cu nori albi și moi ca puful.
La stânga pieței, priveliștea înverzită a Grădinii lui Alexandru, cu cușmele buclate ale arborilor bătrâni, deasupra cărora se ridică Turnul Amiralității, cu celebrul cabestan aurit descris în versurile marelui Pușkin, cu cupola largă aurită a catedralei Sfântul Isaachie – o adevărată a șaptea minune a lumii.
În mijlocul pieței se înalță Coloana Gloriei, de marmură, clădită în amintirea înfrângerii lui Napoleon, culminată cu un înger, care uneori pare că zboară cu mâna întinsă în sus, ținând o coroană.
Aici, în piață, e locul cel mai istoric al Petersburgului. Aici, împărăteasa Ecaterina cea Mare a primit salutul boierimii, după omorârea soțului său, împăratul Petru al III-lea; aici, împăratul Alexandru I proclamă războiul cu Napoleon, aici Alexandru cel Bun proclamă eliberarea țăranilor, aici sunt umbrele lui Pușkin, Gogol, Dostoievski și ale altor oameni cu spiritul sublim, cu privirile adânci, care au gândit la soarta poporului lor.”

Lăsați deoparte naivitatea exprimării (”drept în fund ți se înalță în față”) și tentația spre gongorism al autorului (dealtfel, el a învățat românește după 30 de ani, ceea ce e demn de admirat, dar explică și multe din stângăciile citatului – pe care, oricum, l-am mai aranjat eu din ortografie, să se potrivească cu româna de azi); concentrați-vă pe sentimentul de dor care răzbate de aici. Dor după ce? Pe de o parte, de orașul în care el a strălucit ca scriitor, ziarist și ”salonard”; pe de alta, dor de grandoare. Din uriașul, bogatul și imperialul Petersburg, revoluția l-a alungat pe Donici în jalnicul București; din marea limbă rusă, care se pregătea să cucerească Europa (dacă nu lumea!), Leonid al nostru s-a pomenit scriind într-o limbă pe care n-o știa nimeni, nici măcar vecinii, și care era oricum obiect de batjocură pentru oricine auzea de ea (cam cum e limba țigănească azi). Cum să nu aibă el, ca rusofon, un sentiment de dispreț pentru mărunta și sărăntoaca Românie?

Pentru cei care nu mă cred, recomand o tură prin Chișinău (de Bender nici nu mai spun). Pentru cei care nici așa nu mă vor crede, recomand compararea ”sentimentului moldovan al ființei” (adică disprețul pentru – din punctul lor de vedere – ruda săracă, România), cu ”sentimentul maghiar al ființei” (un dispreț perfect simetric): numărul de români ce au vizitat Budapesta e mult mai mare față de cei care au prieteni în Chișinău. E deci mai ușor de înțeles. Din punct de vedere maghiar, când pui Bucureștiul lângă Budapesta, cum să n-ai un sentiment de dispreț?! Simplu ca vaca. Pe de altă parte, ”sentimentul moldovan” e ceva mai subtil. Sper să fi meritat lectura citatului din Donici, ca exemplificare!

În afara subiectului moldovan: eu, unul, nu am vreo urmă de dispreț nici pentru Budapesta, nici pentru Petersburg, nici pentru Chișinău, nici pentru București, nici pentru Cahul, Bălți sau Orhei, și de fapt pentru niciunde. Pentru mine e penibil de simplu: am bani, mă simt bine oriunde. N-am bani, mi-e vai și amar peste tot, și-n Elveția și-n Burundi. Case closed.

Dar simt profund dispreț pentru ceva: pentru sentimentul etnic al ființei. Românesc, rusesc, moldovan, maghiar, paraguayan, de care-or fi. În primul rând nu cred că există așa ceva, iar în al doilea rând, dacă există în capul cuiva, pai e rău de omul ăla. După ce că-i prost, se mai face și de râsul târgului. Cum s-a făcut bietul Constantin Noica de râsul lui Cioran.
Și cu ăsta nu te joci, c-atunci când se-apucă să râdă de tine, nu te mai spală toată apa Dunării!

Un comentariu:

Anonim spunea...

Dl. Gika, eu n-as lasa deoparte naivitatea dvs. Mi se pare fermecatoare :)))
in privinta sentimentului etnic al fiintei, dati-mi voie sa ma consider de rasul targului.
Spor la scris, ca o faceti bine.
Catalina