”Și la ce ți-a folosit?”

Am auzit de prea multe ori această replică, atât în adolescență (de la sărmanul Horicson, acest sărac al speciei umane), cât și la vârsta asta pârguită de acum. N-o mai aud de la Horicson (el este mut ca o lebădă, mai nou, ceea ce nu-i deloc regretabil, chiar dimpotrivă!), ci de la gagică-mea. Evident, dacă era vorba doar de Horicson, nu mă deranjam să răspund, dar în condițiile astea, nu am ce face și trebuie să dau ghiers.

Despre este vorba, deci? Ce vrea să spună cineva care, atunci când zici ceva cu totul anodin (”Ce șmotru am făcut aseară cu Alio la biliard!”) îți răspunde ”Și la ce ți-a folosit?”. Aparent, e o replică de închidere a discuției, adică atunci când n-ai nicio vorbă isteață de spus, o bagi p-asta cu ”folositul” și lași impresia că ai participat și tu, chiar minimal, la discuție. De fapt, e vorba de mult mai mult.

E vorba de o schimbare fundamentală de paradigmă, de Zeitgeist. Modul în care oamenii se raportează la realitate se schimbă sub ochii noștri, iar această vorbă (aparent) goală e un simptom al acestei schimbări. Ce vreau să spun:

cam din Renaștere încoace, una din condițiile esențiale ale respectabilității era educația. Un om educat putea sau nu să fie respectabil, dar un om needucat nu avea nicio șansă la respectabilitate. Dar ce înseamnă ”educația”? Foarte larg spus, înseamnă ”înghesuirea în minte” a cât mai multor informații (date) din domenii cât mai diferite. Sau, cum spunea Jerome K. Jerome: ”Un om care a citit Biblia, pe Shakespeare și pe Euclid, care poate discuta liber despre lucrările lui Newton și ale lui Darwin, care știe să deosebească planeta Venus de Steaua Polară, se mulțumește cu atât și nu simte nevoia să afle mai mult”. Bine, ce voia J.K.J. să spună era că autosuficiența nu e niciodată de lăudat, dar eu prefer să iau de aici portretul-robot al omului educat de secol 19: știe din toate câte ceva, dar aceste cunoștințe nu sunt destinate să-i câștige pâinea, ci doar să-i împodobească mintea. Să-l facă socialmente acceptabil. Să-i asigure accesul în saloane, și, implicit, accesul la împerechere. Fără aceste cunoștințe minimaliste, omul e considerat needucat, iar șansele lui la împerechere se reduceau considerabil: își putea alege partenere numai din clasele ”de jos”, complet lipsite de educație (să nu uităm, vremea învățământului gratuit și obligatoriu încă nu venise).

Ei bine, lumea secolului 21 nu mai seamănă cu cea a secolului 19, iar una din marile diferențe este că educația nu mai înseamnă ”cunoștințe”, ci ”competențe”. Acum, un om educat nu e cel care l-a citit pe Cervantes, ci cel care știe să folosească o tabletă. Respectibilitatea nu e dată de numărul de date înmagazinate în creier (”Când a domnit Ștefan cel Mare? Care sunt sturionii din Marea Neagră? Care e capitala Burkinei Faso?”), pe model ”Vrei să fii miliardar” sau ”Știi și câștigi”, ci de modul în care datele din creier, multe sau puține, își găsesc o aplicabilitate imediată și evidentă.

Mai simplu spus, diferența dintre cunoștințe și competențe este diferența dintre a știi chestii și a știi să faci chestii. Diferența dintre o minte împodobită cu podoabe și o minte echipată cu unelte.

Acum e clar ce vreau să spun: eu aparțin primului model educațional (cel de secol 19), iar gagică-mea (și bietul Horicson, în măsura în care este și el om) celui de-al doilea model (de secol 21). Mintea mea e plină de fragmente absolut inutile de informație (literatură, biologie, istorie, d-astea), iar mințile lor sunt pline de date imediat utilizabile (programe de computer, ca Excel-ul, de pildă). Aparent, în această situație, eu sunt loser pe toată linia, iar modelul meu educațional e complet lipsit de vreo șansă. Totuși, situația nu e atât de simplă.

