joi, 27 octombrie 2016

Aletto Hotel Kudamm, Berlin

Moș ne-a trimis la Berlin. Fraza necesită deslușiri: Moș îi omul care mi-a pus drujba-n mână, de-am învățat și eu o meserie, „ne-a” înseamnă c-a trimis o echipă de doi oameni în loc de una de patru („Optimizare de costuri, Mihai!”), „trimis” înseamnă c-am fost la muncă, la o comandă urgentă, iar p-asta cu Berlinul n-am înțeles-o: de obicei mergem în orașe gen Londra, Giurgiu, Iași, Găiești, Paris, Focșani sau Turda, dar niciodată în Germania. Fiind urgență, n-am apucat să pun întrebări, am printat check-in-urile, l-am luat pe Rack de-o aripă și off we went, spre Tegel (ăsta-i aeroportul mic, pentru săraci. Schönefeld e ăl mare, dar, na! „Optimizare”). 

Precizez: Rack este cățărătorul meu, și nu că mă laud, da-i cel mai bun cățărător din România (mă refer strict la arboristică; or fi alți alpiniști utilitari la fel de buni, poate chiar mai buni, dar fie nu lucrează la copaci, fie nu-i știu eu). Am lăsat echipamentul la hotel, la Aletto, pe Hardenbergstrasse, și ne-am dus să vedem lucrarea. 

De data asta n-a fost vorba de-un cimitir sau de-o platformă industrială, ci de-o grădină: Zoologischer Garten. Tipul de la poartă nu înțelegea cine suntem și ce vrem (așa-zisa „organizare germană” e un mit), dar a dat niște telefoane, l-a găsit până la urmă pe șeful de șantier care a venit la poartă și ne-a luat; spre ușurarea mea, era polonez. Ne-a arătat ce-aveam de făcut: trebuiau toaletați niște anini imenși, sub care se aflau volierele păsărilor zburătoare (cele nezburătoare, cazuarii, struții, pinguinii, n-au nevoie de voliere!). 

Rack s-a uitat de zece ori la toate detaliile, s-a băgat prin buruieni să verifice gardurile, a tras de plase, de sârme, iar în final a zis „da”: da, poate să facă lucrarea. Nu, n-o să-i ia mai mult de-o zi. Nu, n-are nevoie de oameni în plus la sol, Mihai e suficient (m-am înfoiat), că n-are nimic de făcut, doar să le zică vizitatorilor când să stea și când să treacă (m-am pleoștit). Apoi ne-am întors la hotel. 

Optimizare: Aletto e hotel, dar are și regim de hostel. Adică e plin de gimnaziști, de liceeni și de studenți. Are o curte interioară cu teren de fotbal, teren de baschet și loc de joacă pentru copiii mai mici. Are pereții extrem de subțiri, prin care auzi când cineva trage apa, când cineva râde, cineva plânge și cineva face sex. Culoarele sunt largi, astfel încât pe ele se poate alerga toată noaptea, ceea ce se și întâmplă. Lângă Aletto este o gară. Prin gară trec mereu trenuri. Lângă gară este un pod. Sub pod sunt mereu bețivi. 
E frumos la Berlin. 

De ce Berlin și nu Londra, ca de obicei? „Tatonăm și alte piețe, Mihai, că nu se știe”.

text publicat in numarul 26/2016 al revistei Catavencii

sâmbătă, 22 octombrie 2016

Happyguests Apartments, Cracovia (I)

De la „cazarea” asta nu-mi amintesc mai nimic, doar că era aproape și de gară, și de centrul vechi; c-a fost OK la preț; că pe stradă (Ludwika Zamenhofa) există un non-stop la colț (la intersecția cu bulevardul, cu Westerplatte), de unde luam noaptea câte ceva, pentru mine, și apă plată, pentru soție; că fix peste drum e o cârciumă înfiorător de intimă, cu două mese mici (la una dintre ele stătea patronul și bea cu fetele străzii, la cealaltă stăteam eu, cu râtu-n halbă, și nevastă-mea, cu ochii-n telefon); last but not the least, mă bucur tare mult c-am uitat tot despre cazarea din Cracovia, pentru c-ar fi însemnat c-am stat în cameră în loc să savurez minunea asta de oraș. Și ar fi fost păcat!

