Raport 2009: azi, Parâng

Dat fiind că Parângul e munte serios (ca lungime, a doua creastă din România, dacă nu mă înșel) e logic să-l faci în patru zile, ca să-ți tihnească. Dacă vrei să-l faci di granda, adică la pachet cu masivul Căpățânii, atunci șase zile se impun. Dar dacă n-ai răgaz și nici vreme bună, atunci te-arunci și faci toată creasta Parângului în două zile, ceea ce nu vă recomand. Ba chiar e contra-recomandabil... părerea mea!

Am plecat de la telescaunul de la ANEFS la prima oră și-am avut o zi de coșmar: 11 ore de la ANEFS la Rânca. Serios. Normal, logic și legal e să mergi în prima zi de la telescaun până la Lacul Câlcescu, a doua zi de la Câlcescu la Rânca (fostă cabană, actualmente stațiune), iar a treia zi de la Rânca la Curmătura Oltețului, unde se termină Parângul și începe Căpățânii. De acolo până la Valea Oltului mai faci încă trei zile normale, sau două zile de ambuscat, dacă chiar ai treabă la serviciu și nu poți să lipsești mai mult de-atât. Decât să te chinui așa, mai bine-ti dai demisia și-ți cauți altceva de muncă la întoarcere... of, că iar vorbește jemanfișistul din mine.

Bun. De la telescaun până la Câlcescu faci cam opt ore de traseu, iar de acolo la Rânca încă vreo cinci-șase, depinde cum mergi. Vă dați seama cum am mers noi, dacă am făcut toată isprava asta într-o singură zi! Nu e vorbă, că și vremea ne-a dat ghes la pași: ceață, frig, măzăriche, de toate am avut parte, ce să mai vorbim.
De la Rânca și până la Curmătura Oltețului e partea cea mai puțin umblată și mai necunoscută a Parângului, dar zău că merită parcursă, și chiar legumită, dacă timpul îți permite: păi numai Lacul Bălescu poate lua toate superlativele, că-i cel puțin la fel de frumos ca Roșiile, Mândra sau Mija (de Câlcescu nu vorbesc, că ăsta-i cam prea populist, ca să nu zic ”populat” sau chiar ”popular”!). Diferența e că la Bălescu nu ajunge nimeni, niciodată – condiție sine qua non a frumuseții unui lac glaciar, neh?

A doua zi am ajuns la Curmătură, după un traseu de-o zi, totuși incomparabil mai ușor decât traseul sinucigaș din prima zi (am fost inconștienți, aia-i treaba). Acolo am avut baftă de-un patron de stână, care ne-a luat cu mașina pe Valea Oltețului, până jos la o pensiune din Polovragi. Altfel, bucata asta de drum îți ia o zi întreagă, și asta nu spun doar așa, ca să-mi iasă mie la socoteală cele patru zile de care spuneam la-nceput. E un drum forestier interminabil, care te nimicește, măcar că-l cobori, nu-l urci.

Îl urci numai dacă vrei neapărat să faci masivul Căpațânii, din Valea Oltețului până-n Valea Oltului. Bunînțeles c-am făcut-o și p-asta, și tot în 2009... așa e când te pui la ambiție.

Dar fără contribuția domnului patronache de la stână, nu reușeam nimica. Cum zicea și bietul Emil Racoviță, ăl de-a făcut toți Carpații din România, de la Cazane la Cernagora: ”Ciobanii sunt gazde la munte. Noi suntem oaspeți... dacă vor ei să ne primească”.

Raport 2009: azi, Căpățânii

Vă zic din start: masivul ăsta e foarte greu de făcut. Nu de mers pe el, că asta e floare la ureche (două zile întinse și l-ai dat gata, sau trei zile mai domnești), ci din cauza accesului. În Căpățânii nu ai cum ajunge. Aia-i. Drumuri de intrare ar fi cam trei: prin est, pe la Săliștea sau Brezoi (sate din Țara Loviștei); pe la nord-vest, pe Valea Petrimanului (drumul de mașina te scoate chiar la Lacul Petrimanu, și acolo ai de urcat spre stânga, după ce-ai ieșit din Cheile Petrimanului); sau pe la sud-est, din satul Polovragi pe Valea Oltețului, până la Curmătura Oltețului. Noi l-am ales pe ăsta, din motive de combinație: am lăsat mașinile în Râmnicu-Vâlcea, de acolo ne-a luat un microbuz care ne-a dus la locul de întâlnire cu ciobanul care avea stâna din Curmătură, și el ne-a urcat cu camioneta lui până sus la stână. Contra cost, bunînțeles, și deloc ieftin, dar noi am zis ”bogdaprosti” c-am reușit s-ajungem la pornirea în traseu. Altfel dam de dracul, dacă ne ageream să urcăm pe jos, de la Polovragi: e o zi întreagă de urcuș prin pădure, pe drum forestier. Și ce zi! Ne-ar fi ucis.