Problema constă din faptul că viața omului are o componentă concurențială (serviciul, afacerile) și o componentă cooperațională (distracțiile). Dacă aceste două componente nu sunt echilibrate, apare buba (depresie, etc). Dar educația bazată pe competențe te pregătește numai pentru competiție, nu și pentru cooperare. Exemplu: ați întâlnit cu toții programatori sau contabili care excelează în profesiunea lor, dar a căror conversație e cumplit de plictisitoare (asta în cazul când ea există!). Desigur, ați întânit și cazul opus: petrecăreți plini de șarm, oameni pe care nu te plictisești să-i asculți cu orele, dar complet lipsiți de abilitatea de a presta vreo muncă utilă, din care să-și câștige viața (îi auzi la sfârșit: ”Dă și mie o țigare!”).

Bun, destul cu abstractizările, să trecem la exemple, că alea sunt carnea poveștilor: ”Și la ce ți-a folosit?!” este o replică, în sine, corectă, dar numai atunci când e aplicată asupra componentei utilitariste (concurențiale). Atunci o rostești într-un context neconcurențial (de distracție), replica își pierde sensul și devine complet deplasată:

”Am fost la dans”.
”Și la ce ți-a folosit?”.

”M-am uitat la meci”.
”Și la ce ți-a folosit?”.

”Am fost pe munte cu băieții”.
”Și la ce ți-a folosit?”.

”Am văzut piesa ”Lear” cu Mariana Mihuț și Dorina Chiriac”.
”Și la ce ți-a folosit?”.

Enumerarea poate continua la nesfârșit. Dar este evidentă concluzia: cele mai multe lucruri care îți fac plăcere nu ”folosesc” la nimic; nu te fac nici mai bogat, nici mai înalt, nici mai deștept. Pur și simplu, îți plac, atâta tot. Desigur, ce-mi face mie plăcere s-ar putea să nu-ți facă ție, și invers! Atunci va fi rândul meu să te întreb, cu egală nerozie:

”Azi la serviciu am stat numai în ședințe!”.
”Și la ce ți-a folosit?”.

Ciprian Teodorescu

Este deloc important cine este Ciprian Teodorescu (parcă vă și aud: ”Cine p. mea e Teodorescu ăsta?!”), ci ce-a făcut acest domn. Și ce face acum.

Bref, în volburoasa-i tinerețe, Ciprian Teodorescu s-a dus de unul singur în Kașkar, masivul ăla din estul Turciei, de lângă Marea Neagră, ăla cu care v-am tot pisat eu la cap (”Hai, bă, să facem o expediție în Kașkar!”) și-n care nu numai că n-am ajuns, dar nici nu vom ajunge în vreun viitor previzibil. Ei bine, el s-a dus. Și, fie-mi cu iertare, nici prea mulți bani n-avea, să zicem că asta era problema noastră, dar nu era și a lui!

Mă rog, despre Kașkar o să ne povestească personal, la timpul potrivit.

Be mic: în timpul liber, Ciprian face voluntariat la un ONG căruia-i zice Viitorplus. Bine, informația asta nu vă face mai deștepți, dar dacă vă zic că ăștia sunt tipii îmbrăcați în alb care ne-au dat apă pe traseu, la semi-ul de duminică... e?

Păi, fără apa lor, nu crăpam? Nu plesnea benga-n noi? Ei, vedeți?

Acuma să trecem la subiect: știe cineva cum funcționează trebușoara asta? Cum devine chestia cu ONG-ul? Înțeleg că e ceva care nu face profit și se bazează pe voluntari: dar cum îi adună, cum îi convinge să muncească fără plată, cum procedează totuși șefimea oengistă să trăiască fără salariu și să mai și organizeze chestii... bată-mă Marx să mă bată, da' nu pricep în ruptul capului!

Pentru că și singur dac-ai fi și te-ai ține de voluntariat, tot ar fi foarte greu și tot ar trebui să ai bani de undeva, măcar pentru mâncare dacă nu pentur altceva; dacă mai faci și acțiuni, împăduriri de pildă, iar îți trebuie bani. Iar dacă ai de ținut un sediu, de plătit niște facturi, de cumpărat un domeniu pe care să-ți faci site-ul, plus alte un milion de lucruri... cum te descurci, în cazul ăsta?

Aici este un chițibuș care îmi scapă totalmente.

Dar dacă tot pornirăm discuția despre Ciprian și voluntariatul lui, ce-ar fi să ne facem și noi un ONG de-ăsta? Păi numai dacă bem cu 50% mai puțină bere și tot ne rămân bani pentru toate cheltuielile! Deci asta e rezolvată, să zicem.