Pentru că, de ce: Cracovia a fost „barosul” meu cultural. Pentru cei mai mulți copii ai comunismului, Parisul a fost barosul (eu n-am avut șansa asta). Nu numai Parisul: Budapesta, Viena, Germania (ca întreg) au servit ca „baroase” pentru foarte mulți români, mai ales pentru ardeleni; pentru bucureșteni, Londra, Edinburgh și Rotterdam (printre altele) au jucat roluri similare. Mă refer la momentul ăla de după ’89, când tineretul, visceral anticomunist dar încă „patriot”, avea primul contact cu Europa. Indiferent ce spun oamenii acum, ăla a fost un moment tragic, care, într-un fel sau altul, ne-a schimbat definitiv. Unii s-au dezromânizat pentru totdeauna, alții, dimpotrivă, s-au îmbisericit galopant într-ale ortodoxiei, iar grosul s-a înregimentat disciplinat sub flamura sfântă a lui „Vreau o țară ca afară”, lucru care nu-mi trezește altceva decât respect. Și-un fel de rușine că-s prea laș ca să mărșăluiesc sub flamuri.

În ceea ce mă privește, a fost simplu: în 1991, făceam bișniță cu geci de piele, pe care le cumpăram în bazarul mic („egiptean”) din Istanbul și le vindeam în Polonia, preferabil la mare, c-acolo veneau turiști nemți; dar era drum lung de la Vama Siret până la Szczecin, așa că mă mai opream pe unde auzeam că-s târguri săptămânale: Katowice, Poznan, Łodz, Wroclaw... Cracovia. Am vândut repede marfa și-am avut timp, prima oară, să ies din talcioc și să văd fosta capitală a Poloniei. M-a pocnit în moalele capului. A fost Câmpia mea Catalaunică.

va urma


text publicat in numarul 9/2016 al revistei Catavencii

Happyguests Apartments, Cracovia (II)

Este inutil să precizez c-atunci, în 1991, n-am dormit în niciun „Happyguests Apartments”; am dormit în gară, întins pe niște ziare sovietice, cumpărate din Liov (puciul kaghebist din august ’91 mă prinsese în tranzit prin URSS și rămăsesem vreo 30 de ore în Liov, că se bușise tot traficul feroviar). Ziarele alea erau foarte bune pentru dormit, d-aia le și păstrasem, că erau groase și pufoase, din hârtie care sugea cerneala, nu ca astea de-acum, lucioase de nici geamuri nu poți să ștergi cu ele! Nooo... s-a distrus totul, domnule, s-a dus dracului lumea asta, păi nu era mai bine înainte?!

Tehnic, nu. E mai bine de dormit în pat, la căldurică, într-un apartamențel cu baie, balcon și frigider unde-ți adăpostești berile, decât în gară, pe ziare. Asta e doar părerea mea, dar nu vreau s-o bag nimănui pe gât, fiecare să doarmă unde dorește, unde poftește. E o țară liberă, neh?

Admit că-n 2015 am savurat Cracovia încă mai mult decât o savurasem în 1991, din motive pe care tocmai le-am înșirat mai sus. Ieșeam dimineața pe străduță, pe Zamenhofa, traversam bulevardul Westerplatte și a mea era lumea, adică Orașul Vechi (Stare Miasto), în mijlocul căruia se află Hala (Sukiennice), sub care briganzii ăștia de polaci au amenajat cel mai lacrimogen muzeu orășenesc pe care l-am văzut vreodată: mi-au dat lacrimile când mi-am dat seama care-i diferența între ei și noi. Degeaba aș încerca să vi-l descriu, aș fi ridicol (vorba lui Pavel Stratan: „Așa șieva ii numa’ die văzut”). Dacă nevastă-mea, personal, nu s-a plictisit într-o oră jum’ate?! După ce-am ieșit, m-am refăcut cu o carafă de vin georgian, într-un local cu specific (polonii n-au vinuri) și-am atacat castelul Wawel, despre care am tot scris la pagina asta. Castel, ce să zici.