Așa, însă, ne-am sinucis singuri, că la stână ne-am îmbătat grozav. Muci ne-am făcut! E-adevărat că asta-i valabil mai mult în ceea ce mă privește, ceilalți s-au descurcat onorabil... dar fără o pată de culoare ca mine, ce rost are să bați drumul până-n Căpățânii?!

Din Curmătură am făcut o zi până la Fântâna Bătrână, unde am și campat. În creastă, c-așa-i acolo, dar am avut apă (e izvor) și lemne (am jefuit de resturi vetrele de foc ale altora). O noapte memorabilă, într-adevăr. Băieții erau triști că nu mai rămăsese pic de vodcă în sticlă, dar vina-i a lor: cine i-a pus să mi-o dea mie s-o car? Ei nu știau că eram mahmur? Și ”cui pe cui se scoate”, ăsta-i adevăr universal. Așa că să-și asume răspunderea pentru lipsa de vodcă. Și, oricum, alcoolul dăunează grav sănătății!

A doua zi, spre seara, ar fi trebuit să coborâm în Brezoi, dar am greșit drumul și-am mers ca proștii până la Captarea Folea, un loc uitat de Dumnezeu și de oameni, abandonat în inima pădurii. Am povestit pățania asta în Academia Cațavencu, așa că n-o reiau. Esențial e că ne-am întors, am regăsit drumul, am coborât spre satul Săliștea, iar o treia zi am ieșit la drumul mare, la Brezoi, apoi (tot pe jos) la șoseaua de pe Valea Oltului, unde am făcut autostopul până în Râmnicu-Vâlcea, și de acolo acasă. Eh, tinerețe, sânge fierbinte, ce să mai vorbim...

p.s. din Căpățânii vezi, spre sud, masivele Verdeș și Buila-Vânturarița, spre nord masivele Lotrului, Latoriței și Cindrel, iar spre est Cozia. Spre vest nu vezi nimic, că Parângul e prea mare, și degeaba te uiți de jos în sus. D-aia nici Grecku nu are cum vedea și înțelege nimic din mine: se uită de jos în sus.

Raport 2010: azi, muchii nordice

Să știți că denumirea asta de ”muchii” e foarte dubioasă, sau mai exact, foarte păcalicioasă: în principiu, un masiv e făcut dintr-o creastă (circulară sau liniară, depinde de masiv), și din niște ”muchii”. Adică din spinările alea muntoase care coboară și între ele închid văi. În funcție de mărimea lor, și mai abitir în funcție de tradiția locală, muchiile se pot numi ”picioare”, ”culmi”, ”plaiuri” (dacă-s ceva mai joase și înierbate), ”piscuri”, ”colți” sau ”munți” (nici nu e de mirare: la origine, ciobanii numeau ”munte” un anume versant, bun de păscut animalele, că doar nu erau nebuni să și le pască pe pe vârfuri, unde-i numai piatră seacă). Ergo, zic eu ”muchii”, dar asta e valabil mai ales pentru versantul nordic al Făgărașului (caz de manual), în alte părți le poate spune altfel. N-are-a face, tot e mai fain de mers pe ele, decât prin văi împădurite, de unde n-ai nici o priveliște: de pe muche vezi în vale, invers nu vezi nimic. Decât copaci. Vorba bancului, în stânga copaci, în dreapta copaci, în față copaci, în spate copaci...

Bun. Anul ăsta am zis că să rupem pisica și să urcăm în creasta Făgărașului prin Valea Viștișoarei, pe unde nu fusesem niciodată. Salvamontiștii, însă, ne-au zis să ne băgăm mințile-n cap, că n-au chef să ne caute p-acolo; cică valea e inaccesibilă, în urma inundațiilor din primavară. I-am ascultat (norocul nostru!) și-am urcat pe Muchea Drăgușului.

A fost o alegere inspirată. Drumul e splendid, deși cam solicitant (unul din băieți l-a înjurat până la loc comanda, că s-a obosit până peste poate), iar priveliștea face toți banii, că ai mereu sub ochi Valea Sâmbetei, cu traseul de pe partea opusă perfect vizibil (începe de sub Piatra Caprei, pe triunghi albastru, merge pe Muchia Sâmbetei, dă în creastă și te scoate la Lacul Urlea). Noi am dat zor, în prima zi, și am campat undeva sub Curmătura Răcorele, cumva vis-a-vis de Lacul Viștișoara... pe care ne-am mulțumit să-l vedem de sus. N-am avut vreme să coborâm până la el.