Rămâne, însă, o întrebare fără răspuns: cu ce se ocupă ONG-ul ”Turturel”? E, aici să vă văd! Că, mersi, dacă ai un ONG care se cheamă ”Tomiță”, e clar că te ocupi de projarea câinilor vagabonzi și-a pisicilor maidaneze. Dar dacă ești ”Turturel”?! Ce naiba ai putea să faci, ca să fii credibil?

Am o idee: ne vom ocupa de aclimatizarea păsării-liră în România. Avantaje multiple, succes garantat, ne așteaptă celebritatea, domnilor!

Dar trebuie să fim discreți, să nu ajungă o astfel de excepțională idee la urechile dușmanilor, heya?

Ivan s-a însurat

A ieșit iureș. Mai mult nu spun, până nu fac rost de poze compromițătoare! Păzea! Revin.

Bucharest International Half Marathon

Apoi s-o gătat!

Mă rog, s-o gătat prima alergare pe anul ăsta, mai e aia din toamnă, de pe 3 octombrie. Dar acolo o să facem echipă de ștafetă, ca nu se mai poate. Pe Grecku nu-l luam în echipă, că e pricinos.

Rezultate: Erick a ieșit pe locul 163, cu timpul 1:49, Grecku a ieșit pe 260, cu 1:57, iar Gikă pe 387, cu 2:06. Dar trebuie să ținem seama că eu am fost și bolnav când eram mic, iar copiii mă băteau numai la vaccin. Astfel, totul se explică.

Față de alți ani, pot spune că anul ăsta nu m-a surprins prin nimic: am alergat ca prostul și n-am avut nicio revelație. De obicei... dar nu mai zic nimic, să nu ajungă revelațiile mele la urechile dușmanilor; nu pot să risc una ca asta!

Ca să vă faceți o idee, trebuie spus că au fost vreo 900 de înscriși, dintre care au terminat 663 de oameni. Cel mai bun timp a fost 1:03, iar cel mai slab 3:00. Nu râdeți ca proștii, că pentru ăla care-a alergat trei ore a fost mult, mult mai greu decât pentru marocanul care a luat locul I!

Nu închei înainte de a vă da vestea cea mare: pentru la toamnă și-au anunțat ”intențiile” domnii Julius și Sharky. Ca să nu mai vorbim de Dănel. Care n-a alergat de data asta, dar avea gura plină de vorbe de înțelepciune când am mers la berea de după. Tipic românesc, heya?

Bucharest International Half Marathon (II)

AMR 2!

S-a anunțat însuși Jenică, cu tot cu legendaru-i aparat photo!

Hai, c-o sa fie mișto. Cică nici nu plouă!

I-auzi ia: http://www.wunderground.com/global/stations/15420.html

Față cu reacțiunea

Te-ai exprimat frumos, mon ami, coerent, articulat și argumentat, dar din păcate nu îți pot da notă de trecere. Pentru că iar ai făcut-o p-ăla care n-a înțeles subiectul. Metoda clasică a elevilor ageri la minte, dar leneși la studiu. Ne vedem în toamnă. Asta e!

Subiectul nu era „Oferiți o justificare a religiozității umane, în general, și a religiozității ortodoxe, în special”. Subiectul era: „Oferiți o justificare pentru includerea «genelor» în enumerarea «proletariat, luptă de clasă, gene» din textul lui Alin Fumurescu”. Atât.

Ce voiam să spun, dar te-ai făcut că n-ai înțeles: este prostesc, ridicol și descalificant să operezi cu astfel de mingicării pentru a-ți susține punctul de vedere (mă refer la Fumurescu, nu la tine). Și eu pot face asta: „Torquemada, Chiril din Alexandria, Fumurescu”, sau „Baba Cloanța, Bau-Bau, teorema lui Thales”, sau „Ceaușescu, Stalin, Darwin”, sau „Războiul Troian, Războiul Stelelor, Al Doilea Război Mondial”, sau „tarapa, blazer, kukri”. În toate aceste cazuri, trivializez, reduc la derizoriu forța unui argument (religiozitatea lui Fumurescu, corectitudinea unui instrument matematic, validitatea evoluționismului, istoricitatea unui război, existența unei arme) prin listarea lui alături de făcături.