Stare Miasto e de vizitat ziua, cu nevasta: muzee, catedrale, castel, magazine, poze, suveniruri, fițe. O obosești bine, să plângă după Happyguests. O lași frântă în cameră și zici că ieși să dai o tură, că încă nu ți-e somn. Întrebi pe careva, pe stradă, unde-i Jewish Square și te duci ață, dacă vrei să înțelegi ceva din viața de noapte a Cracoviei. Ascultă-mi învățătura, cititorule, și n-o să-ți pară rău!



text publicat in numarul 10/2016 al revistei Catavencii

miercuri, 5 octombrie 2016

Platforma de gunoi, Podragu, masivul Făgăraș

Patru oameni, două corturi, un vis: creasta Făgărașului dintr-o bucată. N-am fi reușit, evident, dacă nu ne ajutau băieții ne-munțomani (respect!). Pe lângă undițe, au încărcat mașina cu provizii pentru noi, au parcat la Bâlea, au pus totul în rucsaci și au urcat până sus la Capra, la lac, în traseul de creastă.

Acolo ne-am întâlnit toți, am transferat proviziile în rucsacii noștri, am băut și câte-o bere, le-am urat „Fir întins” și-am plecat spre Podragu, unde urma să campăm în cea de-a treia noapte (prima campare fusese la Apa Cumpănită, a doua la Călțun). Bună idee, păcat că nu ne-am și ținut de ea. Mă rog, eu m-am ținut. Și l-am convins și pe unul din companioni („Hai, mă, să punem cortul, nu vezi ce iese-aici?!”); ceilalți doi s-au făcut fuduli de urechi și-au refuzat să-mi asculte sfatul, alegând să doarmă în cabană („Ne mai relaxăm oasele într-un pat adevărat!”).

Treaba lor, eu mi-am luat rucsacul, cortul și tovarășul, ne-am extras amândoi din beția generală și-am început să orbecăim în jurul cabanei dup-un loc de cort. Toate locurile pe care le știam erau demult ocupate. Cele pe care nu le știam – la fel. Cele pe care știam că nu le știm – la fel. Nu mai zic de cele pe care nu știam că nu le știm: alea erau cele mai ocupate dintre toate! În cele din urmă ne-am întins cortul pe singurul petic plat pe care nu campase nimeni, adică lângă platforma de gunoi a cabanei. Peticul era el plat, dar nu era chiar gol, a trebuit să mai dăm la o parte o seamă de gunoaie care ne-ncurcau. Am dormit ca pruncii!

Ne-au trezit două umbre negre, din care emana un șuvoi de înjurături incredibil de murdare, mai ceva ca FSN-ul. Încă se-ngâna ziua cu noaptea, dar cei doi prieteni ai noștri, amatorii de „pat adevărat”, erau gata echipați și înnebuniți de pofta de-a relua traseul de creastă. Atunci, în clipa aia!

I-am luat cu binișorul, am reușit să-i domolim cu câte o cană de ceai fierbinte, și-am scos de la ei întâmplările nopții din cabana Podragu: doamna Corina, cabaniera, e-o femeie de treabă, o legendă a Făgărașului, dar aprigă rău. N-are ochi pentru bețivi! Iar în seara precedentă, un grup vesel stinsese țuica (cărată de ei înșiși) cu vodca de la cabană (cărată de măgari). Izgoniți din sala de mese („Stingereaaaa!”), băuseră și-n dormitorul comun, apoi căzuseră lați și-ncepuseră să sforăie. Ceva îngrozitor, apocaliptic.

Nu dormise nimeni toată noaptea, iar ușa cabanei era încuiată (regulamentul!). Amănuntul care i-a umplut de ură pe toți cei ce-au îndurat sforăiturile: „grupul vesel” era compus din pensionari. Exclusiv din pensionari, dar ce fel de pensionari? Și bucureșteni, și nesimțiți, și feseniști. Cool!

articol publicat în numărul 21/2016 al revistei Cațavencii

vineri, 30 septembrie 2016

Brit’ Hotel, Chambéry

„Ești ieftin”, mi-au spus aproape toate fostele mele prietene, înainte de a mă părăsi. Să nu credeți că vorba asta nu mi-a lăsat o traumă! Mi-a lăsat, cum să nu. Dar, dacă nu răsucești cuțitul în rană, nici n-ai cum să scapi de ea, heya?


Da, sunt ieftin: mănânc ieftin, beau ieftin, muncesc ieftin... mă cazez ieftin. Așa, și? Să mi se taie capul? Uite, la Chambéry am stat la Brit’, lângă autostradă, și nu numai că n-am murit, ba chiar m-am simțit foarte bine (mă rog, mi-am luat și oleacă de beri în cameră, dar asta-i altă discuție) și n-am de gând să reneg vreodată Brit’-ul, ieftin sau neieftin. Plus că... !