A doua zi am improvizat o curbă de nivel (vai de zilele noastre prin ce jnepenișuri!) până am dat de urcușul spre Fereastra Mică a Sâmbetei (triunghi galben, dacă nu mă înșel). De acolo am ținut frumușel traseul de creastă, până la lacul Podragu, unde am și campat în a doua seară. Plin de turiști pe bucata asta, plin! Bunînțeles străini, că românii nu prea mai au treabă cu muntele, de când au descoperit all-inclusive-ul turcesc: nemți, cehi, unguri, câte un englez sau francez, dar majoritari erau polonezii. Ăștia popor, frații mei albi! Pe lângă ei, noi suntem niște puțe. Cu regret naționalist o spun. Păi de 20 de ani batem munții, și nu ne-am învrednicit să mergem nici la bulgari!

A treia zi am mers de la Podragu la Capra, drum frumos si ușor, cu mici bucurii la Fereastra Zmeilor (unul din noi s-a zgâriat într-un cablu destrămat – se-ntâmplă!). De la Capra am ocolit Vârful Paltinu și-am coborât pe Valea Doamnei, printre stâni, oi, capre, câini, purcei, măgari și ciobani (struți n-am văzut încă, dar poate în anii care vin... ne mai modernizăm și noi, heya?!).

Concluzia acestei ieșiri a fost revelația lui Grecku: ”Bă, mi-am dat seama că tu n-ai nici o treabă cu muntele! Tu ești om de mers la sală, vai de ouăle tale!”.
Mai multe amănunte despre această revelație, într-un post viitor. Că trebuie să le aflu și eu. Pe ele, amănuntele!

p.s. Poza arată Piatra Caprei, în stânga, și Muchea Sâmbetei.

Raport 2010: azi, Făgăraș traversare

După cum se știe și cunoaște, Făgărașul se prezintă ca o creastă lungă, orientată est-vest, între Valea Bârsei și Valea Oltului. Desigur, fain-frumos e să faci toată creasta asta, dar dacă n-ai chef sau timp, poți face niște traversări de mai mare dragul, de la sud la nord sau de la nord la sud, cum ți se năzare. Dificultatea nu e traversarea propriu-zisă, ci cum să te întorci la locul unde ți-ai lăsat mașina!

Pentru 2010, ne-am zis că n-ar fi rău să încercăm o traversare cu plecare din sud, pe traseul Cabana Voina – Refugiul Iezer – Culmea Oticu – Curmătura Brătila – Valea Dejanilor (între Culmea Hermeneasa și Culmea Babei). Proiectul inițial era mai lung (cu coborâre printr-o vale paralelă, mai la est, anume pe Valea Sebeșului, între Culmea Scoarța și Plaiul Mare; dar nu ne-a ajutat vremea!). Socoteala de-acasă a ieșit... parțial.

Mai exact, în prima zi am ajuns din București la Cabana Voina, cu popas în Câmpulung (masă mare la Ica, că dacă ai intrat în casa ei, n-ai cum să pleci de-acolo neospătat). Așa c-am plecat pe traseu la 4 după-amiaza și-am ajuns la Refugiu pe înnoptate, numai bine ca să ne lenim și să nu punem cortul. Partea bună e că a doua zi am plecat devreme; partea proastă e că la Refugiu era lume destulă, așa că s-a sforăit la greu. Nici noi n-am făcut excepție, en passent fie spus...

A doua zi ar fi trebuit să ajungem până la Curmătura Brătilei (cum spunea proiectul inițial), dar ne-a prins furtuna în creastă, pe Oticu, și-am coborât la stâna de sub Curmătura Mezei. La fix am coborât: la două minute după ce-am intrat în stână, s-a dezlanțuit prăpădul. Fulgere, rupere de nori, o țâră de grindină, bucurii de-astea. Noi ne-am făcut supa, ne-am băut vodca și ne-am culcat. La șapte seara, incredibil!
A treia zi am plecat ca harnicii, înainte de opt, și pe la 12 eram deja la Curmătura Brătilei. De-acolo am coborât, cinci ore dense, mai întâi de traseu, apoi de drum forestier, de eram rupți când a venit Amalia să ne ia cu mașina. Rupți, nu zic, dar când am dat de Sebeș (și de casa lui Bunicu’) ne-am pus pe băut atât de rapid, încât am reușit să ratăm grătarul (”meritul” îmi revine în exclusivitate, admit): fripturile le-am mâncat aproape crude. Noroc că nici nu mai știam ce băgăm în gură. Noroc bun!

p.s. 1: Da, știu și eu că traversarea, pe ruta asta, include și creasta vestică a Iezerului. Da’ ce, Iezerul nu-i munte?!

p.s. 2: Știu că vă-ntrebați ce dracu reprezintă poza asta pe care-am pus-o aici. Păi e vorba de izvorul Dâmboviței, din Gropile Boarcășului, adică de izvorul de la cea mai mare altitudine. După cum vedeți, e secat. Acum vreo 12-13 ani, când am campat acolo cu Pukă și cu Meri, izvorul ăsta avea un debit fabulos, ceva incredibil pentru un izvor de creastă. Acum... oha. Sic transit gloria mundi!