Ce înțelege omul simplu, dacă eu îi spun că am doi prieteni imaginari (pe Jimmy și pe Gef) și pe tine, mon ami? El înțelege că tu nu exiști! La fel face și Fumurescu: pune genetica pe același palier de credibilitate cu marxismul.

Eu nu îți contest ție (și nici lui Fumurescu) sinceritatea sentimentului religios. Își contest lipsa de onestitate în susținerea punctului de vedere. Contest metoda „creștinească” a luării în derâdere a oricărui fapt ce nu se pupă cu viziunea creaționistă propusă de toate religiile (în afară de budism, dar nici ăla nu-i mai breaz, am să explic altă dată de ce). Contest ignoranța voită în care se complac persoanele religioase și refuzul lor de a se informa, fie și superficial, despre „ce mai e nou” prin științe ca geologia, astronomia, genetica și paleontologia. Sincer, nu înțeleg de ce vă e frică. Eu am citit și Biblia, și destule studii biblice, fără să mă simt degradat cu ceva. Tu de ce nu tratezi cunoștințele ateilor cu același respect cu care ateii tratează Scripturile?

Închei cu o amintire comună, a ta și a mea. La beție, într-adevăr. Dar am ținut-o minte și mă simt și azi la fel de jenat cum m-am simțit și atunci: „I-auzi una! S-au dat maimuțele jos din copaci și s-au făcut oameni, hă, hă, hă! De ce nu se dau și-acum jos, ca să se facă iar, dacă-i pe-așa?!”.

Bucharest International Half Marathon

AMR 3, copii!

Sunt deja 802 oameni înscriși la semi-maraton individual și 49 de echipe la semi-maraton ștafetă.

Hai c-o să fie mișto, numai vremea să ne țină.

The Blind Watchmaker

M-am apucat s-o citesc în original, ca berbecul. E grea al naibii (nici n-am pregătirea științică necesară, măcar că e scrisă cât mai ”popularizator” posibil). Revin cu un post detaliat cât o termin (cine știe când o mai fi și asta!!!).

Alin Fumurescu

 Acest post ar fi trebuit să se cheme „Despre religiozitate și despre alți demoni”, dar am preferat un titlu mai de impact, în dorința (meschină și diavolească) de a fi citit de cât mai mulți oameni, pentru că un titlu ca „Alin Fumurescu” este mult mai ușor de găsit cu un motor de căutare. 

Subiect: domnul Alin Fumurescu, un universitar american de origine română (adică un român emigrat în America), a publicat un articol pe site-ul Contributors, site pe care eu îl citesc cu religiozitate. Articolul se numește «... despre prostia „de dreapta” și prostia „de stânga”», iar autorul susține, în stil foarte propriu, o teză relativ clasică: „Decât prieteni mincinoși, mai bine dușmani pe față”. El, Alin Fumurescu, ca om de dreapta, susține că mult mai rău face cauzei adevărului un individ cu convingeri de dreapta, dar cu capacități intelectuale limitate (un „neajutorat”), decât unul cu convingeri de stânga, la fel de neajutorat. De ce? 

Pentru că, susține autorul, omul de dreapta își pune întrebări, pe când cel de stânga are pregătite răspunsuri. Și, adaugă Alin Fumurescu, este mult mai simplu să te prinzi de prostia unuia care „le știe pe toate”, decât de a unuia care, aparent, își pune același întrebări ca și tine. Pe scurt, Alin Fumurescu atribuie „recursul la autoritate” (ca mecanism cognitiv) oamenilor de stânga, rezervând „tradiția critică” oamenilor de dreapta. Unde este problema: Alin Fumurescu, orbit de lumea americană în care trăiește, identifică „oamenii de stânga” cu „ateii”. Iar pe cei de dreapta cu „credincioșii”. 

Numai că în Europa de Est lucrurile stau exact pe dos: ateii sunt de dreapta, iar ortodocșii de stânga. Nu am nevoie să demonstrez în amănunt această afirmație (o s-o fac, dacă mi se cere), pentru că toată țărănimea bigotă și tot pensionariatul urban votează cu stânga (PSD, în cazul României. La fel stau lucrurile și în celelalte țări din Est). Articolul lui Alin Fumurescu este plăcut la lectură, ca de obicei, și incitant, dar suferă (acest articol anume, nu scrisul lui Fumurescu în general) de o eroare absolut jenantă. O iau integral cu copy/paste, pentru a nu fi acuzat de citare trunchiată: „Când ești «de dreapta» trăiești în îndoială. Când ești de stânga, trăiești cu certitudini, cu explicații «științifice». Ca ideologie – și vă rog să nu mi-o luați în nume de rău, e o constatare – stânga e proastă. E proastă pentru că-și imaginează că are explicații: proletariat, luptă de clasă, gene”. 