Ajungem seara la cazare, frânți de muncă, și ne băgăm direct la somn. A doua zi, iar (plus beri la pachet), a treia zi, iar. Contractul e gata, din țară vine cineva (actuala mea soție) să-mi țină de urât, am și eu timp și bani să mă plimb prin fosta capitală a Savoiei franceze, și nu-mi pare rău deloc: orășelul e modest, dar munții sunt splendizi, iar lacul (Le Bourget) e cel puțin merituos (eu unul m-am bălăcit ca un purcel, deși n-ai voie, dar e foarte mare și doar o foarte mică parte a țărmului e supravegheată). Seara e diferită de cele precedente, adică, gata cu crăpelnița de la supermarket și cu berile în cameră, mergem la restaurant, desigur, în corul de glume dubioase ale băieților („Mihai, mare boier!”). Cina nu e cine știe ce, dar eu reușesc să mă pilesc fulgerător și să mă fac de râs, plângând (la propriu) după briceagul meu sard, pe care o fostă mi-l adusese din Sassari, de la mama lui (cadou!). Că dacă nu eram dobitoc, nu-l țineam în bagajul de mână, să tai cu el salamul pe ziar, în aeroport, îl puneam frumos în bagajul de cală și-l aveam și-n ziua de azi. Dar, de! Dumnezeu e mare, îți dă, ba-ți bagă și-n traistă, dar când te vede prost, se scârbește și-ți și scoate.

A doua zi, deși mă durea capul cum numai voi știți, m-am plimbat cu dumneaei prin centrul istoric al Chambéry-ului, braț la braț, romantic, deși mie mi-era târșă c-o să scăpăm trenul. Habar n-aveam eu care era planul: „Uite un magazin de bricege! Vrei să-ți cumpăr unul?”. Am intrat, bonjurică, bonjurică, voasi mesieu’, avem acilea un briceag frumos, la doar 99 de euro; observați, vă rog, acest mâner splendid, translucid, din corn de girafă! Practic, aveți noroc, este un lot special care-i întâmplător la reducere! M-am uitat în ochii lui și mi-a întins alt briceag: „10 euro, cu mâner din lemn de fag”. Am și acum briceagul ăla savoiard (pe nume „opinel”), ce mi-a câștigat puncte grele în ochii colegilor de muncă, dar despre asta, altă dată, cu altă ocazie.

articol publicat în numărul 32/2016 al revistei Cațavencii 

marți, 27 septembrie 2016

Dor de dictator la popor ciopor

Da, recunosc: și pentru asta am murit eu la Revoluție, pentru dreptul de a mă buluci cu mulțimea la o deschidere de mall. Ce, Andrei Pleșu nu urmărește Las Fierbinți?! Să am voie, deci, să mă înghesui și eu cu poporul coborât parcă din scenariul lui Mimi Brănescu și să vi-l bârfesc la prima mână, că și el (poporul) mi-a făcut mie destule. Nu intru-n amănunte, că-s boier, da’ știe el!

Pe de-o parte, haterul din mine vrea să strige sus și tare: mi-ați omorât parcul, criminalilor! Nu găseați destul teren agricol câtu-i Ilfovul de mare, trebuia să mușcați o bucată din parc și să vă lăbărțați aici cu mallul vostru?! Facu-v-aș și dregu-v-aș! Pe de altă parte, șed și cuget că terenul ăsta, cu ieșire la bulevardul Rebreanu, are vreo două hectare, poate-poate ceva mai puțin, și-a fost mereu un teren viran împrejmuit c-un gard; pe de altă parte, sunt 12 hectare de parc ce-au fost retrocedate și care-au rămas de izbeliște, în partea cealaltă, la bulevardul Grigorescu, la stația Titan. Ce înseamnă „de izbeliște”? Înseamnă că e tot parc, cu copaci, cu alei, cu iarbă și cu mucuri de țigară, unde pot să mă plimb cât poftesc, fără să mă-ntrebe nimeni de sănătate, chiar dacă nu mai e domeniu public. Dacă acolo va lovi un alt dezvoltator imobiliar, cum au lovit cei cu mallul, atunci paguba parcului ar avea cu totul altă scară. Eu sper să nu, dar primar e dom’ doctor Negoiță, și cine știe ce „doctorie” ne mai pregătește...