Raport 2010: azi, Căliman

Dacă aveți vreodată chef să faceți creasta Călimanului, iată aici câteva ponturi, care s-ar putea să vă ajute, cine știe:

- Pornind din est, poți accesa creasta din satul Păltiniș (pe dungă roșie) sau direct din Gura Haitii (pe punct albastru). Primul traseu te plimbă prin pădure de te-adoarme, dar e mai lin la urcuș. Al doilea e mai scurt și urcușul e mai abrupt, dar e prost marcat.

- În prima zi mergeți până la stația meteo, dar nu mai departe. Pe hartă apare un loc de campare la Șaua Negoiului Unguresc, dar e țeapă: unul din izvoare e secat, celălalt nu mai are nici el mult, iar locurile de cort sunt jos de tot în vale. Nu merită. Și oricum, scutești doar o oră din drum.

- A doua zi mergeți până în Curmătura Tihului și acolo campați. E apă și sunt și locuri de cort. Noi n-am ajuns până acolo, dar ni s-a confirmat din trei surse (un meteorolog, un salvamont și un geolog ciupercar; doar n-or minți toți, mai dă-i dracului!).

- A treia seara campați în Poiana de Sub Măgură, în caz că n-aveți timp destul să ajungeți până în sat, în Piatra Fântânele (și n-aveți, doar dacă nu știți să zburați!).

- Ergo, masivul Căliman se poate face în trei zile foarte grele sau în patru zile normale. Nu spun c-a doua variantă e cea recomandabilă, că se-nțelege de la sine.

- În materie de vârfuri parcurse: în prima zi, Cerbuc, Căliman Izvor, Bradul Ciunt și Rețițiș. Toate au peste 2000 de metri, afară de Bradul Ciunt. Apropo, între Căliman Izvor și Bradul Ciunt e Șaua Voivodesei, unde găsiți apă (e un izvor sub creastă)

- A doua zi: Nehoiul Unguresc, Pietrosul, Gruiu, Ruscii, Ciungetul. Numai primele două au peste 2000, iar Pietrosul Călimanului e al doilea vârf din Carpații Orientali (după Pietrosul Rodnei).

- A treia zi: Struniorul, Bistriciorul, Zurzugăul, Străciorul. Nici unul nu are peste 2000, dar toate informațiile noastre coincid, adică această a treia zi e cea mai grea din toate. Vărfurile sunt foarte greu de atins, din cauza ienuperilor și jnepenilor, care le îmbracă aproape complet.

Bref, mie mi-a plăcut în Căliman, deși mi s-a părut un munte greu (depărtat de București, izolat, plin de dihanii și greu accesibil). Merită. Dar luați-l în serios, nu cum a făcut amicul nostru Julius: ”Ce, bă, Călimanul?! Îl fac în două zile, ca nimica!”.

Îhî.

Unde este Cloverfest?

Intrebarea pare simplă. Răspunsul, însă, nu-i deloc așa simplu!

Pentru cei care-au pierdut începutul emisiunii, o s-o luăm de la zero, ab ovo, cum spuneau latinii (strămoșii noștri, Samo, da?): Cloverfest este un festival de muzică live, unde se interpretează în general cover-uri, se consumă bere, țuică și ciorbă la cazan (ba chiar și fasole cazonă, pentru cei mai cu dare de mână!), se admiră munții patriei și se vrăjesc diverse domnișoare. Adică se vrăjesc alea mai proaste, care trebuie vrăjite, alea deștepte vrăjesc ele pe cine au interesul să vrăjească. Dar să lăsăm truismele astea de copii mici, că doar știți prea bine cum devine chestia.

Acum, eu n-am fost niciodată la Cloverfest. Pentru c-a avut Haripă grijă mare-mare să n-ajung, că-i suflam toate gagicile (el e mai mototol cu fetele, pe cand eu sunt spirt! Cu toată modestia, fie spus...). Așa că anul trecut a programat Ediția Zero exact când eram eu în Rodna, iar anul ăsta a pus Ediția Unu când eram plecat în Căliman. Și m-a lăsat cu buza umflată, ca un om meschin și ciudos ce se află: ce, parcă puteam să i le suflu chiar pe toate?! Mai rămânea și pentru el vreo ochelaristă, vreo filoloagă, ceva... !

Mă rog, să trecem, că nici Haripă nu e subiectul postului. Subiectul este ”Unde este Cloverfest?”, așa cum dealtfel am și precizat din titlu. Cloverfest se ține în satul Muscel, asta e clar; dar unde anume e satul Muscel, aici e chichirezul!