Acest mic pasaj explică de ce nu reușesc eu să comunic realmente cu amicii mei credincioși: ei bagă în aceeași oală teoria marxistă cu teoria evoluționistă. Cumva, e de înțeles, pentru că în școlile comuniste, evoluționismul era predat ca o „dovadă” în sprijinul marxismului. Mica diferență, pe care Alin Fumurescu refuză s-o observe, este că marxismul a fost doar o teorie economică falimentară, pe când genetica e o știință concretă, nu o teorie bazată pe vorbe goale: oaia Dolly și ingineria genetică sunt fapte, nu vorbe. 

Din păcate, persoanele credincioase aleg în mod conștient să se comporte precum copiii mici: ceea ce mie nu-mi convine, nu există. Iar adevărul este ce îmi convine mie să fie adevărat. Uluitor este că Alin Fumurescu (ca și Petre Țuțea, dealtfel), privind aceleași fapte ca și mine, trage (cu bunăcredință, presupun), concluzii exact opuse: eu zic că persoanele religioase trăiesc în întuneric, iar ateii în lumină. Eu zic că religioșii sunt leneși care nu caută adevărul, iar ateii fac exact asta, sunt permenent în căutare de adevăr. Eu zic că religioșii au răspunsuri de-a gata, iar ateii pun întrebări. Eu zic că în 1963, când Watson, Crick și Wilkins au luat premiul Nobel pentru descoperirea genomului, sau în 1973, când același premiu a fost împărțit între Lorenz, von Frisch și Tinbergen (pentru consacrarea etologiei ca știință), specia umană a primit mai multă lumină decât în cei aproape 2000 de ani de creștinism. Este exact imaginea „în oglindă” pe care credincioșii o au despre atei. 

Sau, în memorabila exprimare a lui Țuțea: „O babă murdară pe picioare, care stă în fața icoanei Maicii Domnului în biserică, față de un laureat al premiului Nobel ateu - baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare așa, dihor”. Remarcabilă formularea. Primitivă, de Ev Mediu, dar plină de forță poetică. Din păcate, ceea ce era scuzabil și chiar de înțeles la Țuțea, datorită lipsei lui de acces la informație, e inexcuzabil la Alin Fumurescu, lector la Departamentul de Științe Politice a Universității Indiana din Bloomington, SUA.

Sărăcirea este bună!

Nu vreau s-o fac pe originalul, ci pastișez deschis acea găselniță publicitară, aia care încerca să ne vândă detergent (”Murdărirea este bună!”). Normal că-i bună, că pe-un copil curat n-ai de ce să-l speli cu detergent, îl speli cu săpun, și oricum, doar când începe să pută. Deci, pentru un fabricant de detergent, ecuația e simplă: copii curați = faliment.

Acum, ce vreau să zic cu ”sărăcirea” și de ce o asociez cu un lucru bun: noi, de fapt, suntem foarte bogați. Eu, care scriu gândurile astea. Tu, care mi le citești. Și eu și tu suntem suficient de bogați ca s-avem burta plină (altfel n-am citi, am fura găini și le-am mânca), suficient de bogați ca să fi beneficiat de o educație (altfel nu am fi în stare să citim), suficient de bogați ca să ne permitem alte preocupări decât acoperirea necesităților imediate (ce mănânc mâine, cu ce îmbrac copilul, cum plătesc chiria). Da, tu și cu mine facem parte dintre bogătașii speciei noastre: majoritatea o duce cu mult, mult mai rău!

Grija care ne fute pe amândoi este această recesiune care a urmat crizei din 2008 și care pare să nu se mai termine. Grija se referă la viitorul pe termen mediu, adică ”Vai, ce s-o-ntâmpla cu euro, ce s-o alege de Uniune, dar de greci, bieții de ei. Etc”.

Părerea mea: labă.