Pe de altă parte, leneșul din mine n-ar prea protesta că i-a muiat altcineva posmagii, că-n mall am acces la toate prostiile, de care n-am și n-am avut niciodată nevoie, dar au alții: știți cum e să te trezească cineva din somnul ăl dulce și să te trimită la mama dracului dup-un latte de la Starbucks, că-i e poftă să fie răsfățată?! Nu știți! Când scrieți cu sprayul „Parc nu mall” înțeleg perfect ce vreți să spuneți, tinerilor frumoși, dar la noi, bătrânii urâți, gânditu-v-ați?

La inaugurare, vorba mateiului, „lume de tot soiul și de toată teapa, lume multă, toată lumea”, dar pe mine mă interesau profesioniștii deschiderilor, vânătorii de promoții, cuponarii, că ăștia sunt grăsimea oricărui reportaj despre nimic, ei, ză mazăr end ză fazăr. I-am găsit, dar mai mult din noroc, pentru că nu-s obișnuit cu mallurile și nici cu promoțiile; în loc să-i caut unde le e locul, m-am plimbat brambura pe la parter, chiorându-mă la tot felul de magazine de haine în care nu era nici picior de vânător, doar gimnaziste și liceence care probau „țoale” cu ochi măriți, guri pline de salivă și niciun sfanț în buzunar (le cunosc eu bine!). Oamenii mei erau la subsol, încărcând înnebuniți cărucioarele cu mărfuri potrivite: căni, pahare, prosoape, farfurii, batiste, zahăr, grâu, făină, bomboane. Se mai certau între ei, cu vânzătoarele, cu cei de la pază, cu cei de la curățenie, cu oricine le părea lor că le stă-n cale, iar adevărul e că un astfel de cărucior încărcat e foarte greu de pilotat, imposibil să nu lovești pe câte cineva!

Obosit și cu aparatul plin de poze, am urcat la etaj, să mănânc ceva. Am luat o sălățică Fen Se, și m-am așezat la o masă cu perspectivă, unde să nu mă deranjeze nimeni, că era aglomerat, dar în dreapta s-au așezat imediat niște muncitori în construcții, iar în stânga, două babe. M-am salutat pe mutește, doar din cap, cu muncitorii, că ne cunoaștem de aproape un an, de când tot lucrează la mallul ăsta; secui din Covasna, oameni săraci, tăcuți, au tras tare cu lucrul, să fie gata până vine vremea rea, că se-ntorc acasă și-n Secuime e iarna lungă. Nu prea știu românește, dar șeful lor de echipă știe, mai stăteam de vorbă cu ei seara, în parc, în dosul mallului, când nevastă-mea credea că-s la plimbare, să „creez”. Le povesteam de Londra, ei îmi spuneau de pe la ei, chestii locale, ca de exemplu faptul că cei din Harghita sunt văzuți de covăsneni ca fiind „răi, cuțitari și sectanți” (de observat simetria: irlandezii din Londra îi consideră pe cockney „leneși, bețivi și bătăuși”. Și reciproc!). Am avut însă prudența să nu-i întreb pe secuii mei cum îi văd ei pe bucureșteni; prudență, lașitate, spuneți-i cum vreți.

Babele de la cealaltă masă vorbeau, în schimb, fără oprire, în timp ce înfulecau disperate din porțiile uriașe de cârnați prăjiți, din care picura grăsimea (n-o lăsau să se piardă, o râneau cu pâine din farfuriile de plastic). Erau veterane, bifaseră fiecare deschidere de mall din 1999 încoace, despicau firu-n patru, făceau comparații, depănau amintiri despre chilipirurile cumpărate de fiecare dată, erau pe val, dumicau, plescăiau, clefăiau la cârnați, după care se linișteau cu bere și treceau pe politică („săracu’ domnu’ Ceaușescu”). Ascultându-le profesional, mi-am dat seama că aveau perfectă dreptate: viața lor ar fi fost exact la fel și dacă nu ne-apucam să-l împușcăm p-ăla. S-ar fi îmbulzit în Circurile Foamei așa cum fac acum în malluri, ar fi cumpărat aceleași trusouri de mort, ar fi sărbătorit afacerea cu același junk food și-ar fi făcut aceeași politică („S-a-nrăit oamenii, e păcătoși fără frică de cele sfinte, nu le-ar mai ajuta Dumnezeu și Maica Precista etc”), așa că, din punctul lor de vedere, la ce bun... ?