Eu am zis că satul ăsta se află în munții Leaota, dar alde Haripă susține cu îndârjire, chelălăind ca o hienă, că se află în masivul Bucegi. Acum, dacă admitem (și admitem!) că frontiera dintre cele două masive se află pe pârâul Băngăleasa la nord și pe pârâul Bratei la sud (cu continuare pe râul Ialomița), e destul de limpede cine are dreptate: dacă Muscelul e la vest de această frontieră, eu am; dacă e la est, Haripă are!

Ce ziceți, copii? Vă uitați și voi pe-o hartă, așa doar de chichi-michi, să-l umilim pe Haripă, să-și bage mințile-n cap și să ne cheme și pe noi toți la anul, la Cloverfest Ediția Doi?

M-oi duce. Are cineva sugestii?

Chestia e ca trag o fuga pana la tara aia din care-au fost izgoniti tiganii, da' nu ca sa-i razbun, ci in speranta ca frantujii o sa-mi dea si mie 300 de euro la plecare, numai sa se vada scapati de mine. Acum, eu sper, dar cum mi-o fi norocul...

Am traseu prin urmatoarele orase si orasele: Lyon, Marsilia, Aix-en-Provence, Toulon, Avignon, Le Ciotat, Cassis, Annecy (la alegere cu Chamberry sau Grenoble) si poate Sainte-Etienne (la alegere cu Clermont-Ferrant). Intrebarea cu care vin eu, ca omul care neam de neamul lui n-a mai fost p-acolo: sugestii, ceva? Ponturi? Locuri de vazut NEAPARAT? Vreo carciumioara simpatica? Vreun mestesugar, scriitor, guru, morfinoman de seama? O casa memoriala, vreun muzeu particular, ceva? Vreun traseu montan care sa merite? Vreo podgorie, crama, pastravarie, ceva de neratat? Ciupercarie, castel, castelas, cocioaba istorica? Gradina zoologica, botanica? Vreo fabrica de hartie igienica, ceva?

Pentru toti cei care au ceva de recomandat, multumesc anticipat. Pentru cei care n-au, multumesc oricum ca nu ma-njurati ("E criza si lu' asta-i arde sa-ndese bani in curul francejilor!").

Pentru francofobi, e prea tarziu: deja am postat intrebarea.

Atentie, Cloverfest sta sa-nceapa!

E pe vine: Cloverfest, festivalul ala din muntii Leaota, are loc si anul asta, incepend de maine, adicatelea. Si tine pana duminica, exact cat stau eu in muntii Calimani. Cred ca special il potrivesc organizatorii asa, numai de-a dracu’ ce-i pielea pe ei; ca nici anul trecut n-am fost, ca tot pe munte eram – si, culmea, tot in Carpatii Orientali, anume in Rodnei!

Ziceti si voi daca asta nu-i facatura pe fata...

Totusi, desi anul trecut am ratat editia zero a Cloverfest-ului, iar anul asta ratez editia 1, stiu cate ceva despre actiunea asta, ca am participat la o bauta, intr-o noapte de primavara, cand s-au pus la cale detaliile proiectului. E perfect adevarat ca am consumat (a cata oara?!) fara masura, si ca nu mai tin minte ce tot vorbeau baietii si cum puneau ei lucrurile la cale. Imi amintesc doar ca berea era rece, locul era splendid, focul urias, fripturile nemaipomenite, iar cantarile sunau bine de tot. E drept ca bauta asta, de care va zic, a fost ceva foarte mic, un fel de rahatis fata de un Cloverfest normal, dar orisicum, e tot ce va pot povesti.

Nu ca n-aveti unde gasi povesti adevarate: aveti odata blogul evenimentului, cu toate informatiile de care-i nevoie; aveti relatarea Stelei, care a fost acolo si-a vazut cu ochisorii ei, n-a inventat nimic; mai aveti si teaserul de pe site-ul lui Eugen Istodor, adica un fel de discutie barbateasca intre Istodor insusi si organizatorul Cloverfest, alde Ovidiu (“Haripa” pentru prieteni); iar despre sat in sine, am scris chiar si eu cate ceva (putin, din pacate, ca eram mahmur al dracului).

Bun, ati inteles mesajul: Garana, pazea! Cloverfest vine tare din urma!

Domnul Grecku nu este nebun!

Ani in sir am fost eu convins ca, odata si-odata, va rabufni la suprafata strania boala mintala de care sufera prietenul nostru Grecku. E drept ca nimeni nu parea sa observe nimic, afara de mine, care vedeam semne mici, dar sigure; nu le enumar aici, ca n-am destul spatiu pe blog. Am sa pomenesc unul singur:

invariabil, cand ne intorceam de pe vreun munte (la care Grecku insusi lipsise), ne punea sa-i povestim in detaliu traseul. Nu avea rabdare sa ne asculte pana la capat, pentru ca izbucnea: "Ce, ba, asta-i traseu?! E-un cacat! Pai io, ba, cu Jenica..." si urma o mare auto-tamaiere, in sensul evocarii uneia sau alteia din ispravile facute de domnul Grecku, personal, dar nu singur, si impreuna cu ubicuul "Jenica".