Ce vreau să spun cu asta: n-o să fie nimic insuportabil, în afară de scăderea nivelului de trai. Așa ceva e insuportabil numai pentru cei care nu-și imaginează viața fără bani – dar eu mi-o imaginez perfect. E insuportabil pentru cei care n-au supraviețuit comunismului românesc. E insuportabil pentru cei care n-au muncit cu mâinile. Sau pentru cei care trăiesc numai prin comparație (”De ce ăla să aibă mașină și eu nu?”). Dar, altfel, e perfect suportabil – a venit prosperitatea, s-a dus, va veni iar. Vorba ardelenilor: ”Ce dacă-i război, ce, n-o mai fost?!”.

Și ca încheiere: fără mișto, suntem niște ipocriți. Dacă n-ar fi săraci pe lume, cine ar ține în mișcare ”mașinăria lumii”? Cine ar face munca manuală, cine ar ocupa toate joburile blue collar?

De fapt, asta e marea frică, nu? Să ajungem noi acolo, așa-i?

Și dac-ajungem, ce?

Alt cuvânt din neoromână

”Nășărie”!

Adevărul despre Meciul Morții

Știu că în România nu se știe nimic (pe bună dreptate!) despre așa-zisul ”Meci al Morții” de la Kiev, din august 1942, dar toți românii au văzut filmul ”Escape to Victory”, cu (între alții) Pelé, Ardiles, Deyna, Booby Moore, Michael Caine și Sylvester Stallone. Filmul a fost făcut în 1981 și a fost difuzat la TVR înainte de Revoluție, așa că aproape toți oamenii de peste 30 de ani și-l aduc aminte. Chiar și eu. 

Teoria noastră era că-i vorba de un film de ficțiune; teoria oamenilor din Uniunea Sovietică era că-i vorba de un caz real, așa c-au făcut și ei niște filme (”A Treia Repriză” și ”Meciul Morții”), în care povestea era alta decât în filmul american: eroicii prizonieri sovietici sunt recrutați de ocupanți pentru un meci de propagandă, pe care urmau să-l piardă, alfel aveau să fie împușcați. Ei, însă, joacă meciul pe bune, îl câștigă și nemții îi execută pe toți. Ura, trăiască Stalin!

Se pare că adevărul e undeva la mijloc, ca de obicei. Meciul a existat. Prizonierii sovietici l-au câștigat. Patru dintre ei au fost executați de germani. Restul, însă, a supraviețuit atât meciului, cât și războiului, dar nu au avut voie să spună adevărata poveste a meciului, pentru simplul fapt că ar fi contravenit propagandei sovietice, care încă din 1943 publicase în ”Pravda” o serie de articole despre acest meci.

Ce se petrecuse de fapt: în Kievul proaspăt ocupat de armatele germane, române, maghiare, italiene și slovace a fost înființat un mini-campionat de fotbal, la care luau parte două echipe germane, două maghiare, două ucrainiene și una română. Dintre echipele ucrainiene, una era formată din foști jucători de la Dinamo Kiev, și această echipă le-a bătut pe toate celelalte de le-a sunat apa-n cap (pe români i-au desființat cu 11-0, cel mai mare scor!).

Dar meciul despre care e vorba s-a jucat între această echipă ucrainiană (FC Start) și una din echipele germane, selecționata aviatorilor (Flakelf) și s-a terminat cu 5-3 în favoarea ucrainienilor. De data asta, meciul nu a mai fost arbitrat de un român, ca de obicei (românii erau preferați ca arbitri pentru că, nesimpatizându-și aliații germani și maghiari, tindeau să fie corecți, dar fără a trezi suspiciuni de filo-ucrainaism), ci de un ofițer SS. Ofițerul ăsta, deși i-a favorizat groaznic pe germani, nu i-a putut împiedica să piardă, iar chestia asta a luat-o personal: ca să nu bată la ochi, i-a lăsat în pace pe fotbaliștii ucrainieni, pe moment, dar a suspendat ”competiția” și după vreo lună i-a arestat, i-a băgat la zdup, i-a bătut cu mare cruzime (unul a și murit de pe urma bătăilor), iar pe restul i-a trimis într-un lagăr de concentrare. Acolo au mai murit trei dintre ei, exterminați cu gaz, alături de alte zeci de mii, dar cel puțin patru jucători (Mihail Putistin, Fedir Tiuciev, Mihail Sviridovsky, Makar Honciarenko) au supraviețuit lagărului și războiului. După căderea comunismului, de la ei s-a aflat adevărul despre ceea ce s-a întâmplat de fapt în Meciul Morții.