Uite-așa nu merge treaba în țărișoara asta, în care maniacii religioși sunt extremiști politici de stânga și muncitorii manuali sunt votanți neclintiți ai politicilor de dreapta, de-ți vine să zici vorba evreului: haloimăs!

marți, 20 septembrie 2016

Schooling is a wicked problem

What is a wicked problem? Six hints:

1. You don’t understand the problem until you have developed a solution. 
Every solution that is offered exposes new aspects of the problem, requiring further adjustments to the potential solutions. There is no definitive statement of ‘the problem’: these problems are ill-structured and feature an evolving set of interlocking issues and constraints. 

2. There is no stopping rule. 
Since there is no definitive ‘the problem’, there is also no definitive ‘the solution.’ The problem-solving process ends when you run out of resources such as time, money or energy, not when an optimal solution emerges. 

3. Solutions are not right or wrong. 
They are simply ‘better/worse’ or ‘good enough/not good enough’. The determination of solution quality is not objective and cannot be derived from following a formula. 

4. Each is essentially unique and novel. 
No two wicked problems are alike, and the solutions to them will always be custom designed and fitted. Over time we can acquire wisdom and experience about the approach to wicked problems, but one is always a beginner in the specifics of a new wicked problem. 

5. Every solution is a ‘one-shot operation’. 
Every attempt has consequences. This is the ‘Catch 22’ of wicked problems: you can’t learn about the problem without trying solutions, but every solution is expensive and has lasting consequences that may spawn new wicked problems. 

6. There is no given alternative solution. 
A host of potential solutions may be devised, but another host are never even thought of. Thus it is a matter of creativity to devise potential solutions, and a matter of judgement to determine which should be pursued and implemented.

source: "Dialogue Mapping: Building Shared Understanding of Wicked Problems", by Jeffrey Conklin, 2006

luni, 19 septembrie 2016

The Wooden Spoon

What is very important for you to know is The Wooden Spoon was NOT mine!

joi, 15 septembrie 2016

Foc si gunoaie

Poza e din august 2016, de la Fantana Batrana, in mijlocul masivului Capatanii. Au fost patru zile dense, de efort mediu spre mare (uneori), despre care chiar ar trebui sa scriu, si cat mai repede, pana nu uit. Dar cand sa mai scriu si despre munte, cand tot ce pot ciupi, ca timp, bag in Gastarbeiter?! Ca sa nu mai zic ca cei de la Dilema Veche mi-au publicat azi un reportaj mai vechi, facut prin iunie. Da, dar in iunie stateam mai bine cu TIMPUL! 

marți, 13 septembrie 2016

Gastarbeiter

E deja 13 septembrie si eu n-am scris decat 128 de pagini, adica n-am ajuns nici la jumatatea primului capitol ("2014"). In ritmul asta nu apuc eu debutul in 2017 si rade de mine Silviu Lupescu ca de ultima gaina!

vineri, 9 septembrie 2016

Breaking news (1)

N-am mai scris de multa vreme pe blog dintr-un motiv mai mult decat foarte simplu: am muncit la carte. In principiu, va avea trei capitole, mari si late ("2014", "2015" si "2016"), fiecare impartit intr-o puzderie de subcapitole, cum i-o fi norocul. Deocamdata mai am de lucru la primul capitol, dar cred ca-l dau gata pana-n octombrie.

Acum, intrebarea care se (poate) pune este clara: si? Te-am intrebat noi ceva? De ce te bagi in seama? Vezi-ti de treaba ta ca e mai bine! Da, este adevarat, dar nu uitati ca eu nu-s altceva decat un spunator de povesti, iar "mana intinsa care nu spune o poveste nu primeste pomana"; spunator de povesti adevarate, in cazul asta, dar, din punctul vostru de vedere, tot "povesti", adica scriitoreala literara, nestiintifica, buna doar pentru plaisir, deci... necitabila. 

