Raport 2010: azi, muchii nordice

Să știți că denumirea asta de ”muchii” e foarte dubioasă, sau mai exact, foarte păcalicioasă: în principiu, un masiv e făcut dintr-o creastă (circulară sau liniară, depinde de masiv), și din niște ”muchii”. Adică din spinările alea muntoase care coboară și între ele închid văi. În funcție de mărimea lor, și mai abitir în funcție de tradiția locală, muchiile se pot numi ”picioare”, ”culmi”, ”plaiuri” (dacă-s ceva mai joase și înierbate), ”piscuri”, ”colți” sau ”munți” (nici nu e de mirare: la origine, ciobanii numeau ”munte” un anume versant, bun de păscut animalele, că doar nu erau nebuni să și le pască pe pe vârfuri, unde-i numai piatră seacă). Ergo, zic eu ”muchii”, dar asta e valabil mai ales pentru versantul nordic al Făgărașului (caz de manual), în alte părți le poate spune altfel. N-are-a face, tot e mai fain de mers pe ele, decât prin văi împădurite, de unde n-ai nici o priveliște: de pe muche vezi în vale, invers nu vezi nimic. Decât copaci. Vorba bancului, în stânga copaci, în dreapta copaci, în față copaci, în spate copaci...

Bun. Anul ăsta am zis că să rupem pisica și să urcăm în creasta Făgărașului prin Valea Viștișoarei, pe unde nu fusesem niciodată. Salvamontiștii, însă, ne-au zis să ne băgăm mințile-n cap, că n-au chef să ne caute p-acolo; cică valea e inaccesibilă, în urma inundațiilor din primavară. I-am ascultat (norocul nostru!) și-am urcat pe Muchea Drăgușului.

A fost o alegere inspirată. Drumul e splendid, deși cam solicitant (unul din băieți l-a înjurat până la loc comanda, că s-a obosit până peste poate), iar priveliștea face toți banii, că ai mereu sub ochi Valea Sâmbetei, cu traseul de pe partea opusă perfect vizibil (începe de sub Piatra Caprei, pe triunghi albastru, merge pe Muchia Sâmbetei, dă în creastă și te scoate la Lacul Urlea). Noi am dat zor, în prima zi, și am campat undeva sub Curmătura Răcorele, cumva vis-a-vis de Lacul Viștișoara... pe care ne-am mulțumit să-l vedem de sus. N-am avut vreme să coborâm până la el.

A doua zi am improvizat o curbă de nivel (vai de zilele noastre prin ce jnepenișuri!) până am dat de urcușul spre Fereastra Mică a Sâmbetei (triunghi galben, dacă nu mă înșel). De acolo am ținut frumușel traseul de creastă, până la lacul Podragu, unde am și campat în a doua seară. Plin de turiști pe bucata asta, plin! Bunînțeles străini, că românii nu prea mai au treabă cu muntele, de când au descoperit all-inclusive-ul turcesc: nemți, cehi, unguri, câte un englez sau francez, dar majoritari erau polonezii. Ăștia popor, frații mei albi! Pe lângă ei, noi suntem niște puțe. Cu regret naționalist o spun. Păi de 20 de ani batem munții, și nu ne-am învrednicit să mergem nici la bulgari!

A treia zi am mers de la Podragu la Capra, drum frumos si ușor, cu mici bucurii la Fereastra Zmeilor (unul din noi s-a zgâriat într-un cablu destrămat – se-ntâmplă!). De la Capra am ocolit Vârful Paltinu și-am coborât pe Valea Doamnei, printre stâni, oi, capre, câini, purcei, măgari și ciobani (struți n-am văzut încă, dar poate în anii care vin... ne mai modernizăm și noi, heya?!).

Concluzia acestei ieșiri a fost revelația lui Grecku: ”Bă, mi-am dat seama că tu n-ai nici o treabă cu muntele! Tu ești om de mers la sală, vai de ouăle tale!”.
Mai multe amănunte despre această revelație, într-un post viitor. Că trebuie să le aflu și eu. Pe ele, amănuntele!

p.s. Poza arată Piatra Caprei, în stânga, și Muchea Sâmbetei.