Târgu-Mureș, trente ans après

Mai fusesem în Târgu-Mureș cu mulți, mulți ani în urmă (nici nu mai știu câți, să zică sor-mea, că ea-i cu aritmetica). Orașul mi s-a părut extraordinar de schimbat, evident în bine.

E adevărat, blocurile sunt tot alea, combinatul Azomureș otrăvește aerul în continuare, galeriile ”Luxor” (?!) tot penibil arată și tot ca nuca-n perete se potrivesc cu teatrul; totuși, au fost plantați și niște copăcei, iar băncile sunt noi.

Dar nu asta vreau să spun, ci cu totul altceva: în Târgu-Mureș nu sunt maidanezi! Îmi vine să mă tăvălesc pe jos, îmi vine să-mi smulg părul din cap: cum, domnule, acolo se poate și aici, nu? Bucureștiul este sufocat, la modul propriul, de sute de mii de câini vagabonzi, iar în Târgu-Mureș n-am văzut nici măcar un fir de păr din vârful cozii unui maidanez! Care e secretul, care e misterul, care este explicația? O fi primarul Oprescu zoofil, sau doar tâmpit? Sau, pur și simplu, regățean, Regatler?

E adevărat că nici în alte orașe transilvănene n-am prea văzut maidanezi, dar aici, la Târgu-Mureș, m-a izbit absența lor totală, ca un ciocan în moalele capului. Doar la Târgu-Mureș m-am simțit ”bucureștean împuțit”, pentru simplul motiv că am văzut zero câini vagabonzi!

Be mic: cred că târg-mureșenii vor să-și schimbe cojocul, și din ”oraș industrial” vor să devină ”oraș cultural”, pe urmele Sibiului și-ale Clujului. Altfel nu-mi explic îndârjirea și costurile cu care ei renovează Cetatea din mijlocul orașului; să nu credeți că e lucru de glumă, Cetatea este mare, veche și degradată, deci costurile trebuie să fie foarte mari. Totuși, lucrează la ea în draci. Numai ce-am văzut eu, și am văzut foarte, foarte puțin, e impresionant. Dacă or avea și un plan de management cultural după ce-o termină, atunci o să le iasă combinația și Cetatea din orașul lor va fi un rival serios pentru sibieni și clujeni, în materie de evenimente de marcă în Transilvania interioară.

Ultimul punct: știți ce este clădirea din poza de mai jos? Ghiciți? Eu n-am ghicit: este un colegiu agricol (”Traian Săvulescu”, parcă). Păi un oraș care își permite să-și dreseze liceenii, viitori agricultori, în asemenea clădire... are, are! Ce are? Viitor, asta are! Și pe lângă colegiu trece fostul moat... au și de-ăsta!

De mâncat, am mâncat excelent, undeva, la o ”csárda” (am înțeles că se traduce prin ”han” în română), dar povestea cu poantă e aia de la restaurantul Cocoșul de Aur. P-aia n-o scriu aici, o păstrez pentru revistă. E tare!