Despre intelect

În caz că vă întrebaţi ce mai citesc, răspund cinstit: jurnalul intim al lui Jeni Acterian. Ciudat, nu? Mie nu-mi place să citesc jurnale (nici să le scriu, dealtfel); nu-mi place nici să citesc lucruri scrise de femei (scrisul feminin e pur şi simplu sufocat de romanţiozităţi deplasate); nici lucruri scrise de cei cu păreri politice de stânga (nu mai dau motive), nici de cei prea tineri (excesiv de preocupaţi de propria persoană), nici de fanii lui Marcel Proust (asemeni).

Totuşi, această carte mă fascinează. Fata avea un talent înnăscut pentru cuvântul scris, dar nu de asta-i vorba acum; citind, m-am întrebat aşa deodată: cum eram eu la 17 ani (vârsta de început a Jurnalului)?!

Un răspuns sincer e că nu-mi prea aduc aminte. Dar din ceea ce-mi aduc aminte, pot spune că eram un animal. O haimana oarecare. Un fanfaron fricos, leneş, mincinos şi obsedat sexual. Pe scurt, bucureşteanul standard, în versiunea ”puţoi şmecheraş”. Deşi eu nu mă percepeam aşa, eram pur şi simplu la fel ca cei din jur: un puber nenorocit dintr-o mahala săracă şi ţigănească a unui oraş comunist, probabil cel mai hidos oraş comunist al Europei (geografice!).

La 17 ani (în 1934), Jeni Acterian cunoştea perfect franceza şi germana, studia engleza şi italiana, îşi dădea examenele în particular (!), lua bacalaureatul şi se înscria la Facultatea de Filozofie, pe care o termina la 23 de ani, cu teza ”Raţionamentul prin recurenţă”, sub conducerea profesorului Nae Ionescu (nea Nae!). Între timp scrisese zeci de caiete de Jurnal.

Hm… sunt unele comparaţii pe care-mi displace să le fac. De exemplu, comparaţia între intelectul meu şi cel al lui Jeni Acterian.

De caracter nu mai vorbesc. Iar de talent nici atât!