duminică, 17 august 2014

Din bețiile altor popoare: azi, Nea Mitică




Mulţumesc şi pe această cale colegilor mei de redacţie, care, alegând în mod inspirat tema Almanahului de anul ăsta, îmi dau posibilitatea să spun adevărul. Sau cel puţin să redau acea versiune a adevărului care se află în posesia mea, şi pe care o tac de atâţia ani.

L-am cunoscut pe Nea Mitică la ferma de stat din Otopeni, în primăvara lui '89. Nea Mitică avea acolo funcţia de supremă încredere de „responsabil cu băligarul de la vaci”, iar eu am fost numit adjunctul lui, ocupând în acelaşi timp şi postul de adjunct al lui Nea Stelică, şeful cu băligarul de la cai. Am constatat foarte repede că exista o ruptură totală între aparenţă şi esenţă, acolo la fermă, iar aceşti doi maeştri erau departe de ce păreau a fi.

Să precizez mai întâi ce mi-a venit mie să mă angajez la fermă pentru aproape patru luni (de vacanţă!), în loc să mă distrez şi eu ca toţi colegii mei de liceu, cu muzică rock, vodcă cu diazepam şi discuţii onaniste despre colegele de clasă: urmam un liceu industrial, însă facultatea pe care mi-o alesesem era Medicina Veterinară. Dar absolvenţii de „industrial” (sau de orice alt profil, în afară de „agricol”) nu aveau voie să se înscrie la examenul de admitere fără o hârtiuţă de la o „unitate agricolă”, care hârtiuţă să certifice c-au lucrat minim un an în producţie, adică la coada vacii. Teoria mea era că lucrez patru luni, dau şpagă şi pe adeverinţă va scrie că am lucrat un an. Bună socoteală, sunt şi acum mândru de ea, ce contează că nu s-a pupat deloc cu cea de la târg?!

Odată intrat pe mâna lui Nea Sandu (inginerul-şef al fermei), m-am pomenit transformat, din băiat de oraş (blugi, adidaşi), într-o dihanie suburbană, cu cizme de cauciuc şi halat jegos, iar în mână purtam însemnul funcţiei: o lopată acoperită aproape integral cu bălegar uscat (am folosit mai sus forma „băligar” pentru a da culoare locală muncii mele, şi pentru că aşa îmi sună în urechi vorbirea oamenilor de la fermă). Urma să merg, zi de zi, printre şirurile de vaci din grajduri şi să împing cu lopata bălegarul dintre picioarele lor în şanţul din spate, prin care trecea un mecanism numit „racleţi”. Racleţii ăştia transportau de fapt bălegarul afară din grajd, în remorcile care-l duceau pe platforma de „maturare” (!), dar fără mine, băiatul cu lopata, vacile şi-ar fi terminat cariera încleiate în propriile dejecţii. Deşi sunt mult mai puţin proaste decât le cred orăşenii, vacile n-au învăţat încă să-şi facă ordine şi curăţenie la locul de muncă. Dar poate că evoluţia nu şi-a spus încă ultimul cuvânt!

Abia după o săptămână de rânit mi-am cunoscut şeful direct. Nea Mitică fusese plecat „la ţară”, după vin, aşa că eu făcusem, teoretic, toată treaba lui. Având în vedere caracterul umil al jobului, mă aşteptam ca Nea Mitică să fie vreun amărât, vreun alcoolic terminat, bun de nimic altceva, pe care ferma să-l ţină de milă. Nu vreau să mă laud, dar am nimerit partea cu băutura; în rest...

Nea Mitică era un tip uscăţiv, sprinten, de statură medie, cu părul rar şi foarte negru, cu riduri multe şi cu dinţii foarte albi. Părea să aibă cel puţin 40 de ani şi cel mult 50. Am aflat ulterior că îşi cănea părul, avea proteză şi se apropia de 70 de ani. Am mai aflat şi alte lucruri de toată mirarea, unele din bârfele celorlalţi, altele de la el însuşi, pe măsură ce a căpătat încredere în mine.

