Raport 2000: azi, Iezer Păpușa

În anul ăla am făcut una dintre cele mai mari prostii din câte-mi amintesc, în materie de munte. Și de făcut, am făcut eu destule, ia să fac un top, așa: căzut în canion, în Buila Vânturarița; pierdut prin ceață, în Parâng; rătăcit drumul, în Călimani (tot prin ceață!); plecat singur în Iezer, în condițiile în care nu știam nimic de muntele ăsta (n-aveam decât o hartă, atât); băgat aiurea în peștera Rătei din munții Leaota (hă-hă, tocmai prin 1993!). Din toate năucelile astea, cred că pot spune, cu mâna pe inimă, că plimbarea prin Iezer a început cel mai prost, dar s-a terminat cel mai bine... într-un fel.

Am plecat din Gara de Nord, pe la cinci dimineața, greșind trenul. Ajungeam la Focșani cu personalul în care mă suisem, dar m-am dat jos din tren la Chitila și m-am întors în gară, de unde am luat altul, care m-a dus la Golești, de unde am luat alt tren (al treilea!) spre Câmpulung Muscel. Am căutat autogara, de-acolo am luat o rată sătească spre Cândești, dar de coborât, am coborât undeva după Albești, unde harta mea arăta un drum forestier. L-am găsit, cu chiu, cu vai, și m-am pornit la drum. Era un început de iunie și ploua. Mi-nu-nat!

Forestierul se crăcea la un moment dat: cracul din stânga mergea spre Piscul Voievod, iar cel din dreapta urca mult mai blajin, până în drumul de creastă al Zănoagei (chestia e că Iezerul se formează din trei muchii: Păpău la sud-vest, Zănoaga la sud și Văcarea la sud-est. Evident, nimeni nu urcă pe nenorocirile astea, afară de ciobanii cu turmele; turiștii urcă pe cele mai scurte trasee de acces spre creasta principală, de la Cabana Voina către Lacul Iezer, fie pe Valea Cățunu, fie pe Culmea Iezerul Mare).

Așa. Eu l-am ales p-ăla din dreapta, care a presupus și o traversare de rîu (descalță-te, lipăie prin apa rece, încalță-te). De acolo am urcat până mi-au ieșit ochii spre Colții Caprei, după care încă de vreo cinci ori de-atât până la Crucea Ateneului. Am ajuns pe seară - și gândiți-vă cât de lungă e ziua în iunie! Ce să mai zic, am mers în ziua aia de mi-a pierit cam complet cheful de viață, în general, și de munte, în special. Ce părere aveam în seara aia de Masivul Iezer, nici nu vreau să-mi amintesc...

La refugiu m-am întâlnit c-un grup de patru băieți, speologi amatori (ziceau ei), cu ceva experiență, multă bună-dispoziție și două sticle de vodcă. M-am împărtășit și eu din vodca lor, dar cu măsură (ceea ce nu-mi stă în fire, admit). Ei au dormit in refugiu, eu mi-am întins cortul; m-am gândit că-i mai sănătos.

A și fost, într-adevăr: la ora șapte eu mi-am strâns cortul și-am plecat pe traseu, iar ei încă nu făcuseră ochi (vodca, vodcika!). A doua zi a fost deasemeni foarte lungă, dar mult mai ușoară... adică mai neinteresant de povestit.

Am ținut pur și simplu drumul de creastă, Vârful Iezer, Vârful Roșu, Culmea Piscanu, Colții lui Andrei (care nu-s aproape deloc ”colți”, că e doar plai!), Vârful Bătrâna, Spintecătura Păpușii (imensă! Am crezut că nu mai ajung s-o trec), Vârful Păpușa, Vârful Cascoe, Vârful Dracsin și apoi coborârea spre valea Dâmboviței. Am trecut rîul, am găsit un loc bun în pădure (nu prea adânc, totuși), am pus cortul, am aprins focul, am mâncat și mi-am uscat bocancii și ciorapii. Toate astea cu mare frică, că de, la urma urmei eram campat de unul singur în pădure, neh?

A treia zi, când a fost cel mai ușor, a ieșit și soarele. Am trecut Tămașul și-am ajuns la Plaiul Foii pe la amiază, dar nu m-am oprit, am bagat mare cu pasul până la Zărnești, să prind trenul, să nu stau ca prostul după ăla de seară. Restul e tăcere, clar: Zărnești, Brașov, București. Băieții erau adunați pe terasă la Bunica (un loc de legendă, acum nu mai există), am băut bere, am spart semințe, mi-au ascultat povestea și-au râs de s-au bășicat: ”Zi, mă, ai pus tu cortul în pădure, singur? Fir-ai al dracu’ de mincinosu’ dracu’! Da’ hai la tata să te pup, puiuțule, că ești simpatic!”.