Ergo, sper sa se petreaca urmatoarele: eu sa termin manuscrisul pana in ianuarie (1), Poliromul sa mi-l primeasca la lectura (2), sa le placa si sa decida sa-l publice (3), cartea sa apara pana in primavara (4), voi s-o puteti citi pe plaja cand mergeti in minivacanta de 1 Mai (5) si eu sa ma pot apuca dracului de cealalta, cea dura, greu de scris si greu de citit, adica de "Jimmy" (6), si s-o termin si p-asta pana in 2018, ca pe urma avem treaba. Si eu, si voi!

sâmbătă, 11 iunie 2016

Munca la castel

Noi muncim, noi nu gandim! Mandru ca sunt rom^n! Iliescu te iubim, ca ca tine nu gasim! Noi nu ne vindem tara! Ceausescu si poporul! Ana, Luca, Teo, Dej / Baga spaima in burghej! Moarte intelectualilor!

Sa continui, sau ati inteles ideea, dresatilor?! 

vineri, 27 mai 2016

Destinația zilei: domeniul Bellu

”Urlați 3 minute!”

Degeaba! Dacă ai treabă în pitorescul oraș Urlați și vrei tu neapărat, de-al dracului ce ești, să mergi cu trenul, nu cu mașina sau cu microbuzul, degeaba cauți tren spre Urlați: nu există. Nici de la Buzău, nici de la Ploiești. Cu toate astea, urlățenii se plâng permanent de buzoieni și de ploieșteni, pe motiv că vin la băut în orașul lor. Dar de venit și de plecat, vin și pleacă cu trenul, nu cu mașina. Cum?

Simplu: orașul se cheamă Urlați, iar gara se cheamă Cricov. Ca să vă fie clar că și ceferiștii au puterea lor pe lumea asta: destul s-a râs de ei când anunțau ”Urlați, 3 minute!”, așa că, neputând să mute gara, i-au schimbat numele și-au scăpat de belea.

Apropo de nume, vă rog să nu mai râdeți ca proștii de localitatea asta: e foarte frumoasă și foarte veche, încă de pe vremea când ungurii și sașii avea drumul lor comercial, de la Brașov la Brăila, și treceau munții pe valea Teleajenului, adic-acum o mie de ani. Numele e unguresc, din aceeași mamă ca numele satului Orlat de lângă Sibiu (o să scriem și de el, că s-a umplut de pensiuni). Dar acum nu suntem în căutare de pensiuni, ci de conace, așa că ia să vedem ce găsim aici.

Ei bine, surprise-surprise, la Urlați se află domeniul Bellu, păstrat remarcabil de bine, chiar dacă sub formă de muzeu. Vreau să spun, de muzeu comunist, d-ăla care trebuie ferit cu orice preț de ochii publicului, nu pus în valoare și vizitat de cât mai multă lume (plătitoare!). Am mai avut o dată senzația asta, când am fost la ”muzeul orașului” din Balcik: un bulgar batrân, șchiop și ceacâr s-a ținut tot timpul după mine cât m-am preumblat prin cele patru camere, ca să nu fur ceva, vezi Doamne. (Aproape toate exponatele erau pietre de moară și alte pietroaie, en passent fie spus). La domeniul Bellu din Urlați, la fel: cu chiu cu vai, te lasă să intri, dar nu ai voie să te plimbi prin parc (o frumusețe de parc), iar dacă ești admis în sfânta sfintelor, adică în interiorul conacului (muzeul propriu-zis), toți paznicii locului se țin după tine cu cârdul, într-o tăcere sinistră (eu cred că-și țin și respirația pe toată durata procesiunii).

Dacă te duci pentru exponate, mai bine lasă-te: pierzi timpul degeaba. Dacă te duci pentru domeniu, merită: e bine păstrat, deși un pic artificial. Dacă te-ai dus în Urlați ca orice om normal, să cumperi vin nou de anul ăsta, o să de trezești luat în râs de taica Nicu, în timp ce-ți trage vinul în canistre: ”Ai fost la Bellu, la domeniu? Prost ești, mă. Ce-ai văzut tu acolo e casa slugilor. Conacul s-a prăpădit în ‘77, la cutremur”. 

vineri, 20 mai 2016

From Caracas with love

Eu nu zic nimic. Ce sa mai zic?! 
Plus ca mai e si bariera de limba...
...desi se spune ca o imagine face cat o mie de cuvinte,
iar Presedintele spune ca Venezuela e cea mai bogata tara din toata America Latina. Problema-i ca are chiar dreptate. Dutch disease!

marți, 17 mai 2016