Scenariul asta s-a repetat, in ani, de zeci si zeci de ori, pana cand convingerea mi s-a instalat in minte: e ceva cu totul deranjat in mecanismului bietului Grecku. In ultima vreme bagasem de seama o nuanta: izbucnirile sale de laudarosenie erau cu mult mai grandomane cand venea vorba de vreun traseu facut de noi (fara el) in muntii Fagaras. Simptomul "Pai io, ba, cu Jenica..." era invariabil prezent, dar categoric agravat cand lui Grecku i se povestea ceva de Fagaras.

Ei bine, anul asta s-a elucidat misterul, in cel mai simplu mod: l-am pus pe domnul Grecku sa povesteasca pana la capat ce anume facuse el cu "Jenica". Adica sa-si termine vorba inceputa prin 1999, daca nu ma insel, si care niciodata nu trecea de preludiul "Pai io, ba, cu Jenica...". Iata despre ce este vorba:

In anii 1992, 1994, 1996, 1998, domnul Grecku, insotit desigur si de alti amici (printre care s-a numarat de fiecare data legendarul "Jenica") a facut intr-adevar niste trasee de creasta in Fagaras, trasee impresionante, care l-au purtat practic de-a lungul intregii creste, inclusiv in sectoarele de est (Lacul Avrig - Turnul Rosu), de vest (Lacul Urlea - Rudarita), si de sud (Cabana Voina - Oticu - Curmatura Zarnei). Pentru cine se pricepe cat de cat la Fagaras, e limpede ca astea sunt zone in care nu prea calca nimeni, afara de salvamontisti si vanatori, ca sunt considerate "nespectaculoase" (vorba sa fie!), si lipsite de varfuri de peste 2500 de metri - si dupa cum se stie, romanii nostri merg pe munte ca sa bifeze una-alta, nu de altceva. Esential e sa-ti suni gagicile de pe Moldoveanu, nu sa mergi pe munte de dragul mersului!

Ei bine, m-am lamurit in sfarsit. Sarmanul domn Grecku nu e nici pe departe nebun, de altceva sufera el: de ciudosenie. Ori de cate ori cineva (altcineva decat el, buninteles) merge pe munte, in general, si in Fagaras, in special, in domnul Grecku se aprind toate focurile iadului invidiei. Se simte cum ma simteam eu in adolescenta, cand nu ma invitau colegele pe la vreo sindrofie. Asa se explica exoticul sau sindrom "Pai io, ba, cu Jenica..." - e vorba de simplul necaz de a sta acasa, cand altii fac ce-i place lui mai mult si mai mult: sa simta sub bocanci piatra sfanta a muntelui (exprimare ii apartine).

Si cum de abia anul asta m-am dumirit? Pai, simplu: alaturi de fantomaticul "Jenica", am participat si eu la un munte organizat de Grecku, pe traseul Victoria - Valea Sambetei - Muchea Dragus - Lacul Vistisoara - creasta - Lacul Podragu - Valea Doamnei - Balea Cascada - Victoria. Nu ca n-as mai fi fost eu pe munte cu domnul Grecku, vorba aia; dar acum ma-ntorc cu tolba plina, nu-i asa, ca pentru voi am revelatia ca Grecku nu este nebun, iar pentru cei care citesc Academia Catavencu am povestea expeditiei, cu micile (si marile) ei reusite si esecuri. Mai mult esecuri, la drept vorbind, dar despre asta amanunte la rubrica Rucsac Show.

"Credeai c-am murit, neica?"

M-am intors. Ce, credeati c-ati scapat de mine, gata?! Nu, neicusorilor! E vara si ma fojgai incoace si-ncolo, ca la iarna o sa stau binisor acasa, ca-n fiecare an. Pentru mine, acum e momentul de misunat! Deci misun si n-am ragaz de blogareala. Da' cand oi gata cu agitatia, revin cu "o serie intreaga" de subiecte noi in gusa. Co'ect?

p.s. ati bagat de seama cat de imbeciloida e aceasta exprimare, "o serie intreaga"?! In comparatie cu ce? Cu "o serie incompleta"...??!

Vama Veche si Berile de Aur

Am de zis doar atat: pentru toti cei care au citit Berile de Aur, dar n-au inteles de ce-am ridicat in slavi Vama Veche, recomand acest articol. Este al unui blogger pe care nu-l cunosc, si care oricum apartine altei generatii. Dar nicaieri nu gasit mai clar definit spiritul vamaiot ca in acest text.

Astept comentariile voastre. Pe bune, chiar le-astept! Apropo, Purnur, nu mai comenta si tu dupa ce-a trecut baba cu colacii, mai bine comenteaza cat un post e proaspat, ca pe urma, dupa ce s-a "racit", poti comenta pan' la Sfantu-Asteapta, ca n-o sa-ti mai raspunda nimeni.

Si cred ca despre Vama Veche ai si tu cate ceva de spus, heya?

p.s: mie nu mi se pare ca "am ridicat in slavi" Vama Veche, cum mi s-a spus. Dar admit ca e capitolul cel mai lung al cartii. Dac-asa a iesit!

S-a suparat Terenche!

L-a apucat strechea si a-nceput sa dea din el. Patanii din jurul lumii. A povestit de Argentina, de Bolivia, de Chile, batu-l-ar norocul pe el de globe-trotter sa-l bata! Cica o sa povesteasca si de Columbia, Peru, Insula Pastelui, si cate si mai cate, da' numai daca suntem cuminti si bem toata berea din pahare.

Om bea-o, ce sa facem... ?!

Iar la nunta. Inc-o nunta!

Ca tot e criza si foamete, se-nsoara lumea in draci. In conditiile astea m-au chemat chiar si pe mine, desi sunt cunoscut ca un cal breaz ca teparul numarul unu, cand se ajunge la momentul “impins plicul”. Ei bine, totusi m-am dus.
Ma, ce sa zic, nunta... ca orice nunta. Staif, nimic de comentat, dar fara vreun element de individualizare. Cumva, ideea parea sa fie “Sa fie totul perfect, sa nu ne rada uratii astia!” (adica invitatii), si nicidecum “Sa fie ceva deosebit, despre care sa se vorbeasca pana la loc comanda!”, cum as fi gandit-o eu. Dar, cum mama mea m-a-nvatat sa nu vorbesc neintrebat... mai bine tac.
Ne-au dat de mancare toate minunile, cum se face de obicei la oras (rasol de salau de Nil!), dar sarmalele au fost buninteles proaste, cum se face de obicei la Marriott. Cum eu nu prea le am cu mancatul, m-am concentrat pe bauturi: vin, bere, alcooluri distilate (whiskey, vodca, rom). Vinul era “vinul casei” (alb si rosu) iar berea se servea la pahar. Ti-era si rusine sa ceri: venea chelnerul tocmai de la bucatarie cu un amarat de pahar de bere-n mana! Asa ca m-am retras pe vin, strategic. Nici p-asta nu m-a lasat chelnerul sa-l tin pe masa (“Conducerea unitatii ne interzice sa lasam sticla pe masa dumneavoastra”), dar am ochit bufetul lor de serviciu si ma regalam singur din sticlele grupate acolo. Bine, ca ne mai dadusera si niste garafioare artizanale, pline cu “vin de la nunta”, dar alea trebuiau luate acasa, sa le pastrezi ca amintire.
Chiar daca am mai fost eu la nunti la care nu cunosteam pe nimeni (afara de cei cu care venisem), tot a fost destul de plictisitor pana la un moment dat, cand am strans destul alcool in sange ca sa-mi fac curaj la dans. Dupa aia mi-am tot jucat gagica, pe toate muzichiile recogniscibile, pana a obosit si-a zis c-o dor picioarele (de cand asteptam eu asta!). Cavaler din fire, am plantat-o la masa si-am dat fuguta pana in salonul Champion's, la finala mica. Am prins in direct doar primul gol uruguayan si bara lui Forlan din ultima secunda, ca totusi trebuia sa mai dau cate o tura pe la dans, sa nu ma creada fata fugit in lume cu banii de tacam. Nu ca nu erau si alti nuntasi in Champion's... dar aia erau mai batrani ca mine, isi ratasera momentul de fugit in lume.
Dupa meci, s-a furat mireasa. Frumos furata, intr-adevar (luata in brate si scoasa din salon de sub nasul nasului, nu ca altele, care zic ca se duc sa se machieze si se lasa furate din buda!), dar catastrofal inapoiata mirelui. Mirele a intrebat “ce vrei pe ea?”, la care rapitorul a raspuns ca vrea bautura, o sticla de whiskey si una de gin. Mirele a zis ca le da, rapitorul a cerut si ceva de mancare, sa mearga bautura, iar mirele i-a oferit o punga de pufuleti. Ihi. Vedeti in poza “rascumpararea” obtinuta pentru mireasa. Sa fi fost eu in locul ei si sa ma trezesc pretaluita la niste pufuleti, faceam urat de tot.
Acuma, nu pe mireasa m-am necajit eu, ci pe agonia acestui nobil obicei. Nobil si ancestral, sa fim bine intelesi! Pai care-i semnificatia lui straveche, mai copii? Frica de consangvinizare! Exogamia femelelor, daca e s-o luam asa! Ce, tinerele femele de cimpanzeu nu fac acelasi lucru, adica migreaza din propriul grup si se imperecheaza in altul? Iar, revenind la specia noastra, in ce cultura umana lipsea aceasta traditie? Raspuns: in nici una. Pai normal ca nu lipsea, ca nenorocita asta de consangvinizare era moarte curata, pe termen mediu, pentru cultura respectiva. Astazi, sigur ca lumea e cu totul alta, iar obiceiul “furatului miresei” (si in general, “furatul fetelor”) e doar o ramasita din alte timpuri. Dar din punctul meu de vedere, e o ramasita care merita pastrata.
Bref, intorcandu-ma la nunta, pot spune ca mi s-a parut luxoasa, dar nememorabila. Prietena mea n-a fost de acord: “Pai da, la tine o nunta nu e memorabila daca nu va imbatati toti si va luati la berbeceala pe ringul de dans! Taci! Nu-mi spune mie, c-am vazut eu! Si sa stii ca pentru mine e memorabila: la nici o alta nunta nu m-a servit un chelner asa dragut!”.
Pai sigur ca era dragut, ca era negru.

Iubim Franta. Merita?

Practic, nu. Are Franta nevoie de iubirea romanilor cum am eu nevoie de iubirea lui Catalin Botezatu. Ca orice iubire tragica, si asta a noastra pentru francezi sufera de-o hiba: nu e reciproca. Bref, romanii stiu de ce ei ar trebui sa aiba “un coltisor cald in inima” pentru Franta, dar francezii habar n-au de motivele astea (lingvistice si istorice, in principal). Intamplarea cu generalul Pau spune totul, de exemplu.
Acuma, chestia e ca am scris “ar trebui sa aiba”, n-am scris “au”. Pentru ca majoritatea romanilor pe care ii cunosc eu (exista si exceptii), n-au nici un fel de “coltisor cald” pentru frantuji, nici in inima si nici altundeva (poate doar in cot!). De ce? Pai, cred ca sunt cateva motive: pierderea limbii franceze ca “prima limba straina” (in favoarea englezei); pasiunea exagerata a multor francezi pentru socialism si comunism (e normal intr-o tara libera sa crezi in ce vrei, dar romanii n-au luat-o asa: “Noi suferim ca cainii din cauza comunismului, iar ei voteaza PCF si se mai si lauda cu asta! Tradatori spurcati!”); pasiunea, tot exagerata, pentru sindicalism in general si pentru greve in special (“Fereasca Dumnezeu sa faci turism in Franta, ca la aia juma' de an sunt greve!”); pretentiile Frantei de mare putere si strambele pe care le baga americanilor din cauza asta, strambe din care nu profita decat Rusia (si se stie ce drag au romanii de Rusia...); last but not least, confuzia permanenta din capetele francezilor, intre etnicii romani si etnicii tigani. Chestie cam impardonabila, dupa parerea mea: cat de greu e sa pricepi ca cetatenii unei tari (Romania) apartin de trei popoare diferite (romani, maghiari, tigani)?! Ce naiba e asa de complicat?
Totusi, eu zic sa fim generosi astazi. Sa bem o bere in sanatatea Frantei, de ziua ei!

Sa nu-ti faci chip cioplit

Alt semn de retard mintal: “domnul”. Se pare ca prostimea e incapabila sa se extazieze fara a “domni” pe cate-un smecher. V-aduceti aminte? “Domnul Iliescu”! Cand tot omul il baga in pizda ma-sii pe Iliescu si pe tot neamul lui de comunisti, prostimea nu-l scotea din “domnul”! M-apuca amokul al mare cand imi auzeam rudele chelalaind cu bucuria sclavului si gudurandu-se in fata televizorului, visandu-si sa linga scuipatii “domnului” Iliescu. Invariabil, Romania rurala (aia mutata la bloc) isi gaseste cate-un “domn” d-asta din care-si face chip cioplit, sau cum se mai spune, pe care-l “idolatrizeaza”. Aoleo, si ce caractere onorabile... “domnul” Vadim, “domnul” Geoana, “domnul” Becali, “domnul” Voicu... avem!
In pana de cururi de lins, prostimea a mai secretat un idol: “domnul” Dan Puric. Iata doua superbe limbi aplicate augustului posterior purician:
“Domnul Dan Puric este un artist neinteles.E mare pacat ca il judecati cu atita nedreptate.Daca era un politician, as mai fi inteles...dar asa...mi se pare un gest rautacios...”.
“Autorul articolului nu nici macar sluga,uneori si sluga are demnitatea ei,e un avorton.
Am vazut spectacolele de pantomima tinute in strainatate,iar reactia spectatorilor spune totul.Probabil ca Mihai Buzea prefera pe cei care injura ca birjarii tara in care s-au nascut.
De ce greseste Dan Puric cand incearca sa reinvie un dar dat de Dumnezeu:sa-ti iubesti poporul din care esti nascut?”.
Nu am facut nici o corectie acestor mostre de patriotism galopant. Povestea o gasiti in intregime aici.