Iar eu mi-am permis să consider subiectul ca fiind destul de interesant pentru a-l povesti aici.

Examenul de om

Amicul nostru Iulius a propus, stilu-i inconfundabil, instituirea ”examenului de om”. Despre ce este vorba?

În primul rând, trebuie precizat că domnul Iulius nu este atât de nebun pe cât pare; atunci când îl asculți în direct, strângând halba-n mână cu nădejde (ca să nu i-o torni în cap), ai pur și simplu senzația că asculți delirul unui om bolnav, bătrânicios, un ”încremenit în proiect” a cărui evoluție spirituală s-a oprit undeva în anii '86 – '87, când era el dănac și-ncepuse să-i miroasă a muiere. Că lumea a evoluat extraordinar între timp, ce-i pasă amicului?!

Dar, însă. Dacă reușești să depășești prima impresie și să te concentrezi pe (bruma de) informație, atunci discursul lui căpătă sens. Mă rog, un fel de sens, nu spun că omul are dreptate, dar spun că, dincolo de enormitățile debitate, există (uneori) un gând. Acest ”gând”, acest punct de vedere, merită discutat; foarte puțini oameni sunt capabili să vină cu puncte de vedere care să surprindă, ca să nu mai zic că marea majoritate nu e capabilă să ”vină”, în cadrul unei discuții, cu o informație nouă, fie ea cât de mică.

Punctul de vedere exprimat de Iulius: specia umană are caracter ”lăcustian”: ajunge într-un spațiu cu resurse, devorează toate resursele și pleacă mai departe, lasând pustiu în urma ei. Exemple la îndemâna oricui: despăduririle din Insula Paștelui și din Islanda. În primul caz, efectul a fost cvasi-dispariția unei societăți cândva puternice și avansate (pascuanii, creatorii moai-ilor și ai scrierii rongo-rongo); în al doilea caz, societatea islandeză a fost pe punctul de a se prăbuși din interior, dar a fost salvată de avansul tehnologic (dezvoltat în altă parte): folosirea combustibililor fosili. Încă una sau două sute de ani să mai fi trecut, și islandezii ar fi trăit aceeași prăbușire socială ca și pascuanii.

Acestea sunt doar niște exemple (pe care, apropo, Iulius nu le-a dat: m-am gândit eu la ele, ca să-i fac teoria ”digerabilă”). Esențial e că Iulius spune că, din moment ce specia noastră este o calamitate pentru planetă, ea trebuie să apeleze la capacitatea ei de auto-organizare și să limiteze pagubele pe care le produce planetei. Adică să se înmulțească controlat și să folosească tot controlat resursele, pentru că altfel riscă să repete la nivel planetar tragedia pascuană: așa cum nici ei nu au fost în stare să plece altundeva după ce au pustiit insula (tăiaseră toți copacii, n-au mai avut din ce să-și facă bărci), nici specia umană n-o să poată părăsi planeta în cautare de alt cămin galactic, dacă până la momentul respectiv va fi epuizat toate resursele disponibile.

Dar cum să fie pusă în practică soluția ”controlului”? Părerea lui Iulius: oamenii nu pot fi lăsați de capul lor. Oricine are dreptul de a se naște (mulțumim, domnu' Iulius!), dar nu oricine are dreptul să și trăiască. Deci, ce facem? Păi, ce să facem: avem voie să ne naștem, avem voie să ne dezvoltăm până la o vârstă (16, 18 sau 20 de ani, Iulius nu s-a hotărât încă), după care ne prezentăm frumușel în fața unei comisii. Care ne decide soarta: trăim sau murim. Adică, mai clar: dacă eu, Gikă, nu conving comisia că sunt capabil să ”trăiesc comunitar” (să pun pe primul plan ”interesul comunității”, nu pe al meu personal), atunci comisia mă trimite la eutanasiere. Acesta este proiectul lui Iulius pentru a salva planeta de expansiunea prea rapidă a unei specii atât de hrăpărețe ca specia umană.