Nea Mitică era de undeva de prin Vaslui, dar plecase de-acasă de copil şi nu mai revenise niciodată. După un început de carieră la o şcoală profesională din Bucureşti, se apucase de box şi devenise o tânără speranţă la „juniori mici”. După o scurtă internare la Găeşti, la casa de corecţie (pentru o neînţelegere, viol cu tâlhărie; victima şi-a retras plângerea), Nea Mitică şi-a reluat antrenamentele, a urcat la „juniori mari” şi numai cerul i-ar fi fost limita, dacă nu avea nevoie de bani. Dar avea (era deja „viconte”, femei, cheltuieli), aşa că s-a apucat să-şi completeze veniturile lucrând ca recuperator şi jarcalete. Din păcate, unul din ăia pe care el şi-a exersat talentul de boxer era securist („de la Băneasa”), aşa că sărmanul Nea Mitică a ajuns la puşcărie („Şi tocmai asta nu voiam, mă!”). De acolo, drumul vieţii lui s-a clarificat, cel puţin, chiar dacă nu s-a netezit: când „înăuntru”, când „afară”, tot mai cunoscut în branşă, şef de celulă la închisoare şi şef de echipă la mină („Uraniu, mă băiatule, nu jucărie! S-a lucrat cu Diribaul şi cu pârnăiaşii, că minerii nu mai voiau să se-angajeze, se dusese buhul!”), a ajuns liber după una din amnistii şi iar a comis-o, de data asta grav. A reuşit să fugă din ţară, prin Ungaria, nu pe la sârbi, şi-a luat la rând lagărele de transfugi din Austria şi Germania, până s-a stabilit în Franţa. Nu mi-a spus niciodată ce ispravă a făcut acolo, de l-au obligat să se înroleze în Legiunea Străină. Din fericire pentru el, marile campanii ale Legiunii se încheiaseră, aşa că n-a mai prins decât răhăţişuri (Africa Centrală, Djibouti). Din nefericire pentru el, s-a căptuşit cu ceva boli tropicale care l-au terminat, aşa că după cei cinci ani nu şi-a reînnoit contractul, a părăsit Franţa şi s-a întors să moară în România. Nu înainte de a se însura cu o femeie mult mai tânără, care avea un petic de vie într-o comună necooperativizată („De ce crezi c-am luat-o?”). A şi murit, într-adevăr, aproape imediat după Revoluţie.

Pe cât îmi aduc aminte, Nea Mitică nu arăta şi nu se purta ca un beţiv. Era foarte temut şi foarte bârfit de toată lumea din fermă, inclusiv de şefi, şi foarte curtat de către femeile de orice vârstă. De mâncat, nu l-am văzut niciodată să mănânce altceva decât brânză şi pâine, în cantităţi microscopice. Băutura lui preferată era vinul roşu, cam cinci litri pe zi, distribuiţi extrem de uniform, aproape ştiinţific: o cană mare la fiecare jumătate de oră. Avea un obicei foarte ciudat în materie de „stins” băutura, şi anume mujdeiul de usturoi, pe care îl mânca gol, cu lingura, dintr-o strachină adâncă. Nu l-am văzut niciodată beat, nici chiar în serile când stătea peste program, să ţesale caii (asta era o muncă plătită separat). Singurul semn că alcoolul „lucrează” în el era dat de ochii tot mai lucioşi.

N-am fost la înmormântarea lui Nea Mitică. Eram ocupat cu vocalizări anticomuniste. Am trecut pe la fermă câţiva ani mai târziu, în căutare de material pentru cartea pe care n-am mai scris-o. De la Genoveva (mulgătoarea-şefă) am aflat următoarele: că Nea Mitică fusese securist (nu ştiam), că umbla totdeauna cu briciul la el (ştiam), că era ţiganofob feroce (ştiam; ţiganii nici nu respirau în prezenţa lui), că-n Franţa fusese-n puşcărie, nu în Legiunea Străină (nu ştiam), că era de fapt etnic ceangău (nu ştiam), şi că a murit „de beţie” (puteam să prevăd).

Pentru a elucida secretele vieţii celui mai mare beţiv pe care l-am cunoscut, rog să fiu contactat la redacţie de oricine ştie ceva despre numitul Dumitru Moinea, viscount of Rahova. Mulţumesc.

text publicat in Almanahul Betiei din 2012, pag. 72

Niciun comentariu: