Da, recunosc: și
pentru asta am murit eu la Revoluție, pentru dreptul de a mă buluci cu mulțimea
la o deschidere de mall. Ce, Andrei Pleșu nu urmărește Las Fierbinți?! Să am
voie, deci, să mă înghesui și eu cu poporul coborât parcă din scenariul lui
Mimi Brănescu și să vi-l bârfesc la prima mână, că și el (poporul) mi-a făcut
mie destule. Nu intru-n amănunte, că-s boier, da’ știe el!
Pe de-o parte,
haterul din mine vrea să strige sus și tare: mi-ați omorât parcul,
criminalilor! Nu găseați destul teren agricol câtu-i Ilfovul de mare, trebuia
să mușcați o bucată din parc și să vă lăbărțați aici cu mallul vostru?!
Facu-v-aș și dregu-v-aș! Pe de altă parte, șed și cuget că terenul ăsta, cu
ieșire la bulevardul Rebreanu, are vreo două hectare, poate-poate ceva mai
puțin, și-a fost mereu un teren viran împrejmuit c-un gard; pe de altă parte,
sunt 12 hectare de parc ce-au fost retrocedate și care-au rămas de izbeliște,
în partea cealaltă, la bulevardul Grigorescu, la stația Titan. Ce înseamnă „de
izbeliște”? Înseamnă că e tot parc, cu copaci, cu alei, cu iarbă și cu mucuri
de țigară, unde pot să mă plimb cât poftesc, fără să mă-ntrebe nimeni de
sănătate, chiar dacă nu mai e domeniu public. Dacă acolo va lovi un alt
dezvoltator imobiliar, cum au lovit cei cu mallul, atunci paguba parcului ar avea
cu totul altă scară. Eu sper să nu, dar primar e dom’ doctor Negoiță, și cine
știe ce „doctorie” ne mai pregătește...
Pe de altă
parte, leneșul din mine n-ar prea protesta că i-a muiat altcineva posmagii,
că-n mall am acces la toate prostiile, de care n-am și n-am avut niciodată
nevoie, dar au alții: știți cum e să te trezească cineva din somnul ăl dulce și
să te trimită la mama dracului dup-un latte
de la Starbucks, că-i e poftă să fie răsfățată?! Nu știți! Când scrieți cu sprayul
„Parc nu mall” înțeleg perfect ce vreți să spuneți, tinerilor frumoși, dar la
noi, bătrânii urâți, gânditu-v-ați?
La inaugurare,
vorba mateiului, „lume de tot soiul și de toată teapa, lume multă, toată lumea”,
dar pe mine mă interesau profesioniștii deschiderilor, vânătorii de promoții,
cuponarii, că ăștia sunt grăsimea oricărui reportaj despre nimic, ei, ză mazăr
end ză fazăr. I-am găsit, dar mai mult din noroc, pentru că nu-s obișnuit cu
mallurile și nici cu promoțiile; în loc să-i caut unde le e locul, m-am plimbat
brambura pe la parter, chiorându-mă la tot felul de magazine de haine în care
nu era nici picior de vânător, doar gimnaziste și liceence care probau „țoale”
cu ochi măriți, guri pline de salivă și niciun sfanț în buzunar (le cunosc eu bine!).
Oamenii mei erau la subsol, încărcând înnebuniți cărucioarele cu mărfuri
potrivite: căni, pahare, prosoape, farfurii, batiste, zahăr, grâu, făină,
bomboane. Se mai certau între ei, cu vânzătoarele, cu cei de la pază, cu cei de
la curățenie, cu oricine le părea lor că le stă-n cale, iar adevărul e că un
astfel de cărucior încărcat e foarte greu de pilotat, imposibil să nu lovești
pe câte cineva!
Obosit și cu
aparatul plin de poze, am urcat la etaj, să mănânc ceva. Am luat o sălățică Fen
Se, și m-am așezat la o masă cu perspectivă, unde să nu mă deranjeze nimeni, că
era aglomerat, dar în dreapta s-au așezat imediat niște muncitori în
construcții, iar în stânga, două babe. M-am salutat pe mutește, doar din cap,
cu muncitorii, că ne cunoaștem de aproape un an, de când tot lucrează la mallul
ăsta; secui din Covasna, oameni săraci, tăcuți, au tras tare cu lucrul, să fie
gata până vine vremea rea, că se-ntorc acasă și-n Secuime e iarna lungă. Nu
prea știu românește, dar șeful lor de echipă știe, mai stăteam de vorbă cu ei
seara, în parc, în dosul mallului, când nevastă-mea credea că-s la plimbare, să
„creez”. Le povesteam de Londra, ei îmi spuneau de pe la ei, chestii locale, ca
de exemplu faptul că cei din Harghita sunt văzuți de covăsneni ca fiind „răi,
cuțitari și sectanți” (de observat simetria: irlandezii din Londra îi consideră
pe cockney „leneși, bețivi și bătăuși”. Și reciproc!). Am avut însă prudența să
nu-i întreb pe secuii mei cum îi văd ei pe bucureșteni; prudență, lașitate,
spuneți-i cum vreți.
Babele de la
cealaltă masă vorbeau, în schimb, fără oprire, în timp ce înfulecau disperate
din porțiile uriașe de cârnați prăjiți, din care picura grăsimea (n-o lăsau să
se piardă, o râneau cu pâine din farfuriile de plastic). Erau veterane,
bifaseră fiecare deschidere de mall din 1999 încoace, despicau firu-n patru,
făceau comparații, depănau amintiri despre chilipirurile cumpărate de fiecare
dată, erau pe val, dumicau, plescăiau, clefăiau la cârnați, după care se
linișteau cu bere și treceau pe politică („săracu’ domnu’ Ceaușescu”).
Ascultându-le profesional, mi-am dat seama că aveau perfectă dreptate: viața
lor ar fi fost exact la fel și dacă nu ne-apucam să-l împușcăm p-ăla. S-ar fi
îmbulzit în Circurile Foamei așa cum fac acum în malluri, ar fi cumpărat aceleași
trusouri de mort, ar fi sărbătorit afacerea cu același junk food și-ar fi făcut aceeași politică („S-a-nrăit oamenii, e
păcătoși fără frică de cele sfinte, nu le-ar mai ajuta Dumnezeu și Maica
Precista etc”), așa că, din punctul lor de vedere, la ce bun... ?
Uite-așa nu
merge treaba în țărișoara asta, în care maniacii religioși sunt extremiști
politici de stânga și muncitorii manuali sunt votanți neclintiți ai politicilor
de dreapta, de-ți vine să zici vorba evreului: haloimăs!