Desigur că Iulius nu spune nimic nou: ceea ce descrie el este exact mecanismul eugeniei imaginate de britanici (H.G.Wells, printre alții) și pusă în practică de către naziști (Die Endlösung). Nouă e însă (pentru mine!), ideea de ”examen”. Nu trebuie să fii prea deștept ca să te prinzi că Iulius personal va face parte din comisie. Și că eu voi fi primul dintre ”examinați”!

Am o întrebare la care amicul Iulius nu a putut să răspundă: cine decide care este ”interesul comunității”? OK, Iulius este examinatorul, am înțeles; dar cine stabilește grila de examen?

Are cineva răspuns la asta?

Nicușor Dan

Scrisoare deschisă: de ce am ales să-l susținem ca organizație pe domnul Nicuşor Dan pentru poziţia de Primar General al Capitalei

Centrul Român de Politici Europene a decis susținerea publică a domnului Nicuşor Dan pentru poziţia de Primar General al Capitalei. Vrem să-l susţinem pe Nicuşor Dan nu doar individual ca persoane ci ca organizaţie. Prin aceasta dorim să creăm un precedent pentru ca şi alte organizaţii să vină alături de Nicuşor Dan şi să-l susţină public, deschis, transparent.

CRPE militează activ pentru o Românie matură pe plan european. Europenizarea este obiectivul nostru fundamental. Dar nu poți avea o țară europeană cu o capitală ne-europeană. Ca cetățeni ai Bucureștiului simțim nevoia unei schimbări de perspectivă. Candidații propuși de partidele mari nu fac decât să intre în competiție cu proiecte pentru un București pe care l-ar fi construit și Nicolae Ceaușescu. Proiecte mamut de infrastructură propuse pentru nu se știe cine, ignorare aproape completă a nevoilor unui orășean modern: spații verzi, strategie de dezvoltare axată pe transportul public, spații pietonale. Bucureștiul este un oraș al mașinilor, iar partidele mari nu fac decât să agraveze problema prin strategiile propuse.

Bucureștiul este un oraș agresiv, iar partidele mari nu fac decât să ni-l propună și mai agresiv, și mai bezmetic, și mai agitat. Bucureștiul are nevoie de un primar care să propună soluții curajoase, moderne și aliniate ultimelor tendințe ale urbanismului modern. Primarul Sorin Oprescu și Silviu Prigoană sunt socializați într-un București desprins din filmele de propagandă comuniste: blocuri, mașini, macarale care râd în soare și oameni ai muncii care îi adulează pe ei, activiștii de bine. Nu e neapărat vina lor, așa cu fost educați. Dar e vina lor că s-au oprit din citit prea devreme.

Lumea s-a schimbat, politicile urbanistice au trecut prin niște revoluții în ultimii 40 de ani, iar orașele mari europene merg în alte direcții decât o făceau în anii 1970. Bucureștiul nu a suferit această schimbare de direcție. Pentru că e condus de oamenii trecutului, cu ideile trecutului. Nicușor Dan este din altă specie. Este primarul viitorului București. Orașul conectat la Europa.

Știm că este greu. Știm că vă veți spune: dar care sunt șansele? Vă îndemnăm însă să gândiți nu util pe termen scurt, ci util cu adevărat: nu e nici o diferență între PDL-Prigoană și USL-Oprescu în termeni de politici urbanistice. Nu e nimic de pierdut. Doar de câștigat – măcar sentimentul că suntem mulți cei care ne dorim un altfel de oraș. Și acest sentiment ne va aduna împreună – pentru acum și pentru data viitoare. Nicușor Dan reprezintă cel mai bine acest sentiment.

Este un om care a dovedit dezinteresat că îi pasă de București. În timp ce alții se străduiau să-l distrugă, el se străduia să-i oprească. În timp ce alții vin cu rețele de afaceri care căpușează lucrările și serviciile publice, pe timpul său și cu banii săi Nicușor Dan a oprit deja ilegalități și abuzuri comise de autorități. A condus cea mai de succes organizație guvernamentală pentru politici locale – Salvați Bucureștiul. Merită sprijinul nostru.

Acesta nu este un pas spre politică. CRPE rămâne o organizație non-politică. Ca și Nicușor Dan. Susținând un independent cu viziune modernă și merite personale atestate, CRPE este coerent cu propria misiune. Nu suntem implicați în politicile urbanistice locale, dar ne putem spune opinia. Pentru că suntem și bucureșteni.

Colegiul director al Centrului Român de Politici Europene

How strong the new drahma will be?